III. IMPRESII DE LECTURĂ
VASILE NETEA ,,Interviuri literare"
Specie modernă, cu o existenţă de acum
centenară, interviul situat la graniţa dintre literatură
şi ziaristică, a devenit o vedetă între rubricile
publicistice. Antrenarea în dialog a personalităţilor
unei epoci, solicitate să-şi dezvăluie biografia,
credinţele şi idealurile, simpatiile şi antipatiile,
preocupările de moment şi proiectele viitoare, este o
acţiune totdeauna destinată succesului. Mai mult decât
atât însă, căci succesul unei rubrici este
efemer ca şi publicaţia însăşi, interviul
literar este destinat adevăratului succes abia în posteritate,
atunci când omul chestionat şi generaţia lui au
trecut în istorie. El nu-şi îndeplineşte acest
destin totuşi decât în momentul în care
este oferit conştiinţei publice între coperţile
unei cărţi.
Vasile Netea, continuând o tradiţie nu
prea bogată, începută în 1929 prin volumul
lui Felix Aderca ,,Mărturia unei generaţii", oferă
cititorilor o astfel de carte compusă din majoritatea interviurilor,
luate în decursul a treizeci de ani, celor mai însemnaţi
scriitori ai epocii, de la Sadoveanu şi Rebreanu până
la Bacovia şi Arghezi.
Precedat de o prefaţă care încearcă
un succint dar substanţial istoric al interviului românesc,
volumul oferă date inestimabile cu privire la cei doisprezece
literaţi puşi în faţa chestionarului. Problema
fundamentală, supusă discuţiei, se referă la ,,precizarea
misiunii şi semnificaţiile sociale ale scriitorului",
la raporturile dintre artist şi societate. Datând aproape
toate din perioada 1942-1943, perioadă atât de sumbră
în istoria României şi a Europei, răspunsurile
scriitorilor definesc, nu doar pe cei ce le dau, ci şi momentul
istoric pe care ei îl traversează. ,,Eu nu pot privi
cu ură pe nimeni. Fiecare neam este aşa cum este; are
caracterul lui, sufletul lui, aşa după cum fiecare dintre
noi îşi are sufletul propriu (...). Nu pot accepta ura,
nu pot". Cât de acuzator sună aceste mărturisiri
ale lui Sadoveanu! Câtă amărăciune se ascunde
în răspunsului lui Camil Petrescu, care sub iradierea
aceleeaşi fascinaţii a ,,ielelor" crede că ,,toate
nenorocirile din lume sunt datorate exclusiv literaturii proaste,
scrise sau vorbite!" Ori cât de aspru sună verdictul
lui Arghezi: ,,Atât în presă cât şi
în carte scriitorul, în momentul lui, n-a însemnat
nimic (...). Scriitorii au avut un rost, ca oameni, după ce
au dispărut". Şi totuşi, dincolo de aceste amărăciuni,
atunci câtd apocalipsul îşi etala semnele iar
orizontul istoriei era întunecat, speranţa şi încrederea
au continuat să licărească. ,,Eu cred în destinul
acestui neam, cred în viitorul lui", declara profetic
Rebreanu, aşa după cum autorul ,,Baltagului" nu-şi
ascundea încrederea în viitorul poporului român.
Aşa cum era de aşteptat, convorbirile cu
scriitorii n-au gravitat doar în jurul acestei probleme.
Bun cunoscător al tehnicii interviului şi condeier cu
evidente însuşiri, redactorul a avut mereu în
faţă dificultăţile speciei. De altfel ele şi
sunt relevate într-unul din ecourile consemnate în
carte pe marginea discuţiei cu Arghezi: ,,alegerea persoanei
care dă interviul", ,,stabilirea atmosferei de comunitate
sufletească, de amplă înţelegere între
persoana intervievată şi ziaristul anchetator", ,,prezentarea
grafică a rezultatului esenţial, a materialului de sinteză,
a coloritului de evocare, a forţei de reconstituire, a ambianţei
specifice". Şi V. Netea reuşeşte să depăşească
aceste dificultăţi. Pericolul monotoniei şi al sclerozării
determinate de întrebarea centrală, amintită anterior,
sunt evitate cu inteligenţă. Digresiunea, spontaneitatea,
provocarea abilă în sens superior, sunt stimulate cu
discreţie, făcând ca polivalenţa răspunsurilor
să capteze interese foarte diverse. Istoricul literar găseşte
date şi documente, elevul şi profesorul, material intuitiv,
iar lectorul obişnuit, ca şi cel specializat, de altfel,
un agreabil prilej de a trăi fictive intimităţi cu
o lume inaccesibilă experienţei directe. Istoria literară
îndeosebi, şi cei ce cercetează în şcoală
şi universitate află în aceste pagini ajutoare preţioase.
