IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
Crucificarea adevĂrului
Caracterul testamentar al operei lui Eminescu şi,
în mod particular, al publicisticii sale, se dezvăluie
celor dispuşi să-l afle, cel puţin pe două planuri:
unul analitic şi descriptiv, altul valorizator şi profetic.
În ambele orizonturi, harul genialităţii a răsărit
seminţe ale înţelepciunii eterne, apte să rodească
într-o perpetuă contemporaneitate. Parafrazând
speranţa unei solidarităţi din timpul Revoluţiei,
oricare generaţie poate spune cu deplin temei, Eminescu
e cu noi.
Îmi amintesc cu emoţie câtă forţă
şi speranţă, câtă tulburare şi surpriză
năşteau în sufletele oamenilor pe vremea dictaturii
întâlnirile întru Eminescu la care eram invitat
şi unde Poetul era invocat printre noi să-şi rostească
marile adevăruri. ,,Nu poate ţara aceasta, pururea liberă
şi pururea vârtoasă prin caracterul poporului ei
se auzea în sălile pline, mai ales de profesori şi
elevi să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila
prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită şi
de tendinţele absolutismului".
Dincolo de frică, dar dincoace de speranţă,
mesajul era receptat, iar Eminescu devenea un fel de apostol în
care divinitatea răsădise sămânţa înţelepciunii
şi forţa profeţiei. Când de la înălţimea
tribunei se auzeau, de pildă, cuvintele Poetului, ,,Nici un
neam nu e condamnat a suporta în veci un regim vitreg, corupt
şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează
de către fiii lui proprii", murmurele din săli, ochii
strălucitori care-şi încrucişau în tăcere
luminile, zâmbetele complice înflorite pe chipuri
indicau cât de actual şi cât de alături de
noi ni se dăruia Eminescu.
Din nefericire, actualitatea negatoare el nu şi-a
pierdut-o nici astăzi. Este şi motivul pentru care noi
încercăm o sensibilizare a contemporanilor la mesajul
testamentar lăsat de Eminescu. Un mesaj în coordonatele
căruia putem afla nu doar lumini împotriva beznelor
(din noi şi din afara noastră), ci şi avertismente
ori profeţii menite să dea de gândit superficialităţilor
şi rătăcirilor noastre.
Parazitismul şi impostura politică, setea
morbidă de putere şi demagogia, manipularea prin minciună
şi impunerea prin violenţă, toate aceste fenomene
cu care ne confruntăm în ultima perioadă îşi
află în gândirea eminesciană nu doar reprezentarea
sociologică, circumstanţializată temporal, ci şi
evaluarea sub semnul înţelepciunii şi al profeţiei,
a consecinţelor, plasate într-o perpetuă actualitate.
Una dintre rostirile sale cu valoare emblematică
de instituit drept imperativ al oricărui domeniu de activitate
rezonează astăzi nu doar ca o sentinţă frumoasă,
ci mai ales ca avertisment: ,,Adevăr şi mântuire
sunt în ochii noştri identice, şi acest izvor curat
nu poate supăra decât pe răi şi pe netrebnici".
Asistăm în aceste zile preelectorale la
o dezlănţuită luptă pentru putere, desfăşurată
din ce în ce mai mult ca o sarabandă a mistificărilor
de tot felul. Toţi pretind că aleargă în căutarea
adevărului, dar foarte mulţi se lasă seduşi de
ispitele minciunii. Cunoscutul adagiu ,,limba i-a fost dată
omului pentru a-şi ascunde gândurile" îşi
află confirmarea pe toate registrele politice. Iar crucificarea
adevărului nu poate duce decât la nenorocire. Confruntările
din preajma constituirii C.P.U.N., jalnica însângerare
a Ardealului, Proclamaţia de la Timişoara şi consecinţele
ei violente care s-au cronicizat în Piaţa Universităţii,
neliniştea şi insatisfacţia de a nu cunoaşte mecanismul,
desfăşurarea şi întreaga vinovăţie a
represiunii, toate sunt generate de patima puterii pentru care
adevărul este doar un instrument. Un mijloc la care recurgi
dacă ţi-e convenabil sau pe care-l ignori (mistifici)
când nu-ţi vine la socoteală. Or, tot Eminescu atrăgea
atenţia că ,,nu noi suntem stăpânii adevărului,
ci adevărul e stăpânul nostru".
Această atitudine faţă de adevăr
este şi ea o consecinţă. Una pe care o evidenţia
acelaşi gazetar nepereche: ,,pentru mulţi oameni politici
(...) venirea la putere nu e un mijloc pentru realizarea unui
scop, a unui program, ci scopul însuşi, urmărit
cu orice mijloace".
Cât de adevărată, cât de întristător
de adevărată apare această constatare când ne
gândim la cele peste 80 de partide constituite, în
bună parte, de dragul sutelor de mii dăruite de stat,
sau rezultând din orgoliul unor complexe defulate, din apetitul
puterii sau, pur şi simplu, din pornire ludică. Şi
cât de actuală ne apare aprecierea de mai sus, dacă
observăm că de fapt lupta electorală nu este, adesea,
o confruntare de idei, ci o luptă, de foarte multe ori, lipsită
de cavalerism, între persoane.
Ce poate fi mai caraghios deşi de la un punct
încolo devine chiar revoltător decât să vezi
un repetent imberb, fără şcoală terminată,
fără nici o meserie, aflat în evidenţa clinicii
de psihiatrie, proclamându-se preşedinte de partid,
primind câteva sute de mii de lei din sudoarea celor care
trudesc din greu şi agresându-ne micile ecrane prin
intermediul solicitudinii fără de margini a T.V.R.L.?
Ce poate fi mai imoral, mai primejdios şi mai
ostil adevărului decât faptul că infractorii, leneşii
şi scandaligii devin ,,oameni politici" de frunte, că
unii din murdăriţii ceauşismului se transformă
în curaţii diverselor partide, ligi şi asociaţii,
că agramatismul, incultura politică şi dezorientarea
au ieşit la drumul mare pentru a ,,ferici" această
necăjită ţară de oameni buni şi răbdători,
dar care la nevoie au dovedit că pot fi şi altfel?
Când Eminescu spunea că ,,pentru înaintarea
în viaţa politică cată să se ceară sau
o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze
munca societăţii ce-i susţine", el formula o
lege universală a cetăţii umane. Aşa cum universală
rămâne pentru izbânda oricărei săvârşiri
omeneşti amintita relaţie cauzală dintre adevăr
şi mântuire.
Să nu uităm nici o clipă că ,,acest
izvor curat nu poate supăra decât pe răi şi
pe netrebnici".
