eBooks Pagina de start
Despre autor
 

III. IMPRESII DE LECTURĂ

PETRU REZUŞ, Mihai Eminescu,

Editura Cartea RomâneascĂ, BucureŞti, 1983, 574 p.

 

Organizată în două mari secţiuni Mihai Eminescu. Mit şi adevăr. Eminesciene cartea lui P. Rezuş, cuprinzând de asemenea o cronologie, referinţe documentare şi bibliografie selectivă impune cititorului o realitate paradoxală. Rod al pasiunii de o viaţă şi al iubirii fără de margini faţă de Eminescu, ea nu reuşeşte să valideze în chip pozitiv resorturile interioare care au iscat-o, probând încă o dată ideea că istoria literară şi nu numai ea nu se poate face, în mod onorabil, doar cu intenţii bune.

Încercând să spulbere ,,miturile" create în jurul poetului, deşi conceptul de mit este folosit inadecvat, confuz şi contradictoriu, P. Rezuş, polemic şi cârtitor, se duelează cu întreaga eminescologie de până la el. Cu toate că aceasta e apreciată ici-colo (de folosit e folosită substanţial, mai ales sub raport documentar), impresia generală pe care o acreditează autorul este aceea a unei ,,mistificări totale" a lui Eminescu, a ,,minorizării" lui, ca să-i folosim formula. Dacă cineva ar citi despre Eminescu doar cartea lui Rezuş, el ar rămâne cu impresia unei culturi româneşti nu doar incapabilă să înţeleagă la adevărata valoare pe cel mai însemnat exponent al ei, dar pornită chiar să-i demoleze monumentul de spirit.

Voind să pună în evidenţă unicitatea marelui creator, el recurge la o metodă nu doar elementară, ci şi neconvingătoare: micşorează şi deformează statura contemporanilor (nu a celor deja mici şi deformaţi pe care istoria literară i-a consemnat ca atare), ,,descoperind" în acelaşi timp posterităţii, mai ales opacităţi, tendinţe denigratoare, ba chiar un fel de ostilitate. Aşa bunăoară, marea actriţă de renume european, Eufrosina Popescu, este pentru autor o cabotină, Iacob Negruzzi ,,spirit obtuz" care trimite lui T. Maiorescu o scrisoare ,,veninoasă şi denigratoare" la adresa lui Eminescu, Chibici este ,,prietenul şi informatorul" marelui critic, iar I. Slavici, autor de platitudini şi ,,spion al junimiştilor", ,,îl ţine pe poet în gazdă, ca să fie sigur de prezenţa lui la ziar" unde îi exploata, împreună cu I. L. Caragiale, buna-credinţă şi puterea de muncă articolele lui Slavici şi Caragiale sunt scrise de mântuială, iar tableta ultimului, In Nirvana, este plină de multe şi vinovate inexactităţi; T. Maiorescu, ale cărui cunoştinţe filozofice, juridice şi literare erau doar satisfăcătoare, vede în Eminescu, revenit din Italia o ,,persona non grata în Bucureşti". Nici măcar Harieta nu este altceva decât o acaparatoare de bani care-şi exercită tiranic tutela asupra fratelui bolnav.

Când se referă la posteritate, tehnica rămâne cam aceeaşi: G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Vl. Streinu, Z. D. Buşulenga, I. Negoiţescu şi lista nu se încheie aici sunt indicaţi între nepricepătorii sau răuvoitorii lui Eminescu, pentru a nu mai aminti opinia că L. Blaga şi T. Arghezi săvârşesc adevărate ,,oficii de demolare" ale marelui poet.

Cred că există o triplă explicaţie a acestei atitudini, cel puţin curioase în 1983. Mai întâi, P. Rezuş nu prea ştie ce înseamnă şi cum se practică istoria literară. El crede că aceasta este un fel de hagiografie, în care biografia şi opera scriitorului se află pe acelaşi plan, într-o continuă şi nemijlocită relaţie cauzală. În al doilea rând, semnatarul cărţii nu poate accepta ideea mai multor opinii asupra aceleiaşi realităţi şi de aici convingerea atât de nefastă întotdeauna, pretutindeni şi în orice domeniu că doar el este posesorul adevărului. Cea de a treia explicaţie trebuie căutată în obiceiul de a ajusta faptele, pentru a le face mai lesne de combătut şi în tendinţa de absolutizare a unor adevăruri care sunt doar relative.

