eBooks Pagina de start
Despre autor
 
I. STudii

Tâlcurile unei ediŢii

 

Există în culturile omeneşti evenimente care iradiază istoria definitiv, instituindu-se nu doar în punct de referinţă pe axa timpului ci şi în eterna sursă de energie spirituală. Acesta este şi cazul ediţiei princeps a poeziilor lui M. Eminescu. Decembrie 1883 devine o răscruce nefacultativă pentru toate drumurile literare ale trecutului şi ale viitorului, aşa cum se transformă într-un fel de lac albastru de agheazmă, care închină nemuririi pe toţi acei ce se împărtăşesc din tăriile lui.

Multe vor fi fiind înţelesurile acestei ediţii şi nenumăraţi cei ispitiţi să le pătrundă. Între acestea, trei tâlcuri fundamentale par să domine conştiinţa posterităţii. Cel dintâi este axiologic şi constructiv. Volumul apărut la sfârşit de biografie tragică şi de veac frământat a înlesnit contemporanilor şi propune mereu posterităţii revelaţia unui monument fără pereche, tăinuit în dezmenbrarea lui originară. El dezvăluia şi încă dezvăluie imaginea unui creator ale cărui făptuiri poetice pulverizau toate orizonturile de până atunci. Sub puterea lui magică abia prin volum evidentă în toată plenitudinea ,,limba română cum scria Titu Maiorescu pare a primi o nouă viaţă". Dar nu numai limba română. Simţirea şi gândul, lumea din lăuntru şi cea din afara fiinţei capătă alte dimensiuni şi deschideri nebănuite spre abisuri ori înălţimi. Iubirea, înflorind pe aceeaşi tulpină bucuria şi suferinţa, voluptatea şi durerea, natura spaţiu sacru al dragostei, realitate simbolică şi catalizator al amintirii , destinul social şi cosmic al geniului, antinomizat între demiurgia spiritului şi nimicnicia statutului existenţial, suferinţa caducităţii şi a deşertăciunii, izvorâtă din conştiinţa tragismului care patronează condiţia umană, fascinaţia somnului şi a visului, deschizând compensativ calea spre tărâmul Idealului, spre lumea Frumosului şi a Binelui, a imaculării şi atotputerniciei, neliniştea cunoaşterii, cu purcesul în setea de certitudine şi în nevoia de temeinicie, propensiunea negaţiei, iscată de spectacolul imperfecţiunii şi aspiraţia spre desăvârşire, toate acestea (şi nu doar ele), puse sub blazonul unei inconfundabile suveranităţi, dezvăluie ceva din cuprinderea tâlcului axiologic şi constructiv amintit mai înainte.

Cel de-al doilea înţeles major al volumului îl putem descoperi în raportul dintre poeziile ce au văzut lumina tiparului şi luminile de taină ale manuscriselor în care ,,De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi". Cantitativ, în filele de manuscris au rămas de peste trei ori mai multe poezii decât cele care au fost publicate. Şi aceasta nu atât pentru că poetul ,,a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător cu soarta lucărilor sale" (T. Maiorescu), ci mai ales fiindcă ceea ce încredinţa tiparului purta girul unui adevărat sacerdoţiu. Mărturisirea dintr-o scrisoare către Iacob Negruzzi, ,,eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt", are valoarea unui credou validat mereu de actul scrisului. Iată, de pildă, între 1870 şi 1874 Eminescu publica 9 poezii dar păstrează în laboratoarele desăvârşirii peste 70, aşa cum în doi ani, 1875 şi 1876 sunt tipărite 7 creaţii, dar rămân ăn manuscrise aproape 50. Şi dacă ne gândim că între cele pe care artistul le socotea în stadiu metamorfic se aflau poeme precum Andrei Mureşanu (păstrat în trei variante), Odin şi Poetul, Demonism, Memento mori, Icoană şi privaz, Codru şi salon, Răsai asupra mea, O -nţelepciune, ai aripi de ceară!, Ce suflet trist, Dintre sute de catarge, Gemenii, Apari şi dai lumină, fără a mai aminti aici poeziile introduse de T. Maiorescu, pentru prima dată în ediţia din 1883 înţelegem cât de severă îi era conştiinţa artistică.

Din perspectiva raportului menţionat, însă, tâlcul ediţiei princeps se adânceşte şi se amplifică, atunci când universul creaţiei şi personalitatea lui Eminescu sunt supuse exegezei prin asumarea dialectică a întregului. Fără a putea, în acest spaţiu restrâns să dezvoltăm ideea, remarcăm doar că volumul ni se dezvăluie, nu ca un fapt de ruptură, ci ca unul de metamorfoză. El înmănunchează esenţele distilate ale unei recolte de gând şi simţire, aflată într-un perpetuu şi neîncetat proces de fermentare întru frumuseţe.

Cel de-al treilea orizont de înţelesuri se desprinde din împrejurarea că alcătuitorul ei a fost nu poetul, ci Titu Maiorescu. Gestul marelui critic rămâne exemplar, situându-se printre realizările sale de prim rang. Este nepreţuit atât sub raportul intenţiei umane, cât şi sub raportul motivaţiei culturale. Meritul său nu se reduce însă doar la strângerea în volum a poeziilor. Alcătuitorul ediţiei săvârşeşte şi două operaţii foarte însemnate: îmbogăţeşte sumarul cu poezii manuscrise şi organizează materialul poetic într-un anume fel.

Primul act este de o importanţă excepţională şi el validează încă o dată gustul sigur şi rafinat al celui care a probat mai totdeauna intuiţie a valorilor şi sensibilitate în faţa frumosului. Să ne gândim ce-ar fi reprezentat ediţia fără Ce te legeni, Odă, La mijloc de codru des, Iubind în taină, Trecut-au anii, S-a stins viaţa falnicei Veneţii, Se bate miezul nopţii, Cu mine zilele-ţi adaugi, Din valurile vremei, Glossa. De-or trece anii, Te duci, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor (cu cele trei variante), Criticilor mei? Valoarea acestei iniţiative remarcabile şi realizarea ei capătă într-adevăr însemnătatea unui model. Din păcate, nu aceeaşi apreciere se poate face în legătură cu cealaltă operaţie, chiar dacă şi ea confirmă identitatea personalităţii maioresciene (e adevărat pe alte coordonate). În acest sens, este de reţinut formularea nuanţată cu delicată şi subînţeleasă deschidere critică, pe care inegalabilul editor Perpessicius o propunea în 1939: ,, Clasică prin consacrarea unei jumătăţi de veac, orânduirea poeziilor în ediţia Maiorescu este o operă cu totul personală a criticului şi ea se cuvine înregistrată ca atare".

Într-adevăr, orânduirea este atât de personală încât dacă încercăm să descoperim raţiunile arhitectonice ale cărţii, rămânem descumpăniţi. Cu excepţia ramei sale, a privazului, cum ar fi spus poetul (Singurătate şi Criticilor mei, deschizând, respectiv, închizând volumul, propun o perspectivă simbolică) organizarea textelor pare a nu avea în vedere nici un criteriu, deşi măcar cel cronologic ar fi trebuit respectat fie şi pentru că, publicând împreună unele din poeziile sale, Eminescu a investit în această grupare o anumită semnificaţie. Că este aşa ne-o dovedeşte una din cele trei ,,rugăminţi cât se poate de stăruitoare" pe care el le adresa în 1879 lui Iacob Negruzzi, în legătură cu publicarea a patru poeme: ,,Să se tipărească tuspatru deodată".

Amintind în acest context, şi operaţia chirurgicală asupra Luceafărului, va trebui să admitem că, sub raportul discutat, Maiorescu nu doar că n-a aflat soluţia optimă, dar nu s-a străduit nici măcar să respecte voinţa poetului, exprimată de acesta ferm şi fără echivoc.

Desigur, valoarea inestimabilă a actului maiorescian lasă în plan secund asemenea umbre, cu toate că nici ele nu rămân fără de înţelesuri pilduitoare. Pe de altă parte, deşi orizonturile celor trei tâlcuri dau adevărata dimensiune a evenimentului editorial din 1883, tâlcul fundamental şi subsumant al ediţiei princeps rămâne, până la urmă, ca o hieroglifă, poetul însuşi.

 

 

 

 

 

eBooks Pagina de start Cuprins Despre autor




©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-806-7
Comments to: Alexandru MELIAN
Last update: Februarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU