III. IMPRESII DE LECTURĂ
RADU STANCA, Teatru. Editura
Eminescu, BucureŞti, 1985
Poate că unul din însemnele literaturii
române îl constituie destinul meteoric al multora
dintre hărăziţii ei întru creaţie. În
această istorie a zborurilor frânte prematur inaugurată
de V. Cârlova, superlativizată de M. Eminescu şi
confirmată în contemporaneitate de N. Labiş se înscrie
şi Radu Stanca, poet, dramaturg, actor şi regizor, intelectual
de aleasă elevaţie, preocupat de filozofia culturii, de
estetică, de critică literară şi dramatică.
Dispărând la vârsta de 42 de ani (dec. 1962),
el a lăsat o moştenire literară plină de interes,
din păcate valorificată doar parţial. Recentul volum
de teatru, apărut sub îngrijirea de ţinută a
Ioanei Lipovanu admiratoare şi cercetătoare a scriitorului
repune în circulaţie cinci din cele 15 piese câte
a scris R. Stanca. Este vorba de creaţiile dramatice ,,Ochiul",
,,Madona cu zâmbetul", ,,Rege, preot şi profet",
,,Faunul şi cariatida", ,,Secera de aur" (alte cinci
piese au fost publicate în 1968 într-un volum scos
de EPL). Culegerea beneficiază de un dens studiu introductiv
în care I. Lipovanu cu fineţe şi relevanţă
configurează identitatea originală a dramaturgiei lui
Radu Stanca, raportând-o în mod funcţional nu
doar la opţiunile teoretice ale dramaturgului, ci şi la
orientări sau creaţii ale literaturii universale faţă
de care acesta se apropie ori se distanţează.
Ceea ce conferă teatrului său interes şi
specificitate dincolo de orizontul poeticului în care se
înscrie integral este reactualizarea tragicului. Şi
aceasta într-o epocă în care George Steiner descoperă
,,moartea tragediei". Relevant ni se pare faptul că gestul
său artistic este fortificat şi în plan teoretic.
Astfel, într-un articol din 1960, Tragedia şi modalitatea
scenică în perspectiva actualităţii, Radu
Stanca situând tragedia în vârful ierarhiei
formelor dramatice atribuie eroului tragic o forţă de
penetrare şi de anexare a contemplatorului, esenţial superioară
celeia vădită de dramă. Iar lumea contemporană
era socotită o realitate aptă să genereze tragicul
tocmai datorită naturii acestuia, o natură derivată
din procesul de socializare a individului.
E adevărat că de la teorie la practica artistică
distanţa nu e totdeauna tocmai neglijabilă. Fascinat de
arta greco-latină şi de orizonturile spirituale ale antichităţii,
atras de ispitele parabolei, ale metaforei ori ale simbolului,
dramaturgul îşi arhitecturează de obicei construcţiile
dramatice fără a le emancipa de tutela lui demiurgico-regizorală.
Iată, de pildă, fantezia tragică ,,Ochiul". Simbolul
rămâne artificial, exterior şi nefuncţional,
rostirea personajelor se produce într-un singur registru
acela al autorului iar poeticitatea textului (în alte piese
gustul narativului) vulnerează adeseori dramaticitatea. Atunci
însă când autorul îşi eliberează
lumea plăsmuită de tutela sa tiranică, izbânzile
devin tulburătoare, aşa cum se întâmplă
cu piesa ,,Rege, preot şi profet", Deschiderea parabolică
e prezentă şi aici, strălucirile metaforice ale limbajului,
uneori cu inflexiuni de Cântare a cântărilor,
nu lipsesc, dar toate acestea au valoarea de constituenţi
organici ai unei structuri care se auto-coagulează sub semnul
tensiunii cathartice a tragicului. Autorul cu apetenţele regizorului
atotputernic a dispărut şi universul imaginar se dezvăluie
în toată plenitudinea şi libertatea.
Asemenea creaţii care, între altele, au
favorizat rodnicirea întru izbândă a experienţei
dramatirgice a lui M. Sorescu, dau măsura vocaţiei neîmplite
a lui Radu Stanca şi, în acelaşi timp, măsura
datoriei noastre de a-i aduce la lumina tiparului roadele făptuirii
de spirit.
