IV. EFEMERIDE ÎNTRU NEUITARE
Complexul Şi seducŢia culpabilitĂţii
Succesiunea şi concomitenţa evenimentelor
din decembrie încoace vor rămâne în istorie
ca o experienţă socială ieşită din comun,
sub mai toate aspectele.
Una din trăsăturile comportamentului ,social
a fost generată nu doar de răsturnările fundamentale
şi spectaculoase datorate Revoluţiei ci şi de impactul
pe care acestea le-au provocat în planul afectiv şi
moral. Chiar primele zile, în contextul general de entuziasm,
speranţă şi dăruire au evidenţiat agresiunea
oportunismului şi a imposturii ieşite la drumul mare,
în primul rând prin intermediul micului ecran, iar
mai apoi şi prin celelalte forme de mass-media.
Cum poate fi explicat oare un asemenea comportament?
Doar prin setea de putere, doar prin ispitele deşertăciunii?
Cred că mai este şi altceva. E vorba de un complex al
culpabilităţii, propriu multora din personalităţile
şi non-personalităţile care s-au avântat în
manifestările social-politice din ultimele luni.
Vinovăţia de a fi suportat în tăcere
umilinţele dictaturii, ba în foarte multe cazuri de
a fi susţinut, prin vorbă şi faptă, ticăloşiile
acesteia, în loc de a fi ispitită printr-o decentă
şi discretă atitudine constructivă, este metamorfozată
într-un extremism negator de sens invers. Aceşti oameni,
traumatizaţi de propria lor biografie, în care teama,
spiritul de conservare sau arivismul i-au făcut să tacă
ori să spună DA, simt nevoia unei revanşe. În
primul rând, faţă de ei înşişi. Şi
atunci, tăcerea umilită au înlocuit-o cu tribunismul
orgolios, iar DA-ul complice cu NU-ul intolerant. Complexul culpabilităţii
îşi căuta vindecarea tocmai în violenţa
şi atotcuprinderea negaţiei. Se ignoră ori se răstălmăceşte
tot ce s-a realizat de la Revoluţie încoace. Se refuză
orice merite celor care şi-au asumat povara primejdioasă
de a înfrunta contrarevoluţia şi haosul, de a asigura
legitimarea democratică a unei conduceri, şi aceea provizorie
având drept prim obiectiv constituţia, pregătirea
condiţiilor pentru restructurarea radicală a societăţii
româneşti, realizarea cadrului optim pentru noile alegeri.
Se exploatează până în pânzele albe
orice stângăcie şi orice eroare săvârşite
de cei aflaţi la conducere, trăgându-se de cele
mai multe ori concluzii generalizatoare şi incriminante.
Complexul culpabilităţii funcţionează
cu o asemenea intensitate încât oamenii stăpâniţi
de el -, nemaiputând să se revanşeze faţă
de Ceauşescu şi partidul comunist, sub teroarea cărora
au trăit în umilinţă sau prostituţie îşi
confecţionează obiect de revanşă şi temei
de penitenţă în persoana lui
I. Iliescu şi în F.S.N. printr-un gest arbitrar şi
insultător de echivalare (Iliescu Ceauşescu: F.S.N. P.C.R.).
Până şi teroriştii care au însângerat
ţara după 21 decembrie au fost metamorfozaţi din instrumente
ale lui Ceauşescu, în forţe de manevră ale lui
Iliescu.
În esenţă, către aceleaşi consecinţe
duce şi seducţia culpabilităţii. Adică acea
voluptate a mărului oprit, a legii sfidate, a bunului simţ
persiflat. Şi ea nu vizează doar infractorii, care ajung
la un moment dat să trăiască starea de infracţiune
ca un mod de existenţă incitant şi spectaculos, ci
mai ales adolescenţii şi tinerii care plini de generozitate
şi curaj, setoşi de libertate şi ispitiţi de ideal
pot cădea sub influenţe rătăcitoare. Aşa,
bunăoară sfidarea părinţilor şi a şcolii
devine act de curaj, încălcarea regulilor de convieţuire
şi a legilor se transformă în semn de îndrăzneală
şi dovadă de personalitate, nerespectarea libertăţii
celorlalţi capătă semnificaţia autenticei libertăţi
individuale, iar dreptul de a huidui şi de a insulta se metamorfozează
din realitate defulantă a stadioanelor în cucerire a
militantismului social şi politic.
Ambele ipostazieri ale culpabilităţii mi
se par nocive, atât sub raport social cât şi moral.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât manifestările
lor în bună parte catalizate subteran de interese politice
se produc într-un moment de cumpănă, dar şi
de graţie, a istoriei noastre, într-un moment în
care nu învrăjbirea, ci solidaritatea întru zidire
ar trebui să domine societatea românească.
Sub acest raport, mi se pare că rolul intelectualităţii
este unul de prim ordin. Din păcate însă, mulţi
dintre noi, trăind sterilizant complexul culpabilităţii,
am contribuit nemijlocit la discordie, la suspiciune şi la
extremism. Mai mult, am dar gir şi prestigiu, justificare
şi temei de mândrie celor stăpâniţi de
seducţia culpabilităţii.
Fiindcă aceştia, lipsiţi de maturitate
sau de puterea înţelegerii, nu au capacitatea de a disocia,
de a sesiza diferenţa dintre esenţă şi aparenţă,
dintre general şi particular, dintre tipic şi accidental.
Apariţia unor intelectuali de prestigiu în balconul
Universităţii, de pildă, scrisorile de adeziune la
manifestaţia din această piaţă ale unor universitari,
scriitori şi cercetători, interesul constant al mass-mediei
române şi străine faţă de acest eveniment,
dar mai ales elogiilor fără rezerve din unele publicaţii
au creat pentru mulţi îndeosebi pentru cei seduşi
de ispitele culpabilităţii o falsă reprezentare cu
privire la ce se întâmplă acolo. Fiindcă în
Piaţa Universităţii este evidentă o mare eterogenitate
a obiectivelor şi participanţilor, aşa cum este vizibilă
o paletă foarte diversă a formelor de manifestare.
A pune global şi unitar, sub semnul eroicului
şi al marii purităţi, al elevaţiei exemplare şi
al sacrului evenimentele care se petrec în acest spaţiu,
de peste o lună de zile, înseamnă a pune semnul
egalităţii între antinomii. Dăruirea de sine
şi curajul celor care au venit şi au rămas acolo în
numele unui crez, anticomunismul, setea de justiţie şi
voinţa de a fi pedepsiţi vinovaţii suferinţelor
noastre, imperativul adevărului şi dorinţa de purificare,
de temeinicire valorică a tuturor structurilor de putere,
credinţa în Dumnezeu şi cinstirea celor care s-au
jertfit în Revoluţie nu pot sta alături de manevrele
subterane, finanţate din raţiuni electorale politicianiste,
alături de incitările la crimă, te tipul Moarte...!
, alături de insultarea majorităţii în numele
unei minorităţi care vrea să-şi impună voinţa
prin presiunea străzii, nu pot sta alături de actele agresive
împotriva celor care exprimă alte puncte de vedere,
împotriva unor membri ai guvernului sau a unor poliţişti
aflaţi în exerciţiul funcţiunii, nu pot sta
alături de profanarea altarelor fără lumânări
de lângă zidul Universităţii, prin bişniţăria
ordinară care a împânzit zona.
Se află oare sub semnul eroicului, al purităţii
şi al exemplarului promiscuitatea şi euforizarea artificială
de acolo, femeile care-şi abandonează soţii şi
copiii, mai puţin de dragul ideilor şi mai mult de dragul
aventurii, adolescenţii care-şi părăsesc familiile
şi şcoala (uneori chiar împreună cu profesorii
lor) pentru a accede la libertatea absolută a pieţei?
Cei pe care îi socotim stăpâniţi
de seducţia culpabilităţii vor putea răspunde,
pe bună dreptate, în mod afirmativ. Au drept argument
suprem elogiul şi solidaritatea nedisociativă a atâtor
minţi luminate. Aşa cum metamorfozarea polemică a
cuvântului golan şi adoptarea lui ca pe un blazon
de către filosofi, profesori, scriitori etc. îi vor
îndreptăţi pe toţi golanii (cei despre care
dicţionarul scrie ,,om de nimic, derbedeu, haimana")
să afle o nobilă justificare a tuturor actelor lor reprobabile
care-i situează în sfera semantică amintită
(televiziunea ne-a oferit exemple semnificative din acest punct
de vedere).
Cât de mare este răspunderea noastră,
a intelectualilor, în viaţa socială şi cu câtă
uşurinţă medităm adesea asupra implicaţiilor
pe care actele, gesturile, vorbele noastre le pot avea asupra
semenilor!?
,,Un om cult înseamnă o minte deschisă
spre bunătate şi frumuseţe" spunea N. Iorga.
Acţionăm noi oare totdeauna întru bunătate şi
frumuseţe?
