III. IMPRESII DE LECTURĂ
PAGINI DINTR-O ARHIVĂ INEDITĂ, Editura
Minerva, BucureŞti, 1984.
Ediţie îngrijită, studiu introductiv
şi note de Antonie Plămădeală, 435 p. + XLV
În cadrul străduinţelor, demne de toată
preţuirea, de a oferi tiparului mărturii ale istoriei
noastre zbuciumate, spre sfârşitul lui 1984 a apărut
volumul mai sus menţionat, graţie dăruirii competente
a lui Antonie Plămădeală şi a comprehensiunii
generoase a Editurii Minerva.
Cartea este rezultatul descoperirii, în arhiva
uitată a lui Elie Miron Cristea, a unui mare număr de
scrisori şi documente referitoare la viaţa culturală
şi socială a românilor, într-o epocă de
profunde frământări şi metamorfoze.
Materialul este grupat în două mari secţiuni.
Prima dintre ele cuprinde peste 260 de scrisori purtând
semnătura a nu mai puţin de 106 expeditori, cei mai mulţi
dintre ei implicaţi nemijlocit în făurirea istoriei
noastre, atât sub raport social-politic cât şi
sub raport cultural. Nume ca cele ale lui I. Bianu, Martha Bibescu,
Valeriu Branişte, Eugen Brote, George Coşbuc, Gala Galaction,
Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Dimitrie Gusti,
Spiru Haret, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Traian Lalescu, Gheorghe
Marinescu, Simion Mehedinţi, Sextil Puşcariu, Constantin
Rădulescu Motru, Ion Russu Sirianu, Ion Urban Jarnik, Elena
Văcărescu, Iosif Vulcan, Iuliu Zanne etc., indică
anvergura acestei corespondenţe şi marea diversitate a
deschiderilor. Împrejurarea că cele mai multe scrisori
provin de la Gala Galaction (12), Vasile Stroiescu (12), Ion Bianu
şi Octavian Goga (11), Nicolae Iorga şi St. D. Grecianu
(10), profilează şi mai semnificativ importanţa acestei
secţiuni în care istoria literară poate afla numeroase
fapte menite să-i nuanţeze, să-i îmbogăţească
ori să-i corijeze realizările, aşa după cum istoria
culturii sau a vieţii social-politice va putea să descopere
lumini şi unghiuri inedite în legătură cu personalitatea
şi acţiunile unor artişti mai ales muzicieni (T. Brediceanu,
I. D. Chirescu, Sabin Drăgoi, Achim Stoia, Ion Vidu etc.),
a unor oameni de ştiinţă, a unor politicieni implicaţi
în viaţa culturală.
Volumul are însă o dublă relevanţă.
Pe lângă deschiderile caleidoscopice conferite de expeditorii
mesajelor, paginile acestei arhive inedite au darul de a profila
imaginea luminoasă a unui remarcabil om de cultură Elie
Miron Cristea. Născut la 18 iulie 1868 în Topliţa
Română, învăţător şi director
al şcolii primare româneşti din Orăştie
(1890-1891), apoi, în urma studiilor la Budapesta şi
a obţinerii titlului de doctor în filozofie şi filologie,
episcop, mitropolit şi patriarh, Elie Miron Cristea se dovedeşte
o personalitate de rim rang, nu doar din perspectiva bisericii
naţionale, ci, în egală măsură şi sub
raportul contribuţiei la dezvoltarea vieţii sociale şi
culturale româneşti.
Fără a ne opri asupra traiectoriei sale biografice,
în care i se află înscrise înfăptuirile
sub acest raport, studiul introductiv al lui Antonie Plămădeală,
în bogăţia lui documentaro-exegetică constituie
o sursă de referinţă vom observa doar că statura
spirituală a acestuia se configurează, din documentele
publicate, în dublă perspectivă: pe de o parte,
deductiv şi subiacent, din substanţa episolarului, pe
de altă parte, nemijlocit şi revelator, din lucrările
literare de care şi-a legat numele.
În cea dintâi lumină, ne apare
bărbatul de prestigiu şi acţiune, angajat în
lupta de emancipare a românilor din Transilvania (participant
la Adunarea de la Alba Iulia din decembrie 1918, el a fost unul
din cei patru aleşi să ducă la Bucureşti actul
Unirii), precum şi într-o adevărată campanie
de propăşire a culturii în masele populare ale Ardealului
şi apoi ale României Mari. Implicarea nemijlocită
în activitatea cunoscutei ASTRA, încurajarea şi
sprijinirea învăţământului, eforturile
în vederea realizării unui muzeu istorico-etnografic
la Sibiu şi a unei societăţi pentru crearea unui fond
de teatru român, sunt doar câteva din acţiunile
în care contribuţia sa importantă este reflectată
de corespondenţă.