Concepţii ale scriitorilor despre actul de creaţie, opinia
lor despre opera scrisă de ei şi de alţii, despre
înrâuririle ce le-au suferit, destăinuiri cu privire
la debut, la pseudonime, la amiciţii şi adversităţi
literare, sunt tot atâtea elemente care pot face mai familiară
şi mai autentică nu numai figura umană a celui chestionat,
dar şi opera de ficţiune a acestuia.
De pildă, mărturisirea lui Sadoveanu, că
nu s-a ,,autobiografiat" niciodată, periodizarea propriei
activităţi literare în cadrul căreia îşi
stabileşte etapa de maturizare după 1929, când scrie
,,Zodia Cancerului", ,,Hanul Ancuţei", ,,Baltagul",
destăinuirea cultului faţă de lumea rurală şi
arhaică, ca rezultat al aspiraţiei constante spre lumină,
bunătate şi dreptate, toate impun o perspectivă şi
propun o cheie.
Ionel Teodoreanu, cu farmecul jovialităţii
sale caustice, care-şi trăieşte viaţa pentru ea
însăşi ,,şi nu pentru literatură, aşa
cum face d-l Camil Petrescu", îşi dezvăluie
o concepţie flaubertiană asupra universului său de
creaţie, formulând chiar o teorie cu privire la raportul
dintre prozator şi personajele sale (,,Creaţiunea epică
nu-i decât prelungirea proteică a scriitorului spre
pluralităţile netrăite ale propriei lui fiinţe").
Cezar Petrescu, destăinuind geneza unor romane
şi proiectul ciclului în 7 volume ,,Neamul Vardarilor",
Ion Agârbiceanu, povestindu-şi debutul şi explicând
aparenta idealizare a lumii rurale din primnele proze, Elena Farago,
disecându-şi destinul literar în raport cu literatura
epocii dar şi în raport cu critica vremii (Iorga, Lovinescu,
Călinescu); Perpessicius, remomerându-şi cu modestie
dezarmantă itinerariul unei existenţe de apostol, pusă
sub semnul simbolic al pseudonimului său (perpessicius
înseamnă ,,cel tăbăcit de suferinţă"),
oferă iubitorului de literatură satisfacţii intelectuale
şi prilej de meditaţie.
Dintre toate însă, interviurile cu Tudor
Arghezi, Camil Petrescu şi G. Bacovia, alături de cel
dat de Sadoveanu, se impun cu deosebire atenţiei, fiecare
prin altceva.
Camil Petrescu, trădându-şi înrudirea
esenţială cu Macedonski în privinţa destinului
social, îşi profilează statura orgolioasă de
creator neînţeles şi hulit, ca ipostază genetică
a eroilor robiţi de himera absolutului. Dezinteresat de literatură,
programată a practica până la vârsta de 40
de ani, el îşi declară preocupările exclusive
de filosofie. ,,Întreaga mea literatură a fost un fel
de trecere spre filosofie". Este domeniul în care îşi
recunoaşte adevărata vocaţie şi pe care nici măcar
nu simte nevoia să-l supună judecăţii contemporane.
,,Doctrina substanţei" şi ,,Teoria Substanţialităţii",
care tăgăduiesc, în partea critică, întreaga
filozofie de la Aristotel încoace, şi realizează
în partea constructivă un sistem menit ,,să asigure
ştiinţei româneşti substanţializate, un
rol de conducere în ştiinţa universală, pe timp
de 100 de ani de aci încolo" sunt destinate posterităţii
sau recunoaşterii într-o altă cultură. Constestat
de contemporani, el i-a contestat la rîndul lui, izgonit
dintre ei, s-a claustrat singur în solitudinea bibliotecii,
minimalizat cu invidie, s-a supraestimat cu orgoliu.
Sobrietăţii distante şi reci din acest
interviu i se opune causticitatea mucalită şi policromia
expresivă a celor şapte nopţi argheziene. Credinţa
în rostul postmortem al scriitorului, preţuirea criticii
contemporane în virtutea concepţiei că orice critic
adevărat ,,e un artist, un poet, un colorist", paradoxala,
deşi nu foarte discutabila opinie despre T. Maiorescu şi
şcoala sa, emoţionantele mărturisiri cu privire la
prieteni şi duşmani, dar mai ales sarcastica ironie la
adresa ,,automisticismului român", întregesc
într-un chip remarcabil portretul poetului şi îndeosebi
al pamfletarului cunoscut. Cât de specific argheziană
este nemulţumirea poetului de a fi fost ,,prost înjurat!":
,,Îmi place injuria picturală, frumoasă ca poezia.
Insulta nedestinată, intransparentă şi facilă,
e a stupidului".
Pe cu totul alte coordonate se desfăşoară
discuţia cu G. Bacovia. Introvert şi singuratic, el ,,nu
are de dat nici o explicaţie lumii din afara spiritului său,
nu critică nici o orientare, nu polemizează cu nimeni
şi nu ţine să rostească nici un fel de profeţii
asupra unor ceasuri sau deveniri care încă nu sunt".
Îşi murmură încet şi grav momentele însemnate
ale biografiei, îşi dezvăluie originea pseudonismului
şi geneza unor poezii celebre (,,Lacrustră", Liceu,
cimitir al tinereţii mele"), îşi aminteşte
umilinţele sociale, îşi explică poezia şi
obsesia specifică a culorilor prin înrâurirea
mediului geografic băcăuan şi a literaturii decadente
franceze. Totul cu simplitatea şi discreţia unei rememorări
pentru sine. Meritul redactorului este substanţial în
evocarea acestei convorbiri. Şi de fapt, nu numai a acesteia.
Căci V. Netea se dovedeşte un portretist remarcabil şi
posesorul unui ochi atent la atmosferă, ambianţă şi
detaliu. Aproape toate interviurile lui au o structură ternară
în cadrul căreia două din componente (prima şi
ultima) se constituie din observaţii cu privire la cel chestionat
şi la mediul său specific. În acest mod statura
fiecărei personalităţi se constituie printr-o interferenţă
de perspective iar ambianţa evocată în elementele-i
definitorii se transformă ea însăşi în
prezenţă semnificativă.
Ceea ce scade valoarea unor interviuri este renunţarea
la transcrierea răspunsului în favoarea relatării
la persoana a treia. Este în primul rând cazul chestionării
lui I. Minulescu. Verva proverbială a acestui poet, umorul
său de esenţă verbală, locvacitatea spumoasă
care a încântat atâţia tovarăşi
de boemă, sunt dizolvate, literalmente, prin transmiterea
narată a convorbirii. Procedeul a dus astfel la anularea unuia
dintre factorii cei mai însemnaţi care stau la baza
succesului oricărui interviu. Anume rezerve stârneşte
şi caracterul neunitar al cărţii. ,,O primăvară
din viaţa lui Camil Petrescu", de exemplu, deşi foarte
interesantă, rămâne în afara volumului de
interviuri. Transcrierea ecourilor din presa vremii, deşi,
de asemeni foarte interesantă şi utilă, este realizată
în mod sporadic şi dispusă, nu în cadrul firesc
al unui capitol de ,,Note", ci după fiecare interviu,
având acelaşi statut grafic. La fel, a rămas cu
totul neconvingător motivul pentru care interviurile luate
lui Gala Galaction şi Ion Pillat amintite în prefaţă
n-au fost publicate în volumul de faţă.
Dincolo de aceste rezerve, însă, cartea
se oferă cu generozitate tuturor iubitorilor de literatură.
Ea este o fereastră deschisă spre templul fascinant al
oamenilor de seamă şi o cheie posibilă de acces în
lumea creaţiei lor.
