scrisoare_descusa_profesorului_d

Deşi aş fi putut sta de vorbă cu dv. şi să vă spun cele ce urmează (poate şi altele), aşa cum am făcut-o şi altă dată, în vremuri mai grele, pe o bancă din Cişmigiu, am ales această formulă publică pentru că mărturisirile, gândurile şi tăcerile interviului pe care l-aţi dat în România liberă din 24 august fiind destinate publicului poartă blazonul profesorului universitar, al scriitorului şi al fostului candidat pentru Senatul ţării. Deci, au greutatea virtuală a prestigiului, a celui destinat să participe la modelarea spirituală a studenţilor şi, dacă aţi fi fost ales, la arhitecturarea social-politică a ţării.

Cu toate că sunt în interviul dv. idei pe care le împărtăşesc şi în care am recunoscut inteligenţa disociativă, neliniştea celui obsedat de mirajul Binelui şi al Frumosului, ispitele francheţei spectaculoase, am întâlnit în acesta şi câteva răspunsuri întristător de fragile (ca să mă exprim cu eleganţa ce o meritaţi, fără nici o rezervă). Ele m-au determinat să revin pentru o clipă în arena publicisticii1 şi să vă invit pe dv. şi pe toţi cei ce gândesc ca dv. la o meditaţie mai profundă, mai nuanţată şi mai conformă cu realitatea.

Răspunsurile dv. trădează o fiinţă frământată de nelinişti, pradă deziluziei şi incertitudinilor, tristă şi fără speranţă. Trăiţi o dramă, aşa cum o trăiesc foarte mulţi dintre noi.

Dar, răspunsurile dv. dezvăluie şi altceva. Omul de întinsă cultură, familiarizat cu istoria românească şi cu cea universală, subtilizat în gândire prin lecturile lui foarte bogate, cu îndelungi exerciţii analitice şi cu un spirit critic deseori pus în valoare, se trădează incapabil de a se obiectiva măcar atât cât este necesar pentru a evita rătăcirea în aparenţă şi superficial incapabil de a se emancipa de vechi mentalităţi, pentru a înţelege marea complexitate a politicului şi, mai ales, se recomandă partizanul îngenunchierii şi al umilinţei româneşti, ca soluţie a supravieţuirii istorice.

D-le profesor, aş vrea să încep cu răspunsul dat de dv. la prima întrebare. Deşi începeţi prin a circumscrie totul la persoana dv., restrângând evident orizontul solicitării propus de d-na Tia Şerbănescu, înţelesul generalizator al acestuia nu poate fi eludat. Chiar puteţi afirma, cu mâna pe inimă, că în Facultatea de Filologie nu s-a înregistrat ,,absolut nici o schimbare?" Dar, tinerii care au venit să împrospăteze catedrele noastre îmbătrânite aproape toţi excelenţi profesionişti în devenire dar promovările în ierarhia universitară aproape a tuturor celor care de peste 15 ani erau blocaţi în posturi neconforme cu valoarea lor profesională, dar noile planuri de învăţământ realizate împreună cu celelalte centre universitare şi în colaborare cu studenţii, dar faptul că am scăpat de corvezile politico-obşteşti şi de acele lunare obligaţii de îndoctrinare şi dirijare politică -, toate acestea nu înseamnă nimic pentru dv.? Greu de înţeles... Aşa după cum e dezamăgitor să constaţi că în fenomenul Piaţa Universităţii, dv. n-aţi descoperit o altă semnificaţie decât aceea a unor zgomote care vă deranjau la examene.

Vorbiţi de apatia studenţilor şi de faptul că ei au devenit indiferenţi. Cred că vă înşelaţi. Ei trăiesc poate dezamăgiri, ca atâţia dintre noi, ei au înţeles poate că la un moment dat au devenit o masă de manevră pentru unele partide politice în lupta pentru putere, ei au început să-şi dea seama probabil că într-o societate a competiţiei libere, adevărata ,,luptă politică" a studentului este de a se forma ca profesionist de înaltă competitivitate. Dar, apatici şi indiferenţi nu sunt.

Că nu înţelegeţi prea bine resorturile de adâncime ale lumii studenţeşti, o dovedeşte şi felul în care vă explicaţi interesul scăzut al studenţilor pentru cursul dv. Nu credeţi că popularitatea cursurilor lui M. Martin, Al. Sincu sau N. Manolescu se datora, în primul rând, vocaţiei profesorale a acestora, calităţii deosebite a muncii lor didactice şi nu împrejurării că unii studenţi ar fi putut fi ajutaţi să intre în presă? (de altfel, Al. Sincu, cel care ,,făcea furori", nici nu avea asemenea posibilităţi de lansare).

Când sunteţi invitat pe terenul politicului dincolo de aprecierile de bun simţ, de recunoaşterea că ,,frumos ar fi fost să ne fi implicat cu toţii înainte de revoluţie" există câteva răspunsuri deconcertante prin falsitatea absolutizărilor.

Credeţi oare cu adevărat că oricine se angajează în politică ,,trebuie să fie fiară"? Ar însemna ca istoria societăţii omeneşti să fie un neîntrerupt spectacol regizat de fiare, în care oamenii s-au rezumat a fi doar actori. Şi nu cred că este tocmai aşa. Explicaţi apoi marile dificultăţi prin care trece ţara şi greşelile făcute de putere într-un chip atât de superficial, încât mi-e greu să admit că ele sunt şi serioase. Vă ştiu, de altfel, ispitit adeseori de a şoca prin paradoxuri sau afirmaţii bulversante. Gravitatea contextului, însă, mi se pare nepotrivită pentru asemenea frivolităţi.