Iată un exemplu tipic de ajustare:

,,Între multele erori biografice sunt şi cele ce privesc o anumită dependenţă a poetului M. Eminescu de cultura germană, o servitute integrală, fără o cântărire valorică. Adică, poetul ar fi preluat totul ce aparţine acestei culturi, fără spirit critic, indiferent ce a fost". p. 60. (subl. noastre A.M.).

Care este tehnica mistificării? În prima parte a frazei se vorbeşte de o anumită dependenţă a poetului -, ceea ce este relativ adevărat şi susţinut de mulţi cercetători. În a doua parte este introdusă ideea unei servituţi integrale, accentuată în fraza următoare cu afirmaţia că ar fi preluat totul, fără spirit critic -, ceea ce nu mai este adevărat şi nici susţinut de vreun istoric literar cât de cât serios.

Iată şi două exemple de absolutizare care nu mai necesită nici un comentariu:

,,I. Slavici (...) n-ar fi fost niciodată scriitor fără şcoala eminesciană". p. 145

,,Dacă nu intra în contact cu Eminescu (...), I. L. Caragiale ar fi rămas un necunoscut". p. 197

Pornit să ,,demitizeze" şi să nege în toate cele patru puncte cardinale ale istoriei literare, P. Rezuş ar fi putut să-şi valideze râvna contestatară, oferind o alternativă la ceea ce respinsese. Nu se întâmplă aşa, cu toate că, cel puţin sub raport documentar, avea toate premisele să ofere un profil monografic personal (este printre puţinii care au cercetat manuscrisele, iar corecturile aduse unora din lecţiunile lui Perpessicius sunt toate convingătoare). Pe lângă faptul că esenţial nu aduce aproape nimic nou cu privire la biografia lui Eminescu, numeroase erori, contraziceri şi interpretări hazardate minează cartea făcând-o, global, neconvingătoare şi în ceea ce neagă şi în ceea ce afirmă (deşi numeroase sunt situaţiile în care ambele gesturi au temeiuri reale pentru a fi săvârşite). Câteva erori trebuie menţionate, fie şi pentru că ele nu pot fi trecute nici într-un fel cu vederea:

Se afirmă (p. 62) că Hegel se numără printre preferinţele filozofice ale lui Eminescu, ceea ce nu este adevărat, după cum nu este adevărată afirmaţia că articolul Să facem un Congres a fost scris pentru a lămuri motivele serbării de la Putna. (p. 64). Articolul menţionat, împreună cu alte două publicate tot în ,,Federaţiunea" (În unire e tăria şi Echilibrul), se referă la situaţia românilor din Imperiul Habsburgic, în raport cu celelalte naţiuni conlocuitoare şi la opţiunile pe care ei ar trebui să le decidă în împrejurările de atunci.

Antologia Rumänische Dichtungen Deutsch (consemnată şi cu titlul incomplet) nu apare, cum scrie P. Rezuş (p. 103, 453), în 1881 la Leipzig, ci în 1889 la Bonn (eroarea de datare ar fi putut fi uşor observată privind sumarul care cuprindea poezii publicate după 1881 de exemplu, Doina şi Luceafărul).

Afirmaţia că volumul din 1883 ,,cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare şi Familia (1869-1883)" p. 220 este parţial eronată. Ediţia Princeps nu cuprinde cele două poezii publicate în 1869 în ,,Familia" (Junii corupţi şi Amicului F.I.), deci primul an din paranteză ar fi trebuit să fie 1870, nu 1869.

Opinia că ,,Amintirea primei dragoste durează până ce M. Eminescu o cunoaşte pe Veronica" (p. 36), nu este exactă, fie şi pentru că, în 1876, postuma O, dulce înger blând evocă iubita de la Ipoteşti.

