IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
TESTAMENTUL POETULUI
Într-unul din marile poeme de tinereţe,
Eminescu îşi imaginează fără a o duce însă
până la capăt povestea unui fecior de împărat
fără de stea, în care apetitul nostru hermeneutic
descoperă un simbol. O hieroglifă unde destinul şi
noima Poetului îşi află încifrate înţelesurile
de adâncime.
Eroul face parte din categoria accidentelor cosmice
născătoare de unicitate. Neavând stea şi nici
înger de pază ca orice muritor, asemenea zămisliri
ale divinităţii participă nemijlocit la manifestarea
divinului. ,,Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
/ Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată".
Harul suprem al unui asemenea ,,fecior", destăinuit
oracular de vocea adâncurilor... sau poate a înălţimilor,
este însemnul aleşilor nepereche, este efigia identificatoare
a lui Eminescu însuşi: ,, Că-n lumea dinafară
tu nu ai moştenire, / A pus în tine Domnul nemargini
de gândire".
În această metafizică a paternităţii
divine se află probabil temeiul perenităţii absolute
a lui Eminescu, a vieţuirii şi a înfăptuirilor
lui: ,,Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n
tine / O lume e în lume şi o vecie ţine". De
aceea, poate Poetul a devenit o zeitate protectoare şi adânc
luminatoare a neamului românesc. Un mesager al divinului
întru Frumos şi Bine, întru Căutare şi
Speranţă. Opera lui ne este moştenire fără
de preţ dar, în acelaşi timp, şi testament de
perpetuă aducere-aminte.
Între bogăţiile rămase de la el
multă vreme minimalizată ori ignorată un loc aparte
îl ocupă publicistica. Sub pana lui, pagina de ziar,
sortită de obicei efemerului, a căpătat atributele
neperisabilului. Există o perpetuă actualitate a rostirii
eminesciene, rezultând poate din acel ,,A pus în tine
Domnul nemargini de gândire" şi care ne-a îndemnat
să încercăm o invocare a lui printre noi. Să-i
ascultăm gândul şi să-i pipăim lacrima,
să-i grădinărim înţelepciunea şi să-i
medităm profeţiile!
Astăzi vă invit cu 112 ani în urmă,
la 16 aprilie 1878. În această zi, Eminescu a scris
în ziarul Timpul o meditaţie amară intitulată
,,PAŞTELE". Actualizarea acelor gânduri are valoarea
unui memento care ne invită să luăm aminte.
,,De două mii de ani aproape ni se predică
să ne iubim şi noi ne sfâşiem. De mai multe
mii de ani, Buddha-Sakya-Muni visează împăcarea
omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea
şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atâtea
mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură
pământul cu sânge şi cu cenuşă. În
locurile unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase
pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat,
ura au dărâmat".
Şi reproducând rugăciunea patriarhului
de Constantinopol, Calist în care e descris în culori
sumbre caracterul omenesc Eminescu schiţează atotputernicia
răului şi neosteneala deşertăciunii. Poetul are
însă perspectiva de adâncime a lumii. El ştie
că lumina şi speranţa nu pot să lipsească
din cuprinsurile ei. Şi aceasta fiindcă ,,paralel cu istoria
reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii,
paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug,
tiranie de uliţă şi tiranie personală" există
o binecuvântată parte de creier al omenirii care ,,măsură
depărtarea stelelor şi adâncul mărei, greutatea
pământului şi uşurinţa eterului, aude florile
crescând, întrupează în marmură frumuseţea
liniilor şi în pictură a culorilor, discompune lumina
soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără
biblioteca lui Ptolemeu şi dezleagă un vechi papiros ce
cuprinde leacuri egiptene".
Ba mai mult, forţa răului poate fi neutralizată
prin puterea credinţei şi prin mesajul tainic al divinului.
Sărbătoarea Paştelui este o astfel de hărăzire.
A cunoscut-o spune Eminescu şi unul din cele mai reprezentative
arhetipuri ale umanului, Faust, cel care ,,întrupează
omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea
ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă".
Acesta, ,,stând înaintea ultimei probleme, îşi
toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi
voieşte să-l bea... când iată că sună
încet clopotele şi cântecele de la Înviere...
şi paharul îi cade din mână... el e recâştigat
pentru viaţă. Înviere renaştere?"
Din păcate, Hristos nu învie decât
în ,,inimile sincere care s-au jertfit pentru învăţătura
lui", decât ,,pentru cei drepţi şi buni, al
căror număr mic este". El n-a înviat niciodată
,,pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi
scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură
în inimă, cu faţa zâmbind şi sufletul
înrăutăţit".
Din păcate, pentru armonia lumii, dar din păcate
şi pentru ei înşişi.
Şi totuşi, într-o inefabilă dialectică
a trăirii, sub semnul complementarităţii dintre lumină
şi umbră, Eminescu îşi încheie meditaţia
cu o generoasă deschidere de orizont: ,,Dar rămâne
datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum
e demult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care
să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al
iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în
sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ,,ziua
învierii", când ne luminăm prin sărbătoare
şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor
ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere,
strigând cu toţi: ,,Hristos a înviat".
Nu sunt oare aceste gânduri un memento al actualităţii?
În preajma naşterii lui Iisus am sfidat
moartea, trimiţând-o iadului întruchipat.
În preajma învierii lui, să sfidăm
ura, punându-i la butonieră floarea iubirii şi a
renaşterii noastre!
Sărbători fericite!
