Tâlcurile unei ediŢii
Există în culturile omeneşti evenimente
care iradiază istoria definitiv, instituindu-se nu doar în
punct de referinţă pe axa timpului ci şi în
eterna sursă de energie spirituală. Acesta este şi
cazul ediţiei princeps a poeziilor lui M. Eminescu. Decembrie
1883 devine o răscruce nefacultativă pentru toate drumurile
literare ale trecutului şi ale viitorului, aşa cum se
transformă într-un fel de lac albastru de agheazmă,
care închină nemuririi pe toţi acei ce se împărtăşesc
din tăriile lui.
Multe vor fi fiind înţelesurile acestei
ediţii şi nenumăraţi cei ispitiţi să le
pătrundă. Între acestea, trei tâlcuri fundamentale
par să domine conştiinţa posterităţii. Cel
dintâi este axiologic şi constructiv. Volumul apărut
la sfârşit de biografie tragică şi de veac frământat
a înlesnit contemporanilor şi propune mereu posterităţii
revelaţia unui monument fără pereche, tăinuit
în dezmenbrarea lui originară. El dezvăluia şi
încă dezvăluie imaginea unui creator ale cărui
făptuiri poetice pulverizau toate orizonturile de până
atunci. Sub puterea lui magică abia prin volum evidentă
în toată plenitudinea ,,limba română cum scria
Titu Maiorescu pare a primi o nouă viaţă". Dar
nu numai limba română. Simţirea şi gândul,
lumea din lăuntru şi cea din afara fiinţei capătă
alte dimensiuni şi deschideri nebănuite spre abisuri ori
înălţimi. Iubirea, înflorind pe aceeaşi
tulpină bucuria şi suferinţa, voluptatea şi durerea,
natura spaţiu sacru al dragostei, realitate simbolică
şi catalizator al amintirii , destinul social şi cosmic
al geniului, antinomizat între demiurgia spiritului
şi nimicnicia statutului existenţial, suferinţa
caducităţii şi a deşertăciunii, izvorâtă
din conştiinţa tragismului care patronează condiţia
umană, fascinaţia somnului şi a visului, deschizând
compensativ calea spre tărâmul Idealului, spre lumea
Frumosului şi a Binelui, a imaculării şi atotputerniciei,
neliniştea cunoaşterii, cu purcesul în setea
de certitudine şi în nevoia de temeinicie, propensiunea
negaţiei, iscată de spectacolul imperfecţiunii
şi aspiraţia spre desăvârşire, toate acestea
(şi nu doar ele), puse sub blazonul unei inconfundabile suveranităţi,
dezvăluie ceva din cuprinderea tâlcului axiologic şi
constructiv amintit mai înainte.
Cel de-al doilea înţeles major al volumului
îl putem descoperi în raportul dintre poeziile ce
au văzut lumina tiparului şi luminile de taină ale
manuscriselor în care ,,De plânge Demiurgos, doar
el aude plânsu-şi". Cantitativ, în filele
de manuscris au rămas de peste trei ori mai multe poezii decât
cele care au fost publicate. Şi aceasta nu atât pentru
că poetul ,,a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător
cu soarta lucărilor sale" (T. Maiorescu), ci mai ales
fiindcă ceea ce încredinţa tiparului purta girul
unui adevărat sacerdoţiu. Mărturisirea dintr-o scrisoare
către Iacob Negruzzi, ,,eu din parte-mi am cîntărit
orice cuvînt", are valoarea unui credou validat mereu
de actul scrisului. Iată, de pildă, între 1870 şi
1874 Eminescu publica 9 poezii dar păstrează în
laboratoarele desăvârşirii peste 70, aşa cum
în doi ani, 1875 şi 1876 sunt tipărite 7 creaţii,
dar rămân ăn manuscrise aproape 50. Şi dacă
ne gândim că între cele pe care artistul le socotea
în stadiu metamorfic se aflau poeme precum Andrei Mureşanu
(păstrat în trei variante), Odin şi Poetul,
Demonism, Memento mori, Icoană şi privaz, Codru şi
salon, Răsai asupra mea, O -nţelepciune, ai aripi de ceară!,
Ce suflet trist, Dintre sute de catarge, Gemenii, Apari şi
dai lumină, fără a mai aminti aici poeziile introduse
de T. Maiorescu, pentru prima dată în ediţia din
1883 înţelegem cât de severă îi era
conştiinţa artistică.