Mai multe inexactităţi apar în referirile la poemul Povestea magului călător în stele: postuma este socotită un poem definitivat care nu mai are nevoie de îndreptări şi completări, deşi ne aflăm în faţa unei creaţii neterminate; se afirmă că magul se retrage într-o sală mare de marmură şi filozofează vorbind singur, când de fapt cel ce face aceste gesturi este feciorul de împărat; este identificat călugărul din insulă cu feciorul de împărat, când, în realitate, anahoretul cu mintea rătăcită în visuri este un personaj simbolic pe care magul i-l prezintă spre meditaţie tocmai feciorului de împărat.

Şi exemplele ar putea continua cu trimiteri bibliografice greşite, cu utilizări incorecte ale cuvintelor (de pildă, la p. 23 se vorbeşte despre ,,fonemul Emin"), cu citări inexacte sau cu folosirea frecventă a ghilimelelor, fără a se face trimiterile de rigoare. Numeroase sunt şi contrazicerile, uneori de 180°. Iată una dintre ele: la p. 111 citim că ,,M. Eminescu respecta cu stricteţe curăţenia în odăiţa sa", pentru ca peste două pagini să aflăm că ,,odăiţa rămânea nedereticată, cu mucuri de ţigări pretutindeni, cu zaţ de cafea în lighean, cu cotoare de mere şi cu coji de nuci în saltar", iar la p. 188 să ni se spună că ,,Dezordinea din casă trebuie să fi fost fantastică".

Nu puţine sunt şi opiniile discutabile, discordanţele dintre interpretare şi citatul ilustrativ ori interpretările hazardate. De pildă, P. Rezuş crede a descoperi la Eminescu ,,o dogmatică personală de un deosebit interes"
(p. 340), o angeologie, o demonologie, o hristologie, o mariologie, o ecleziologie, şi lista nu se încheie aici. Folosirea citatului se produce, de multe ori, în chip nefuncţional, eufemistic vorbind. De exemplu, pentru a ilustra afirmaţia ,,Cu mai multă precizie, iubita este acum «mititică» şi este îngrijorată", autorul citează versurile: ,,De nu m-ai uita încalte / Sufletul vieţii mele". (p. 35)

Alteori, confuzia dintre biografie şi operă duce la identificări simpliste şi mecanice de tipul: ,,Sarmis (...) este poetul, iar mireasa este Veronica, pe care el visa, în acel an 1881, după mari supărări, să-i fie soţie". (p. 245) Observând şi construcţia neglijentă a frazei, se impune să remarcăm că ea nu este întâmplătoare. În afara unei anume preţiozităţi lexicale (autoritative, faciesul literaturii române, lămuriri adiaforice, catastrofă fiinţială şi vedere fiinţială, coordonate temporice etc.), supărătoare sunt mai ales formulările care siluiesc pur şi simplu limba română. Iată câteva exemple:

Eminescu ,,nu-l făcea pe misticul" (p. 238)

,,convulsiile erotice şi traumatismele psihice trec, ca de obicei,
şi-n poeziile lui Eminescu (p. 164)

cunoştinţele lui ,,extrem de sărace poetice" (p. 221)

,,ataraxia poetului este reală şi la Bucureşti, nemaitrimiţând poezii Convorbirilor literare". (p. 108)

,,ni-l arată fără putinţă de greşeală pe Eminescu, dacă nu ca autor integral anonim, atunci ca masiv colaborator la alcătuirea poeziei". (p. 73)

În final, nu ne putem ascunde regretul că o pasiune atât de constantă şi de intensă nu s-a transformat într-o carte pe măsură. Dar, aşa stând lucrurile, conştiinţa critică nu avea dreptul nici să substituie realitatea bunelor intenţii, nici să ignore o manifestare publică, oricând în stare să inducă în eroare pe cititorul mai puţin avizat şi să altereze autentica percepere a valorilor.

 

 

eBooks Pagina de start Cuprins Despre autor




©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-806-7
Comments to: Alexandru MELIAN
Last update: Februarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU