IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
Lumini Şi umbre în Sala Palatului
Poate că Adunarea generală a scriitorilor
din România s-ar fi cuvenit să-şi desfăşoare
lucrările în Sala Ateneului. Sub cupola lui încărcată
de istorie şi în aerul de sacralitate spirituală
pe care-l degajă acest spaţiu de cultură, întâlnirea
celor devotaţi Cuvântului ar fi putut dobândi
elevaţie şi profunzime, căpătând în
acelaşi timp şi semnificaţia unei ispăşiri
faţă de memoria lui Eminescu întinată în
acea aulă cu nici un an în urmă.
N-a fost să fie acolo şi n-a fost să
fie aşa.
S-a ţinut în spaţiul unde ritualurile
dictaturii asamblau, nu demult, umilinţa şi ruşinea,
impostura şi demagogia, cultul ticăloşiei analfabete
şi parastasul demnităţii înmormântate.
Desigur, spaţiul rămâne o realitate
neutră. El se încarcă de înţelesuri doar
prin prezenţa umanului. Şi iată, în sală
se intră fără a străbate coridoare de ,,ordine"
şi fără control corporal, vorbele dansează indiferente
faţă de microfoanele ascunse şi faţă de urechile
releu, prezidiul nu este poluat de prezenţa tovarăşului
de la..., adunarea nu începe cu un omagiu şi nu se încheie
cu o telegramă. Chiar şi cuvântările trăiesc
libertatea improvizaţiei, emanciparea de cascadele metaforice
ale recunoştinţei ipocrite ori ale tămâierilor
fără tămâie, îndrăzneala de a deveni
interogaţii incomode cu finalitate etiologică şi terapeutică.
Însăşi orchestrarea lucrărilor de către
prezidiu se face după o altă partitură şi într-o
altă manieră.
Raţionalitatea dialectică şi răbdătoare
a lui Laurenţiu Ulici, înţelepciunea calmă şi
forţa de sinteză aforistică ale lui St. Augustin Doinaş,
rigoarea intransigentă a lui Dan Deşliu şi, fără
încetare, prezenţa contrapunctică a lui Mircea Dinescu
plină de savoare, dar aproape totdeauna şi de relevanţă
au conferit dialogului cu sala dimensiunea autenticului patronat
de libertate.
Şi totuşi, de un gust amar n-am putut să
mă salvez. M-am întrebat care să-i fie sursele?
Răspunsul nu ştiu dacă este complet şi nici măcar
dacă este integral valabil.
Mai întâi, cred că ponderea dezbaterilor
nu a vizat decât în fugă şi superficial ceea
ce ar fi trebuit să devină obiectivul fundamental al unei
asemenea reuniuni: literatura română, analizată
pe dimensiunile timpului şi ale spaţiului şi raportată
la generaţiile de astăzi. Aflaţi în faţa
unui hotar de istorie, noi n-am fost parcă interesaţi
cu puţine şi lăudabile excepţii decât să
ne asigurăm paşaport şi viză de trecere (eventual,
şi cât mai multă valută de schimb) dintr-o lume
în alta, în ipostază de turişti. Şi uneori,
acest interes a ieşit la scenă deschisă în vestmintele
agresivităţii şi ale histrionismului.
Nivelul cenuşiu al dezbaterilor cred că-şi
are originea, în primul rând, într-o anume stare
de spirit apăsătoare. Prostituţia culturală, atât
de masiv cultivată în timpul dictaturii, a generat un
acut şi îndreptăţit sentiment al culpabilităţii
şi, sper, al ruşinii. Iar dacă M. Dinescu cu francheţea
lui caustică şi pitorească s-a referit de câteva
ori la această realitate, sesizând cu acuitatea-i cunoscută
complexitatea fenomenului, el ca şi cei câţiva îndreptăţiţi
justiţiari din sală n-au reuşit să determine un
atât de necesar proces de ,,exorcizare" a răului.
Nu prea îmi dau seama cum s-ar putea realiza acest lucru
cu maximă eficacitate. Tăcerea şi uitarea nu cred,
însă, că pot avea un rol pozitiv. Dimpotrivă...
Dar nici vânătoarea de vrăjitoare şi arderea
lor pe rug.
Cred că pedeapsa supremă pentru cei vinovaţi
trebuie să le fie asceza în severitatea căreia,
pentru fiecare păcat, să dea naştere unei capodopere.
Iar dacă nu sunt în stare, să-i ajute pe alţii
cu har în primul rând, pe cei tineri s-o facă.
În aceeaşi dinamică dintre lumină
şi umbră se situează şi alegerea celor investiţi
să conducă destinele Uniunii Scriitorilor. Dacă selecţia
Directoratului a produs celor mai mulţi dintre noi o reală
satisfacţie organismul acesta cuprinzând aproape în
întregime valori de prim ordin ale scrisului românesc
şi, într-o mare măsură, caractere frumoase,
confirmate prin proba faptei (Eminescu spunea că ,,Între
caracter şi inteligenţă n-ar trebui să fie alegere.
Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte
arare") modul în care s-a făcut alegerea s-a dovedit
nefericit. Datorită regulamentului, stabilit fără
o analiză serioasă a tuturor implicaţiilor posibile,
Consiliul Uniunii Scriitorilor este constituit, în cea mai
mare parte, din oameni care n-au întrunit nici măcar
majoritatea simplă din voturile exprimate. Ca să nu mai
vorbim că voturile exprimate sunt cu câteva sute mai
mici decât numărul membrilor uniunii. Practic, doar
18 din cei 127 de aleşi au obţinut majoritatea voturilor
exprimate, iar dintre aceştia probabil doar M. Dinescu, majoritatea
simplă din numărul total al membrilor uniunii. Setea noastră
de democraţie şi reprezentativitate autentică nu poate
să nu sufere în faţa acestei realităţi.
Aş încheia rândurile de faţă
cu un posibil răspuns la întrebarea esenţială
care a focalizat gândurile pline de îngrijorare formulate,
cu harui-i bine cunoscut, de O. Paler. Una din consecinţele
benefice ale tiraniei observa cu subtilitate vorbitorul a constituit-o
solidaritatea unui întreg popor sub semnul urii faţă
de această tiranie. Dispărând obiectul urii, au
dispărut şi consecinţele ei. Unitatea noastră
s-a transformat în discordie, iar ura focalizatoare s-a
pulverizat în nenumărate uri mărunte.
,,Ce vom face cu ura pe care n-o mai putem îndrepta
împotriva dictaturii?"
S-o transformăm în iubire aş îndrăzni
să răspund eu. Iar ce-ar mai rămâne după
această binecuvântată metamorfoză fiindcă
nu sunt un utopic să cred în atotputernicia universală
a iubirii s-o focalizăm într-un fel de laser terapeutic
şi purificator.
Cât pentru scriitori, să-şi amintească
şi să mediteze la această mărturisire a senectuţii
lui Macedonski: ,,Când am fost ură am fost mare / Dar
astăzi cu desăvârşire / Sunt mare, căci
mă simt iubire".