În cea de-a doua lumină, ni se dezvăluie
omul de cultură, angajat prin intermediul scrisului în
mişcarea spirituală a timpului său şi dornic să-şi
aducă prinosul pe altarul de emancipare a neamului. Din punctul
de vedere al istoriei literare, în afara activităţii
publicistice (a înfiinţat împreună cu O. Goga
publicaţia ţara noastră, a fost redactor la
Telegraful Român, a colaborat la Tribuna, Gazeta
Transilvaniei, Dreptatea, Foaia Poporului etc.), Elie Miron
Cristea se impune în primul rând ca autor al celei
dintâi teze de doctorat consacrată vieţii şi
operei lui Mihai Eminescu (,,EMINESCU, VIAţA ŞI OPERA,
Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română,
de Elie Cristea". Editura ,,Aurora", Todoran Endre,
1895). Scrisă în limba maghiară şi susţinută
la Universitatea din Budapesta, teza apărută la şase
ani de la dispariţia poetului -constituie o replică implicită
dată cărţii celebre, prin stupizenie şi incomprehensiune,
a canonicului Alexandru Grama. Studiul tânărului doctorand
se dovedeşte remarcabil. Dincolo de unele erori documentare
pe care istoria literară le-a corijat mai târziu, de
o anume perspectivă simplistă asupra raportului dintre
biografie şi creaţie (mai ales relaţia Veronica Micle
poezie), dincolo de unele judecăţi discutabile (Venere
şi Madonă poezia de neînţeles, Sărmanul
Dionis ,,greu de înţeles, neclară şi obscură",
aprecierea că unele cuvinte, precum slavă, norod, peteală,
halat, glastre, răboj, falduri etc., folosite de Eminescu
în poezie, n-au prins rădăcină în limbă),
micromonografia în discuţie, aproape necunoscută
şi nevalorificată de istoria literară conferă
procesului de receptare a lui Eminescu, la sfârşitul
sec. al XIX-lea, o nouă dimensiune.
După o succintă dar esenţială biografie
în care determinările sociale ale destinului eminescian
sunt coroborate în mod funcţional cu cele ereditare,
autorul întreprinde analiza operei atât cât
era cunoscută din cea de a opta ediţie a lui Maiorescu
(manuscrisele vor fi date la Academie abia în 1902) reuşind
să-i dezvăluie acesteia atributele definitorii pe care
critica ulterioară le-a validat în cea mai mare măsură.
Statuarea melancoliei, ca punct geometric al poeziei lui Eminescu,
relevarea orizonturilor tematice predilecte (dimensiunea meditativă
şi satirică, poezia iubirii şi a naturii, ispitele
cosmogonice ,,astronomice" le numeşte monograful), evidenţierea
raporturilor cu creaţia populară şi cu marile literaturi
ale lumii, adoptarea unei atitudini nuanţate faţă
de pesimismul eminescian, socotind unilaterale poziţiile exprimate
de A. Vlahuţă, T. Maiorescu şi C. D. Gherea în
această chestiune, surprinderea perspectivei antitetice asupra
lumii, dezvăluită de creaţia poetului toate aceste
reprezintă deschideri interpretative care trădează
un spirit cultivat, un gust sigur şi o percepţie destul
de fină a literaturii. În acelaşi context este respinsă
învinuirea privind lipsa de patriotism a lui Eminescu, demonstrându-se,
cu subtilitate, inconsistenţa ei, într-o semnificativă
convergenţă cu o convingere eminesciană pe care, probabil
Miron Cristea nici n-a cunoscut-o: ,, ... nu devine cineva scriitor
naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, glorie,
naţiune, în fiecare şir al scrierilor sale, precum,
pe de altă parte poate cineva să nu pomenească de
loc vorbele de mai sus şi să fie cu toate acestea un scriitor
naţional" (Timpul, 6-7 mai 1880).
De altfel, el este unul dintre primii exegeţi
care descoperă şi afirmă valoarea publicisticii lui
Eminescu scriind, între altele, că articolele din Timpul
,,sînt cele mai frumoase dintre toate cîte au apărut
vreodată în coloanele acestui ziar".
Pertinente şi convingătoare sunt şi consideraţiile
despre limba şi muzicalitatea poeziei lui Eminescu, autorul
dezvăluindu-i atât forţa creativă, cât
şi izbânzile înnoitoare la nivelul limbajului
poetic.
Numindu-l pe Eminescu probabil cel dintâi ,,luceafărul
poeziei româneşti" şi încheindu-şi
teza cu această apreciere efigie: ,,Datorită genialităţii,
el ocupă locul meritat printre cei mai mari poeţi ai acestui
secol", tânărul doctorand îşi dovedea
şi sub raport axiologic competenţa şi intuiţia.
Ultima parte a volumului de documente evidenţiază
o nouă dimensiune a personalităţii lui Miron Cristea,
răsfrântă, de altfel, şi de unele din scrisorile
ce i-au fost adresate. Este vorba despre preocupările lui
pentru culegerea şi tezaurizarea creaţiei folclorice,
preocupare ce s-a concretizat în relizarea unei culegeri
de proverbe (publicată la Sibiu în 1901), a unor datini
de nuntă şi a unor practici magice (farmecul de ursite).
Sensurile şi valoarea gestului său, pe care s-a străduit
tot timpul să-l cultive şi la alţii se află sintetizat
în dedicaţia volumul de proverbe: ,,Dedic această
colecţiune iubiţilor mei părinţi, George şi
Domniţa, de la care mai întâi am învăţat
a cunoaşte dulceaţa şi frumuseţea graiului românesc,
înţăleptele maxime şi profundele adevăruri
cuprinse în ele". Dacă vom preciza faptul că
fiecare text este reprodus fără vreo modificare şi
cu indicarea localităţii de unde a fost cules, că
N. Zanne a folosit rezultatele acestei acţiuni (aşa cum
reiese din corespondenţa volumul de faţă), se va putea
înţelege mai lesne valoarea întreprinderii lui
Elie Miron Cristea.
Gândurile despre cartea în discuţie
nu pot fi încheiate înainte de a rosti un cuvânt
de laudă către Antonie Plămădeală atât
pentru actul de cultură pe care-l reprezintă publicarea
unor asemenea documente, cât şi pentru soliditatea şi
bogăţia studiului introductiv, pentru notele substanţiale
de istorie literară care însoţesc aproape fiecare
scrisoare, pentru modestia şi decenţa cu care îşi
împărtăşeşte gândurile, opinia şi
munca.