Sigur că opoziţia a provocat în mai multe rânduri Puterea, determinând-o să facă gafe, sigur că există o boicotare a Guvernului (care nu vine însă doar din partea opoziţiei), sigur că în aceste acţiuni PNţCD s-a aflat mereu în avangardă. Dar, de aici şi până la a afirma că ,,barca" noastră socială e ameninţată cu scufundarea din cauza partidului amintit şi a lui D. Mazilu, e o mare distanţă.

De altfel, trebuie înţeles un lucru foarte important care de obicei se ignoră. Dacă pe seama opoziţiei se pot pune multe păcate, în desfăşurarea procesului social-politic de la noi, pe de altă parte, trebuie observat că opoziţia şi presa au jucat un rol foarte important în radicalizarea revoluţiei noastre, în preîntâmpinarea unor evoluţii primejdioase, în cenzurarea unor apetituri totalitare. Opoziţia nu e la putere, cum spuneţi dv. într-o butadă de efect, dar Puterea nu a putut ignora opoziţia. Şi e foarte bine aşa. Chiar dacă opoziţia a vădit multe slăbiciuni, chiar dacă ea nu a oferit alternative convingătoare, nici de programe, nici de persoane.

Pe de altă parte, afirmaţia că ,,ţărăniştii sunt agenţi străini" mi se pare o enormitate, mai ales când e spusă de un om cult şi inteligent. O asemenea reminescenţă comunistă în mentalitatea dv. mi se pare aproape de neînţeles. Noi ştim foarte bine ce a reprezentat, în strategia represiunii comuniste, diversiunea cu agenţii străini.

În prelungirea unei astfel de judecăţi, liberalii şi Alianţa civică ar trebui să fie agenţi ai francezilor, formaţiile politice social-democrate, agenturi germane ori suedeze, FSN şi celelalte partide de stânga, agenturi sovietice şi aşa mai departe, până când nu ne rămâne decât să afirmăm că singurii ne-agenţi străini din viaţa noastră politică, au rămas cei de la Partidul România Mare.

Pe un plan adiacent se află şi afirmaţia că ,,tot ce se întâmplă /în ţara noastră/ e aranjat din afară". Ea exprimă nu doar un întristător dispreţ faţă de cei ce au înfăptuit, de-a lungul secolelor, istoria noastră, nu doar o greu de acceptat impietate faţă de cei care au înfruntat moartea în decembrie 1989 în numele ţării pângărite şi a libertăţii furate, dar şi o falsificare a adevărului prin absolutizări superficiale ori omisiuni fără acoperire.

Cât de surprinzător este pentru un istoric, pentru un om de cultură, să transforme într-un reproş ceea ce nu este decât un dat obiectiv, firesc într-o lume a interdependenţelor!? Nu doar istoria României ,,a fost dependentă când de unii când de alţii", dle profesor, ci istoria tuturor popoarelor lumii din epoca modernă fiecare în raport cu mărimea şi forţa lui, cu destinul geo-politic ce i-a fost hărăzit, cu înţelepciunea şi abilitatea investite în marele joc al existenţei.

De aceea, crezul pe care-l propuneţi, sfatul pe care-l daţi (,,e bine să ne ţinem capul plecat") posibil individual, într-o circumstanţă sau alta este o deviză de sclav când se adresează unui popor. Şi nu vă onorează deloc, atunci când o propuneţi. Nici ca profesor, nici ca scriitor, nici ca aspirant în senatul ţării.

Iar la interogaţiile d-nei Tia Şerbănescu, aş vrea să observ că nici pe vremea totalitarismului, nici în timpul revoluţiei din decembrie şi nici astăzi, românii nu se dovedesc un popor care-şi ţine capul plecat. Când se va scrie istoria adevărată a celor aproape 50 de ani de comunism, se va vedea că de la luptele de partizani şi rezistenţa ţărănimii la colectivizare, de la primul sindicat liber din ţările comuniste şi până la greva minerilor ori mişcarea Goma, de la mişcarea studenţilor din Iaşi şi până la revolta muncitorilor de la Braşov -, toate încununate cu ceea ce s-a numit ,,miracolul din decembrie, românii au arătat lumii şi o arată şi astăzi, dacă privim cu atenţie şi bună credinţă realitatea, că îndemnul ,,să ne ţinem capul plecat" nu li s-a lipit de suflet. De-a lungul istoriei, am fost obligaţi, prin forţa brutală, să ne plecăm capul. Dar, de bună voie noi nu ne-am plecat capul decât pentru a-l putea ridica din nou înspre soare.

Iar dacă ţinem, într-adevăr, capul plecat, de aproape 2000 de ani, îl ţinem doar în faţa lui Dumnezeu.

1 Am încercat un gest similar acum vreo două săptămâni, provocat de tupeul vechilor nomenclaturişti adunaţi în jurul lui I. Verdeţ, dar ziarul Adevărul din raţiuni pe care n-am reuşit să le înţeleg n-a găsit spaţiu pentru acest articol.