III. IMPRESII DE LECTURĂ
ADRIAN VOICA
Poezii cu formĂ fixĂ.
AplicaŢi eminesciene
În pofida tuturor eminesco-fobilor şi eminesco-fagilor,
poetul naţional continuă să iradieze în spaţiul
spiritualităţii româneşti lumină şi
speranţă, sete de frumos şi temeinicie, voinţă
de cunoaştere şi ispită a disputei. În haosul
editorial de după revoluţie, este dificil să realizezi
o bibliografie a cărţilor ce i-au fost consacrate, pentru
a nu mai vorbi de studii, articole ori manifestări. Ceea ce
nu este dificil, totuşi, e să constaţi multitudinea
şi diversitatea exegezelor, cercetările documentare interesante,
unele dezvăluind aspecte tulburătoare privind biografia
lui Eminescu, străduinţele şcolii şi ale unor
instituţii de cultură dincolo de directive, nu o dată
rătăcite, ale factorilor de decizie de a fertiliza în
contemporaneitate roadele ctitoriei hyperionice.
Între ultimele cărţi apărute se
numără şi aceea semnată de universitarul ieşean,
Adrian Voica, ,,Poezii cu formă fixă. Aplicaţii eminesciene".
Autor şi al altor lucrări de referinţă, precum
,,Etape în afirmarea sonetului românesc", ,,Repere
în interpretarea prozodică" sau ,,Versificaţia
eminesciană", Adrian Voica se dovedeşte un specialist
redutabil în probleme de versificaţie, studiile sale
vădind nu doar competenţă profesională, ci şi
spirit combativ, polemic, gata să se confrunte cu oricine
în numele adevărului său.
Ceea ce-i face onoare autorului este urbanitatea
cu care-şi exprimă punctele de vedere polemice, respectul
pe care îl manifestă faţă de cei cu care se
află în dezacord fireşte atunci când aceştia
sunt demni de respect -, străduinţa de a-şi argumenta
cât mai convingător punctele de vedere. Una dintre cele
mai convingătoare idei pentru care militează este aceea
conform căreia nimănui nu-i este permis să-şi
amestece condeiul în textele emineciene, indiferent dacă
ele sunt antume sau postume.
Este adevărat, cartea nu se adresează publicului
larg. Cercetarea prozodică este accesibilă în general
specialiştilor, dar ea poate oferi subiecte de meditaţie
şi temeiuri de înţelegere mai complexă, dincolo
de impresie, a unora dintre sursele profunde ale simfoniei lirice
eminesciene. Capitole precum ,,Replici" într-un
ceremonial erotic, Destinul unui sonet, Sublimul grădinar,
Varietăţi ritmice, O (re)constituire sunt relevante
şi pline de sugestii, chiar dacă nu întotdeauna
punctele de vedere exprimate sunt convingătoare.
Şi pentru că cel mai preţuit eminescolog
de către Adrian Voica este G. Ibrăileanu, voi evoca aici
unul din aforismele sale în spiritul căruia îmi
voi permite câteva disocieri şi distanţări.
,,Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic
din opiniile tale. Celorlalţi nu le face onoarea intransigenţei
tale".
Ceea ce face vulnerabilă cartea şi dă
într-un fel apă la moară contestatarilor lui Eminescu,
este o anume perspectivă procustiană, generată de
cunoscuta Postumiadă de la începutul secolului
al XX-lea, ale cărei ecouri s-au prelungit până
în zilele noastre. Autorul este partizanul fără
rezerve ale atitudinii negatoare a lui G. Ibrăileanu în
disputa declanşată imediat după predarea manuscriselor
la Academie, chiar dacă pe parcurs Ibrăileanu însuşi
şi-a nuanţat opiniile.
