IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
O nouĂ profanare
Una din cele mai neruşinate impietăţi
ale megalomaniei ceauşiste datorată, în primul rând,
prostituţiei intelectuale de care atâţia ar trebui
astăzi măcar să roşească, dacă nu să
şi răspundă a fost proiectarea dictatorului în
istorie, de unde figurile strălucite ale umanităţii
erau aduse să ţină campanie şi să ascundă,
prin asociere, nulitatea pigmeului setos de glorie antumă.
Alexandru cel Mare şi Cezar, Pericle şi Napoleon, Burebista
şi Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, N.
Bălcescu şi A. I. Cuza, toţi sunt puşi să
semneze convocatorul fără putinţă de a se opune
pentru a da strălucire opacităţii, lumină întunericului,
vitejie laşităţii, înţelepciune prostiei.
De această mascaradă a maculării nu a
scăpat nici cea mai binecunoscută zămislire a neamului
românesc, Mihai Eminescu.
Ne aducem cu toţii aminte cum în spaţiul
pur al Ateneului Român, în loc să fie oficiată,
sub semnul sacralităţii, sărbătorirea celui care
de o sută de ani intrase în atât de năzuita
linişte eternă, politrucii culturali în faţa
unei asistenţe selecte, dar umil ascultătoare şi aplaudatoare
l-au transformat pe Eminescu nu doar într-un pretext de
encomiastică a dictatorului, ci şi într-un fel de
locotenent spiritual al acestuia.
Ca de atâtea ori, în acele vremuri, sărbătoarea
s-a transformat în profanare, iar previziunile poetului
în triste confirmări. ,,Iar deasupra tuturora va vorbi
vreun mititel / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe
el / Sub a numelui tău umbră" îşi prevedea
poetul posteritatea, în reprezentarea ei impostoare. Nici
nu-i era prea greu. Unii dintre contemporani îi ofereau
cu asupra de măsură modelul profanării, prin transformarea
eroilor neamului în instrumente meschine ale politicianismului.
,,O, eroi! care-n trecutul de măriri vă
adumbriseţi,
Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează
toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozei".
Şi iată că ne este dat să trăim
o nouă şi altfel de maculare a lui Eminescu. Nu sub teroarea
dictaturii care-şi regiza cu forţa toate ,,spectacolele",
ci într-un timp al libertăţii, câştigate
prin jertfă şi într-un spaţiu proclamat ,,zonă
liberă de neocomunism".
Pe zidul Universităţii acest lăcaş
de cultură, devenit printr-o greu de înţeles aprobare
a conducerii ei, tribună politică (atunci când nu
se transformă în altceva) a fost spânzurat, la
propriu şi la figurat, portretul lui Eminescu.
Ursirea unui creator care sintetizează existenţa
lumii şi a neamului său este să lumineze şi să
sfinţească în eternitate. De aceea, Eminescu a rămas
nu numai ,,pururi tânăr", ci şi mereu contemporan.
Semnul unicităţii lui exponenţiale îl descoperim
în faptul că, de-a lungul istoriei, el a fost invocat
din toate orizonturile; şi de buni şi de răi, şi
de cei simpli şi de cei rafinaţi, şi de tradiţionalişti
şi de modernişti, şi de burghezo-moşierime şi
de proletariat, şi de legionari şi de comunişti. Este
aceasta nu doar o şansă, ci şi un drept binecuvântat
al tuturora. Fiindcă nimeni nu poate pretinde că Eminescu
este doar al lui. Dar, în acelaşi timp, nimeni nu poate
pretinde îndreptăţirea de a-l profana, transformându-l
în instrument al piticismelor noastre orgolioase, în
paratrăsnet al descărcărilor de tot felul, în
girant, de la înălţimea lui hyperionică, al
pământeştilor noastre risipe şi lăcomii.
Eminescu golan?!?
Eminescu huligan naţional?!?
Cum n-au paralizat oare vorbele pe buze şi
cum n-a tremurat mâna care a scris asemenea impietăţi?
Când ştiu că-n Piaţa Universităţii
sunt atâţia oameni de cultură, când ştiu
că acolo se află câţiva studenţi de-ai noştri
pe unul dintre ei l-am preţuit pentru demnitatea, curajul
şi inteligenţa lui o mare amărăciune mă cuprinde...
Şi o mare ruşine... Mă simt umilit şi lovit în
idealul profesiei mele. Nu pentru anticomunismul susţinut
cu atâta ardoare (cei ce mă ştiu, îmi cunosc
nu doar sentimentele, dar şi gesturile anticomuniste), nu
pentru nerăbdarea cu care sunt cerute, imperativ şi îndreptăţit,
adevăr, justiţie şi reforme (nerăbdarea nu înseamnă
rea-credinţă, chiar dacă ea nu se împacă
aproape deloc cu înţelepciunea); mă simt umilit
şi ruşinat în faţa incapacităţii celor
de bună credinţă de acolo, şi aceştia sunt
mulţi, de a descoperi cine şi cu ce scop trage sforile,
de a înţelege cât de tensionată şi cât
de primejdioasă a devenit viaţa noastră socială,
printr-o acţiune care are la bază o mistificare şi
drept ţintă un act nedemocratic.
Dar, mai ales, mă simt umilit şi ruşinat,
într-un fel chiar marcat de sentimentul eşecului profesional,
în faţa acestei profanări a lui Eminescu, la care
ca şi în vremea lui Ceauşescu oamenii de spirit,
inclusiv câţiva din cei ce vor putea deveni profesori
de literatură română, au participat, fără
nici un fel de rezervă.
În locul concordiei sub semnul luminos al Luceafărului,
ne rătăcim în dezbinare, transformându-i strălucirile
rostuitoare în pâlpâiri fumegânde de felinar
,,huligano-golănesc".
Vorba îndoliată a Poetului: ,,Amară
e viaţa unui popor ce este mereu silit a-şi risipi puterile".