Din perspectiva raportului menţionat, însă,
tâlcul ediţiei princeps se adânceşte şi
se amplifică, atunci când universul creaţiei şi
personalitatea lui Eminescu sunt supuse exegezei prin asumarea
dialectică a întregului. Fără a putea, în
acest spaţiu restrâns să dezvoltăm ideea, remarcăm
doar că volumul ni se dezvăluie, nu ca un fapt de ruptură,
ci ca unul de metamorfoză. El înmănunchează
esenţele distilate ale unei recolte de gând şi simţire,
aflată într-un perpetuu şi neîncetat proces
de fermentare întru frumuseţe.
Cel de-al treilea orizont de înţelesuri
se desprinde din împrejurarea că alcătuitorul ei
a fost nu poetul, ci Titu Maiorescu. Gestul marelui critic rămâne
exemplar, situându-se printre realizările sale de prim
rang. Este nepreţuit atât sub raportul intenţiei
umane, cât şi sub raportul motivaţiei culturale.
Meritul său nu se reduce însă doar la strângerea
în volum a poeziilor. Alcătuitorul ediţiei săvârşeşte
şi două operaţii foarte însemnate: îmbogăţeşte
sumarul cu poezii manuscrise şi organizează materialul
poetic într-un anume fel.
Primul act este de o importanţă excepţională
şi el validează încă o dată gustul sigur
şi rafinat al celui care a probat mai totdeauna intuiţie
a valorilor şi sensibilitate în faţa frumosului.
Să ne gândim ce-ar fi reprezentat ediţia fără
Ce te legeni, Odă, La mijloc de codru des, Iubind în
taină, Trecut-au anii, S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
Se bate miezul nopţii, Cu mine zilele-ţi adaugi, Din valurile
vremei, Glossa. De-or trece anii, Te duci, Peste vârfuri,
Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor (cu cele
trei variante), Criticilor mei? Valoarea acestei iniţiative
remarcabile şi realizarea ei capătă într-adevăr
însemnătatea unui model. Din păcate, nu aceeaşi
apreciere se poate face în legătură cu cealaltă
operaţie, chiar dacă şi ea confirmă identitatea
personalităţii maioresciene (e adevărat pe alte coordonate).
În acest sens, este de reţinut formularea nuanţată
cu delicată şi subînţeleasă deschidere critică,
pe care inegalabilul editor Perpessicius o propunea în 1939:
,, Clasică prin consacrarea unei jumătăţi de veac,
orânduirea poeziilor în ediţia Maiorescu este
o operă cu totul personală a criticului şi ea se cuvine
înregistrată ca atare".
Într-adevăr, orânduirea este atât
de personală încât dacă încercăm
să descoperim raţiunile arhitectonice ale cărţii,
rămânem descumpăniţi. Cu excepţia ramei
sale, a privazului, cum ar fi spus poetul (Singurătate
şi Criticilor mei, deschizând, respectiv,
închizând volumul, propun o perspectivă simbolică)
organizarea textelor pare a nu avea în vedere nici un criteriu,
deşi măcar cel cronologic ar fi trebuit respectat fie
şi pentru că, publicând împreună unele
din poeziile sale, Eminescu a investit în această grupare
o anumită semnificaţie. Că este aşa ne-o dovedeşte
una din cele trei ,,rugăminţi cât se poate de stăruitoare"
pe care el le adresa în 1879 lui Iacob Negruzzi, în
legătură cu publicarea a patru poeme: ,,Să se tipărească
tuspatru deodată".
Amintind în acest context, şi operaţia
chirurgicală asupra Luceafărului, va trebui să admitem
că, sub raportul discutat, Maiorescu nu doar că n-a aflat
soluţia optimă, dar nu s-a străduit nici măcar
să respecte voinţa poetului, exprimată de acesta ferm
şi fără echivoc.
Desigur, valoarea inestimabilă a actului maiorescian
lasă în plan secund asemenea umbre, cu toate că
nici ele nu rămân fără de înţelesuri
pilduitoare. Pe de altă parte, deşi orizonturile celor
trei tâlcuri dau adevărata dimensiune a evenimentului
editorial din 1883, tâlcul fundamental şi subsumant
al ediţiei princeps rămâne, până la urmă,
ca o hieroglifă, poetul însuşi.
