eBooks Pagina de start
Despre autor
 

IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE

TESTAMENTUL POETULUI

Într-unul din marile poeme de tinereţe, Eminescu îşi imaginează fără a o duce însă până la capăt povestea unui fecior de împărat fără de stea, în care apetitul nostru hermeneutic descoperă un simbol. O hieroglifă unde destinul şi noima Poetului îşi află încifrate înţelesurile de adâncime.

Eroul face parte din categoria accidentelor cosmice născătoare de unicitate. Neavând stea şi nici înger de pază ca orice muritor, asemenea zămisliri ale divinităţii participă nemijlocit la manifestarea divinului. ,,Dumnezeu în lume le ţine loc de tată / Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată".

Harul suprem al unui asemenea ,,fecior", destăinuit oracular de vocea adâncurilor... sau poate a înălţimilor, este însemnul aleşilor nepereche, este efigia identificatoare a lui Eminescu însuşi: ,, Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire, / A pus în tine Domnul nemargini de gândire".

În această metafizică a paternităţii divine se află probabil temeiul perenităţii absolute a lui Eminescu, a vieţuirii şi a înfăptuirilor lui: ,,Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi o vecie ţine". De aceea, poate Poetul a devenit o zeitate protectoare şi adânc luminatoare a neamului românesc. Un mesager al divinului întru Frumos şi Bine, întru Căutare şi Speranţă. Opera lui ne este moştenire fără de preţ dar, în acelaşi timp, şi testament de perpetuă aducere-aminte.

Între bogăţiile rămase de la el multă vreme minimalizată ori ignorată un loc aparte îl ocupă publicistica. Sub pana lui, pagina de ziar, sortită de obicei efemerului, a căpătat atributele neperisabilului. Există o perpetuă actualitate a rostirii eminesciene, rezultând poate din acel ,,A pus în tine Domnul nemargini de gândire" şi care ne-a îndemnat să încercăm o invocare a lui printre noi. Să-i ascultăm gândul şi să-i pipăim lacrima, să-i grădinărim înţelepciunea şi să-i medităm profeţiile!

Astăzi vă invit cu 112 ani în urmă, la 16 aprilie 1878. În această zi, Eminescu a scris în ziarul Timpul o meditaţie amară intitulată ,,PAŞTELE". Actualizarea acelor gânduri are valoarea unui memento care ne invită să luăm aminte.

,,De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem. De mai multe mii de ani, Buddha-Sakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge şi cu cenuşă. În locurile unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat".

Şi reproducând rugăciunea patriarhului de Constantinopol, Calist în care e descris în culori sumbre caracterul omenesc Eminescu schiţează atotputernicia răului şi neosteneala deşertăciunii. Poetul are însă perspectiva de adâncime a lumii. El ştie că lumina şi speranţa nu pot să lipsească din cuprinsurile ei. Şi aceasta fiindcă ,,paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală" există o binecuvântată parte de creier al omenirii care ,,măsură depărtarea stelelor şi adâncul mărei, greutatea pământului şi uşurinţa eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a culorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolemeu şi dezleagă un vechi papiros ce cuprinde leacuri egiptene".

Ba mai mult, forţa răului poate fi neutralizată prin puterea credinţei şi prin mesajul tainic al divinului. Sărbătoarea Paştelui este o astfel de hărăzire. A cunoscut-o spune Eminescu şi unul din cele mai reprezentative arhetipuri ale umanului, Faust, cel care ,,întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă". Acesta, ,,stând înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea... când iată că sună încet clopotele şi cântecele de la Înviere... şi paharul îi cade din mână... el e recâştigat pentru viaţă. Înviere renaştere?"

Din păcate, Hristos nu învie decât în ,,inimile sincere care s-au jertfit pentru învăţătura lui", decât ,,pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este". El n-a înviat niciodată ,,pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură în inimă, cu faţa zâmbind şi sufletul înrăutăţit".

Din păcate, pentru armonia lumii, dar din păcate şi pentru ei înşişi.

Şi totuşi, într-o inefabilă dialectică a trăirii, sub semnul complementarităţii dintre lumină şi umbră, Eminescu îşi încheie meditaţia cu o generoasă deschidere de orizont: ,,Dar rămâne datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e demult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ,,ziua învierii", când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţi: ,,Hristos a înviat".

Nu sunt oare aceste gânduri un memento al actualităţii?

În preajma naşterii lui Iisus am sfidat moartea, trimiţând-o iadului întruchipat.

În preajma învierii lui, să sfidăm ura, punându-i la butonieră floarea iubirii şi a renaşterii noastre!

Sărbători fericite!

 

 

eBooks Pagina de start Cuprins Despre autor




©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-806-7
Comments to: Alexandru MELIAN
Last update: Februarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU