III. IMPRESII DE LECTURĂ
PETRU REZUŞ, Mihai Eminescu,
Editura Cartea RomâneascĂ,
BucureŞti, 1983, 574 p.
Organizată în două mari secţiuni
Mihai Eminescu. Mit şi adevăr. Eminesciene cartea
lui P. Rezuş, cuprinzând de asemenea o cronologie, referinţe
documentare şi bibliografie selectivă impune cititorului
o realitate paradoxală. Rod al pasiunii de o viaţă
şi al iubirii fără de margini faţă de Eminescu,
ea nu reuşeşte să valideze în chip pozitiv resorturile
interioare care au iscat-o, probând încă o dată
ideea că istoria literară şi nu numai ea nu se poate
face, în mod onorabil, doar cu intenţii bune.
Încercând să spulbere ,,miturile"
create în jurul poetului, deşi conceptul de mit este
folosit inadecvat, confuz şi contradictoriu, P. Rezuş,
polemic şi cârtitor, se duelează cu întreaga
eminescologie de până la el. Cu toate că aceasta
e apreciată ici-colo (de folosit e folosită substanţial,
mai ales sub raport documentar), impresia generală pe care
o acreditează autorul este aceea a unei ,,mistificări
totale" a lui Eminescu, a ,,minorizării" lui, ca
să-i folosim formula. Dacă cineva ar citi despre Eminescu
doar cartea lui Rezuş, el ar rămâne cu impresia
unei culturi româneşti nu doar incapabilă să
înţeleagă la adevărata valoare pe cel mai însemnat
exponent al ei, dar pornită chiar să-i demoleze monumentul
de spirit.
Voind să pună în evidenţă unicitatea
marelui creator, el recurge la o metodă nu doar elementară,
ci şi neconvingătoare: micşorează şi deformează
statura contemporanilor (nu a celor deja mici şi deformaţi
pe care istoria literară i-a consemnat ca atare), ,,descoperind"
în acelaşi timp posterităţii, mai ales opacităţi,
tendinţe denigratoare, ba chiar un fel de ostilitate. Aşa
bunăoară, marea actriţă de renume european, Eufrosina
Popescu, este pentru autor o cabotină, Iacob Negruzzi ,,spirit
obtuz" care trimite lui T. Maiorescu o scrisoare ,,veninoasă
şi denigratoare" la adresa lui Eminescu, Chibici este
,,prietenul şi informatorul" marelui critic, iar I. Slavici,
autor de platitudini şi ,,spion al junimiştilor",
,,îl ţine pe poet în gazdă, ca să fie
sigur de prezenţa lui la ziar" unde îi exploata,
împreună cu I. L. Caragiale, buna-credinţă şi
puterea de muncă articolele lui Slavici şi Caragiale
sunt scrise de mântuială, iar tableta ultimului, In
Nirvana, este plină de multe şi vinovate inexactităţi;
T. Maiorescu, ale cărui cunoştinţe filozofice, juridice
şi literare erau doar satisfăcătoare, vede în
Eminescu, revenit din Italia o ,,persona non grata în
Bucureşti". Nici măcar Harieta nu este altceva decât
o acaparatoare de bani care-şi exercită tiranic tutela
asupra fratelui bolnav.
Când se referă la posteritate, tehnica
rămâne cam aceeaşi: G. Ibrăileanu, G. Călinescu,
Vl. Streinu, Z. D. Buşulenga, I. Negoiţescu şi lista
nu se încheie aici sunt indicaţi între nepricepătorii
sau răuvoitorii lui Eminescu, pentru a nu mai aminti opinia
că L. Blaga şi T. Arghezi săvârşesc adevărate
,,oficii de demolare" ale marelui poet.
Cred că există o triplă explicaţie
a acestei atitudini, cel puţin curioase în 1983. Mai
întâi, P. Rezuş nu prea ştie ce înseamnă
şi cum se practică istoria literară. El crede că
aceasta este un fel de hagiografie, în care biografia şi
opera scriitorului se află pe acelaşi plan, într-o
continuă şi nemijlocită relaţie cauzală. În
al doilea rând, semnatarul cărţii nu poate accepta
ideea mai multor opinii asupra aceleiaşi realităţi
şi de aici convingerea atât de nefastă întotdeauna,
pretutindeni şi în orice domeniu că doar el este
posesorul adevărului. Cea de a treia explicaţie trebuie
căutată în obiceiul de a ajusta faptele, pentru
a le face mai lesne de combătut şi în tendinţa
de absolutizare a unor adevăruri care sunt doar relative.
Iată un exemplu tipic de ajustare:
,,Între multele erori biografice sunt şi
cele ce privesc o anumită dependenţă a poetului
M. Eminescu de cultura germană, o servitute integrală,
fără o cântărire valorică. Adică,
poetul ar fi preluat totul ce aparţine acestei culturi,
fără spirit critic, indiferent ce a fost".
p. 60. (subl. noastre A.M.).
Care este tehnica mistificării? În prima
parte a frazei se vorbeşte de o anumită dependenţă
a poetului -, ceea ce este relativ adevărat şi susţinut
de mulţi cercetători. În a doua parte este introdusă
ideea unei servituţi integrale, accentuată în
fraza următoare cu afirmaţia că ar fi preluat totul,
fără spirit critic -, ceea ce nu mai este adevărat
şi nici susţinut de vreun istoric literar cât de
cât serios.
Iată şi două exemple de absolutizare
care nu mai necesită nici un comentariu:
,,I. Slavici (...) n-ar fi fost niciodată scriitor
fără şcoala eminesciană". p. 145
,,Dacă nu intra în contact cu Eminescu
(...), I. L. Caragiale ar fi rămas un necunoscut".
p. 197
Pornit să ,,demitizeze" şi să nege
în toate cele patru puncte cardinale ale istoriei literare,
P. Rezuş ar fi putut să-şi valideze râvna contestatară,
oferind o alternativă la ceea ce respinsese. Nu se întâmplă
aşa, cu toate că, cel puţin sub raport documentar,
avea toate premisele să ofere un profil monografic personal
(este printre puţinii care au cercetat manuscrisele, iar corecturile
aduse unora din lecţiunile lui Perpessicius sunt toate convingătoare).
Pe lângă faptul că esenţial nu aduce aproape
nimic nou cu privire la biografia lui Eminescu, numeroase erori,
contraziceri şi interpretări hazardate minează cartea
făcând-o, global, neconvingătoare şi în
ceea ce neagă şi în ceea ce afirmă (deşi
numeroase sunt situaţiile în care ambele gesturi au
temeiuri reale pentru a fi săvârşite). Câteva
erori trebuie menţionate, fie şi pentru că ele nu
pot fi trecute nici într-un fel cu vederea:
Se afirmă (p. 62) că Hegel se numără
printre preferinţele filozofice ale lui Eminescu, ceea ce
nu este adevărat, după cum nu este adevărată afirmaţia
că articolul Să facem un Congres a fost scris pentru
a lămuri motivele serbării de la Putna. (p. 64). Articolul
menţionat, împreună cu alte două publicate tot
în ,,Federaţiunea" (În unire e tăria
şi Echilibrul), se referă la situaţia românilor
din Imperiul Habsburgic, în raport cu celelalte naţiuni
conlocuitoare şi la opţiunile pe care ei ar trebui să
le decidă în împrejurările de atunci.
Antologia Rumänische Dichtungen Deutsch
(consemnată şi cu titlul incomplet) nu apare, cum
scrie P. Rezuş (p. 103, 453), în 1881 la Leipzig, ci
în 1889 la Bonn (eroarea de datare ar fi putut fi uşor
observată privind sumarul care cuprindea poezii publicate
după 1881 de exemplu, Doina şi Luceafărul).
Afirmaţia că volumul din 1883 ,,cuprinde
toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare
şi Familia (1869-1883)" p. 220 este parţial
eronată. Ediţia Princeps nu cuprinde cele două poezii
publicate în 1869 în ,,Familia" (Junii corupţi
şi Amicului F.I.), deci primul an din paranteză
ar fi trebuit să fie 1870, nu 1869.
Opinia că ,,Amintirea primei dragoste durează
până ce M. Eminescu o cunoaşte pe Veronica"
(p. 36), nu este exactă, fie şi pentru că, în
1876, postuma O, dulce înger blând evocă
iubita de la Ipoteşti.
Mai multe inexactităţi apar în referirile
la poemul Povestea magului călător în stele:
postuma este socotită un poem definitivat care nu mai are
nevoie de îndreptări şi completări, deşi
ne aflăm în faţa unei creaţii neterminate; se
afirmă că magul se retrage într-o sală mare
de marmură şi filozofează vorbind singur, când
de fapt cel ce face aceste gesturi este feciorul de împărat;
este identificat călugărul din insulă cu feciorul
de împărat, când, în realitate, anahoretul
cu mintea rătăcită în visuri este un personaj
simbolic pe care magul i-l prezintă spre meditaţie tocmai
feciorului de împărat.
Şi exemplele ar putea continua cu trimiteri bibliografice
greşite, cu utilizări incorecte ale cuvintelor (de pildă,
la p. 23 se vorbeşte despre ,,fonemul Emin"), cu citări
inexacte sau cu folosirea frecventă a ghilimelelor, fără
a se face trimiterile de rigoare. Numeroase sunt şi contrazicerile,
uneori de 180°. Iată una dintre ele: la p. 111 citim
că ,,M. Eminescu respecta cu stricteţe curăţenia
în odăiţa sa", pentru ca peste două pagini
să aflăm că ,,odăiţa rămânea nedereticată,
cu mucuri de ţigări pretutindeni, cu zaţ de cafea
în lighean, cu cotoare de mere şi cu coji de nuci în
saltar", iar la p. 188 să ni se spună că ,,Dezordinea
din casă trebuie să fi fost fantastică".
Nu puţine sunt şi opiniile discutabile,
discordanţele dintre interpretare şi citatul ilustrativ
ori interpretările hazardate. De pildă, P. Rezuş crede
a descoperi la Eminescu ,,o dogmatică personală de un
deosebit interes"
(p. 340), o angeologie, o demonologie, o hristologie, o mariologie,
o ecleziologie, şi lista nu se încheie aici. Folosirea
citatului se produce, de multe ori, în chip nefuncţional,
eufemistic vorbind. De exemplu, pentru a ilustra afirmaţia
,,Cu mai multă precizie, iubita este acum «mititică»
şi este îngrijorată", autorul citează versurile:
,,De nu m-ai uita încalte / Sufletul vieţii mele".
(p. 35)
Alteori, confuzia dintre biografie şi operă
duce la identificări simpliste şi mecanice de tipul: ,,Sarmis
(...) este poetul, iar mireasa este Veronica, pe care el visa,
în acel an 1881, după mari supărări, să-i
fie soţie". (p. 245) Observând şi construcţia
neglijentă a frazei, se impune să remarcăm că
ea nu este întâmplătoare. În afara unei
anume preţiozităţi lexicale (autoritative, faciesul
literaturii române, lămuriri adiaforice, catastrofă
fiinţială şi vedere fiinţială, coordonate
temporice etc.), supărătoare sunt mai ales formulările
care siluiesc pur şi simplu limba română. Iată
câteva exemple:
Eminescu ,,nu-l făcea pe misticul" (p.
238)
,,convulsiile erotice şi traumatismele psihice
trec, ca de obicei,
şi-n poeziile lui Eminescu (p. 164)
cunoştinţele lui ,,extrem de sărace
poetice" (p. 221)
,,ataraxia poetului este reală şi la Bucureşti,
nemaitrimiţând poezii Convorbirilor literare".
(p. 108)
,,ni-l arată fără putinţă
de greşeală pe Eminescu, dacă nu ca autor integral
anonim, atunci ca masiv colaborator la alcătuirea poeziei".
(p. 73)
În final, nu ne putem ascunde regretul că
o pasiune atât de constantă şi de intensă nu
s-a transformat într-o carte pe măsură. Dar, aşa
stând lucrurile, conştiinţa critică nu avea
dreptul nici să substituie realitatea bunelor intenţii,
nici să ignore o manifestare publică, oricând în
stare să inducă în eroare pe cititorul mai puţin
avizat şi să altereze autentica percepere a valorilor.
