IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
SeducŢia Şi imperativul libertĂŢii
Cei care în după-amiaza zilei de 24 dec.
1989 au ieşit în stradă, sfidând moartea în
numele vieţii, îşi amintesc că printre cele
dintâi şi cele mai frecvente invocaţii, strigate
cu ochii îndreptaţi spre cer, s-a aflat cuvântul
LIBERTATE.
Înlănţuită timp de aproape 50 de
ani şi substituită cu o jalnică şi fardată
corcitură, libertatea a fost pentru cei mai mulţi dintre
noi, dacă nu un ideal întru atingerea căruia lupta
rămânea singura alternativă (lupta cu temnicerii
ei din noi şi din afara noastră), cel puţin un fel
de dor, de speranţă, de fata morgana. Nu ştiam, de
fapt, ce este această fecioară care fascinează şi
seduce, care dăruieşte cu generozitate şi pedepseşte
cu necruţare.
Şi iată că în prag de naştere
sfântă ne-a fost dat după ce noi înşine
ne-am dat să cunoaştem libertatea. De fapt, nu s-o cunoaştem,
ci s-o îmbrăţişăm cu patima îndrăgostitului
nebun, la care nesaţiul posesiunii se poate transforma în
gest ucigaş. Această prinţesă pe care am dezlănţuit-o
pentru a ne rodnici şi înfrumuseţa viaţa cunoaşte
de aproape cinci luni de zile nu doar iubirea şi fidelitatea,
ci din păcate, adeseori şi violul ori trădarea.
Fiindcă mulţi îşi imaginează
că libertatea este pur şi simplu dreptul de a acţiona
după propria voinţă sau dorinţă, ignorând
voinţa şi dorinţa celuilalt. Or, această coordonată
a umanului este o realitate a intercondiţionărilor. Omul
ca individ şi colectivitate îşi trăieşte
existenţa numai prin rezolvarea, mereu schimbătoare, a
ecuaţiei libertate-necesitate. Din ignorarea acestui raport
se naşte ori dictatura (absolutizarea necesităţii),
ori haosul socio-economic (absolutizarea libertăţii).
Se nasc, deci, extremismele cu toate urmările lor nefaste.
Încălcarea acestei relaţii, înainte de a ajunge
la extreme, generează intoleranţă, mistificare, violenţă.
Unde a dus libertatea, care a ignorat necesitatea,
în procesul post-revoluţionar de selectare a cadrelor
puterii şi de aflare a adevărului represiunii?
Unde a dus, în Transilvania, libertatea unilaterală
de a alunga oamenii din şcoli, instituţii şi localităţi?
Unde duce libertatea presei care în lipsa unei
legi de profil a transformat adesea minciuna, calomnia şi
indecenţa în mijloace de intoxicare şi de incitare
a opiniei publice?
Unde duce libertatea infirmizată pentru automobilistul
care profitând de slăbiciunile şi timorările
poliţiei încalcă legea, aşa cum o fac, pe alte
coordonate, hoţii, tâlharii, înhăitaţii
la violuri ş.a.m.d.?
Unde duce libertatea trunchiată în folosul
bişniţarilor şi al negustorilor de tot felul care
poluează şi primejduiesc sub raport igienic, şi nu
numai, peisajul urban?
Şi întrebările ar putea continua prin
referire la multe alte aspecte ale vieţii noastre.
M-aş opri pentru o clipă la o relaţie
fundamentală a libertăţii asupra căreia Eminescu
în testamentul de care vorbeam în articolele anterioare
meditează cu înţelepciune şi mustrător nu
doar pentru contemporanii săi, ci şi pentru urmaşi.
Este vorba de raportul dintre libertate şi muncă. Un raport
fundamental care dă libertăţii consistenţă
şi viabilitate.
Fiindcă în concepţia lui Eminescu ,,munca
şi numai munca este izvorul libertăţii şi al fericirii",
aşa după cum ,,munca temeinică este singura îndreptăţire
pe acest pământ". El merge până acolo
încât afirmă că ,,libertatea adevărată
şi neatârnarea economică sunt două noţiuni
identice".
Ce se întâmplă însă la
noi? Situaţia statistică, privind activitatea economică
de la Revoluţie până la începutul lunii mai,
indică o situare cu aproximativ 20 de procente sub nivelul
producţiei din anul anterior.
Deci, pe vremea dictaturii se muncea mai mult şi
mai bine?! E o constatare tulburătoare şi alarmantă.
Cauzele, numeroase desigur, ţin de conjunctură, în
primul rând. Una dintre ele, însă, este dincolo
de orice discuţie. Mulţi oameni, faţă în
faţă cu libertatea, au început să-şi imagineze
că aceasta reprezintă o binecuvântare aptă să
te dispenseze nu numai de obligaţia supunerii la rigorile
convieţuirii sociale, ci şi la obligaţia muncii. Numai
că, aşa cum afirma poetul, cu deplin temei, ,,nu există
nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine
crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit
munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără,
fără s-o ştie, între paraziţii societăţii
omeneşti, între aceia care trăiesc pe pământ
spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor".
Celor care-şi imaginează că e suficient
să strigi lozinci pentru a beneficia de libertate, Eminescu
le răspunde fără echivoc: ,,niciodată fraza libertăţii
nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea
de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin
capitalizarea muncii". Or, dacă ,,Munca este legea lumii
moderne, care nu are loc pentru leneşi", atunci drumul
nostru spre libertate autentică şi deplină nu poate
fi făcut decât prin efort constructiv, prin dăruire
şi prin concordie umană.
Analizând cu îngrijorare, în acel
sfârşit de secol XIX, starea gravă a ţării,
sub raport economic şi social stare care neremediată a
dus la serioase şi profetizate de Eminescu conflicte sociale
marele gazetar propune o soluţie, un tratament de extremă
actualitate: ,,Un singur remediu există în contra acestor
rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul:
munca, acest corelat mecanism al adevărului; adevărul,
acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri,
nu mânare de muşti la apă şi adevăr, nu
fraze lustruite şi negustorie de vorbe".
Cât de necesare ne sunt nouă acum, dar
mai ales de acum înainte, remediul muncii şi al adevărului,,
ca premise şi permanentă temelie de libertate!
Perioada noastră de provizorat cu luminile şi
tristeţile ei, cu disponibilităţile de iubire şi
încrâncenările de ură, cu luminile de speranţă
şi beznele de îngrijorare se va încheia. În
urma alegerilor, vor fi legitimate nişte instituţii chemate
să pună bazele indestructibile ale unei societăţi
româneşti, nu doar ne şi anticomuniste, ci în
primul rând ale unei societăţi prospere şi viguroase,
întemeiată pe libertate, justiţie, pe omenia românească.
Şi cred că, una din căile fundamentale
spre atingerea acestui deziderat ne este propusă de acelaşi
testament al Poetului: ,,Asta am dori să intre în convingerea
oricăruia: trebuie ca cetăţeanul să vază că
fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică
fără economie, nu există nici libertate. Cel care
n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug
dăi toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor
lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine
în mână căci, e cu totul indiferent dacă
închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns
de pretutindeni grăunţele din care ea se hrăneşte".