Deşi în Avertismentul care precede
textul critic se face o precizare esenţială, reluată
de câteva ori şi pe parcurs, ,,Ideea care a stat la
baza cărţii a fost aceea că, exclusiv sub aspect
prozodic, antumele sunt net superioare majorităţii
postumelor", cartea întreţine permanent ideea inferiorităţii
valorice a postumelor în raport cu antumele, înscriindu-se,
faţă de cartea lui I. Negoiţescu, în cealaltă
extremă. Nici afirmaţia corectă şi de bun simţ
de la p. 12, ,,În ansamblul creaţiei poetice eminesciene,
perechile antum/postum, neptunic/plutonic sau edit/inedit,
nu se află în raport de antinomie",
nu modifică identitatea preponderent negativă a discursului
referitor la postume. De altfel, propoziţia de mai sus este
contrazisă uneori, în mod explicit, de afirmaţii
precum ,,antumele şi postumele pot fi considerate, exclusiv
sub raport prozodic, dacă nu poli opuşi, atunci cu siguranţă,
două categorii diferite în creaţia poetică eminesciană
sau ,,unitatea operei eminesciene este numai prezumtivă, căci
rezultatele prozodice obţinute separă net antumele de
postume".
Unul dintre factorii care minează dintru început
eşafodajul critic este percepţia formală unilaterală
a poeziei. Poezia nu poate fi redusă doar la prozodie şi
nici măcar la aceasta, în primul rând. Dacă
n-ar fi aşa, Cincinat Pavelescu ar trebui să fie un geniu
poetic. Cred că ne aflăm în faţa unui truism
care nu se cere demonstrat. Or, a accentua mereu că întreaga
demonstraţie are în vedere exclusiv aspectele prozodice,
înseamnă a-ţi preciza caracterul secvenţial
al demersului, ceea ce este corect, dar înseamnă în
acelaşi timp a trage consecinţele de rigoare privind relevanţa
globală a judecăţilor de valoare. Întemeiat
doar pe prozodie, actul evaluativ global rămâne nerelevant,
se rătăceşte. De aici şi unele paralele neconvingătoare
între texte pe care le apropie prozodia, dar le desparte
identitatea lor poetică esenţială. E cazul paralelelor
dintre ,,Cum negustorii din Constantinopol" şi ,,De vorbiţi,
mă fac că n-aud", sau dintre ,,Rime alegorice"
şi ,,Din Halima", o traducere abandonată de poet.
Deşi, multe alte probleme ar merita să fie
supuse discuţiei unul din meritele cărţii este tocmai
potenţialul său provocator, în sensul superior al
cuvântului mă voi mai opri doar la unul: repetata invocare
a voinţei poetului cu privire la antume şi postume. A
aduce în discuţie acest criteriu pentru a argumenta
inferioritatea postumelor, înseamnă a ignora biografia
tragică a poetului şi viaţa lui aproape migratoare,
înseamnă a nu înţelege ce a reprezentat pentru
Eminescu lada cu manuscrise, singurul obiect material care i-a
însoţit peregrinările locative de-a lungul întregii
vieţi (unicul obiect de care se interesează după revenirea
din boală, în scrisoarea către Chibici Râvneanu,
este soarta lăzii sale cu manuscrise), înseamnă
a uita capodoperele care se aflau între manuscrise, dintre
care unele le-a publicat chiar T. Maiorescu, înseamnă
a uita că volumul din 1883 a fost tipărit fără
voinţa poetului. Şi argumentele care ar trebui să
descurajeze pe cei ce invocă voinţa poetului, nu se reduc
doar la cele amintite pentru a pune sub semnul întrebării
valoarea postumelor.
După opinia noastră, unitatea operei lui
Eminescu este expresia fiinţei sale creatoare, aceeaşi
în postume ca şi în antume, a geniului său
binecuvântat de Dumnezeu şi strivit de oameni. Dacă
n-am fi avut norocul postumelor, Eminescu n-ar mai fi fost cel
de astăzi, iar literatura română ar fi rămas
mult mai săracă. Şi la urma urmei, nici cartea despre
care este vorba n-ar mai fi fost posibilă...
