IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
HARUL RĂBDĂRII 1
O veche zicală de la noi spune că ,,Răbdarea este
mama înţelepciunii". Istoria noastră zbuciumată
şi taina supravieţuirii în această rotunjime
de pământ, atât de râvnită de poftele
vecinilor, cred că-şi află izvorul spiritual tocmai
în harul românesc al răbdării. O binecuvântare
pe care mulţi ajunşi dincolo de pragul disperării,
dar nu şi dincolo de pragul vorbei s-au crezut îndreptăţiţi
s-o socotească, în ultimii ani mai ales, laşitatea
unui popor decăzut, a cărui mămăligă nu explodează
niciodată.
Astăzi, după seismul din decembrie, poate aceiaşi
oameni vorbesc de incredibil, de imprevizibil, de miracol. Sigur,
cine nu cunoaşte sau răstălmăceşte trecerea
noastră prin istorie, cine nu cunoaşte sau răstălmăceşte
firea din adâncuri a neamului românesc -, chiar dacă
această fire suportă de aproape 200 de ani un constant
asediu modificator cine n-a pătruns Mioriţa şi
Legenda Mănăstirii Argeşului, Toma Alimoş ori
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte, nu poate ajunge la înţelesurile
trecerii noastre prin lume.
Ceea ce mă întristează şi mă tulbură
în suta de zile de la izbânda din preajma Crăciunului,
pe lângă proliferarea ingratitudinii şi a violenţei,
pe lângă obsesia puterii râvnite cu orice preţ,
este abandonarea parcă a felului nostru autentic de a fi.
Noi cei care am răbdat aproape jumătate de secol, udând
în văzul lumii sau pe furiş plăpânda floare
a speranţei (chiar şi atunci când ni se părea
că ea a devenit mărăcine al disperării prevestitoare
de moarte) azi, purtaţi de elanul descătuşării
şi al voinţei de retemeinicie, uităm că răbdarea
a fost dintotdeauna harul cu care ne-a dăruit Dumnezeu şi
prin care am înfrânt toate vitregiile istoriei.
Nu mai avem răbdare. Vrem totul şi acum. Uităm că
nici un copil normal nu se naşte înainte de soroc şi
nici o floare menită rodului nu înfloreşte înainte
de a da mugurii. Eminescu, mereu alături de suferinţele
şi speranţele noastre, spunea contemporanilor lui, vorbindu-le
în acelaşi timp şi tuturor urmaşilor, că
,,a răsădi plante fără rădăcină, pentru
a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres,
ci devastare". Nici o grădină nu poate fi gata în
două ceasuri şi nici unui grădinar nu i se poate cere
o asemenea minune.
Mă întreb şi nu-mi găsesc răspunsul cuvenit:
oare nu se observă la ce duce lipsa de răbdare care va
să însemne lipsă de înţelepciune? Ura
care a însângerat Ardealul şi bântuie străzile
Bucureştiului, scepticismul şi descurajarea care au cuprins
atâtea minţi luminate, transformându-le în
relee de scepticism şi descurajare, revendicările nesfârşite
care ignoră cu ce moştenire am trecut pragul tragediei,
suspiciunea şi apetitul maculării celuilalt, voinţa
de a impune, sub presiunea gălăgioasă a minorităţii
ieşite în stradă, ceea ce abia alegerile generale
sunt chemate să înfăptuiască, toate acestea
sunt rodul buruienos al nerăbdării. Aşa cum aceeaşi
nerăbdare cultivată şi exploatată din umbră
de interesaţii destabilizării, ai discordiei şi ai
suspiciunii a determinat în ultimă instanţă
învrăjbirea, atât de periculoasă, dintre muncitorime
şi intelectualitate, dintre maghiari şi români,
dintre marea masă a celor care au făcut parte din partidul
comunist şi restul populaţiei ţării.
Există oare o justificare a acestei nerăbdări sau
ea a apărut şi, mai ales, este întreţinută
artificial?
Să ne aşezăm cu inima curată şi cu mintea
deschisă în faţa unei icoane şi să invocăm
milă lui Dumnezeu întru cinstită aducere aminte!
În ce stare ne aflam la 22 decembrie? Nu cred că cineva
care a străbătut infernul acelor ani, trăindu-l nemijlocit,
mai are nevoie să i se aducă aminte. Poate că mai
curând ar trebui să ne amintim ce s-a realizat în
timpul care s-a scurs de la căderea dictaturii. Să ne
amintim cu onestitate şi recunoştinţă, cu înţelepciune
şi voinţă de mai bine! Să privim în jurul
nostru, apoi să închidem ochii şi să ne întrebăm
cu mâna pe inimă: am sperat noi oare acum patru luni
să realizăm ceea ce am realizat?
Puteam realiza mai mult? Nu ştiu. Puteam realiza mai bine?
Fără îndoială. Dar, aceasta este însăşi
condiţia umanului: să fie imperfectă, deşi mereu
perfectibilă.
În acest context, suntem noi îndreptăţiţi
să insultăm şi să atacăm cu ură pe cei
care în ziua de 22 decembrie au acceptat în pofida
tuturor riscurilor care-i pândeau să preia comanda unei
corăbii sortită înecului? Merită oare
d-l Ion Iliescu , una dintre şansele revoluţiei noastre
, atacurile violente, sloganurile insultătoare, neîncrederea
încrâncenată cu care-l tratează unii?
Nerăbdarea nu e un sfetnic bun. Ea ne poate povârni
pe căile primejdioase de tot felul. Şi ceea ce nu trebuie
uitat niciodată: primejdia se întoarce adeseori împotriva
celor care o stârnesc. Istoria zbuciumată a românilor
ne arată că unul din harurile cu care a înzestrat
ziditorul lumii poporul nostru a fost răbdarea. Adică,
acea mamă a înţelepciunii în hărăzirile
căreia ne-am aflat şi tăria, şi mângâierea,
şi izbânda. Să nu uităm aceasta!
Şi mai ales, să nu uităm că răbdarea izbăvitoare
înseamnă dăruire şi căutare! Iar uneori
înseamnă chiar jertfă de sine...
