Obstacole în calea valorii
În accepţia sa figurată, strategia
este socotită arta de a folosi cu iscusinţă toate
mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului
într-o luptă. Poate fi asimilat procesul de învăţământ
unei lupte iar strategia unui imperativ fără de împlinirea
căruia izbânda rămâne doar o iluzie? Mi se
pare că aceasta este dincolo de orice îndoială.
Iar tragica noastră experienţă istorică, marcată
de comunism, ne oferă una din cele mai teribile mărturii.
Fiindcă ruinarea învăţământului, a
cărei analiză va trebui s-o întreprindem, s-a produs
în primul rând ca urmare a strategiilor aberante şi
mereu schimbătoare pe care incompetenţa şi impostura
le-au impus, în numele şi sub patronajul direct al dictaturii.
Sfârşitul anului 1989 a însemnat
în cartea destinului nostru un capăt de istorie perturbată,
dar şi-un început de eră hărăzită binecuvântării.
Celor care ar putea să-mi reproşeze că ignor realitatea
ultimelor luni am să le răspund că nu m-am rătăcit
cu capul în nori şi nici n-am dat în orbul găinilor.
Trăiesc, ca atâţia dintre oamenii acestui pământ,
în mijlocul urii şi al vrajbei, al violenţei şi
al intoleranţei, al oportunismului politic şi al arivismului
de toate felurile. Trăiesc libertatea distorsionată şi
democraţia pângărită, munca privită cu şmecherie
şi profitul căutat cu nesaţ. Mă dor dezbinarea
grădinărită de farisei şi pâra medievală
pe la curţile străine. Dar eu simt, ştiu, sper că
toate acestea sunt frisoanele unei fiinţe muribunde care şi-a
învins moartea şi se îndreaptă prin suferinţă
homeopatic, dacă se poate spune aşa spre o nouă viaţă,
spre vindecare. Semnele sunt multe şi din ce în ce mai
numeroase. De aceea mă simt îndemnat să-mi împărtăşesc
câteva gânduri, de această dată despre învăţământ,
determinat de amărăciunile şi dezamăgirile ce
mi-au fost transmise de câţiva dintre foştii mei
studenţi, unii dintre ei eminenţi, deveniţi astăzi
profesori. Nu ştiu dacă mai trebuie cineva convins că
în epoca modernă învăţământul
este componenta fundamentală cea mai cuprinzătoare a societăţii
şi cu cele mai profunde efecte modelatoare.
Este sigur însă că nu sunt puţini
cei care rămân doar la nivelul judecăţii de
valoare, fără a trage concluziile care derivă de aici.
Or, cele dintâi concluzii sunt, că acestui domeniu trebuie
să i se acorde o atenţie de prin ordin, că investiţiile
umane şi materiale trebuie să fie la înălţimea
importanţei lui, că strategia menită să ducă
la izbândă trebuie elaborată cu răspundere şi
înţelepciune apostolică. În pofida străduinţelor
şi cu toate realizările, deşi dificultăţile
ce-au trebuit surmontate n-au fost puţine, de la Revoluţie
încoace factorii de decizie n-au reuşit să realizeze
ceea ce ar fi fost posibil în nici una din cele trei direcţii.
Aş spune chiar că inconsistenţa şi inconsecvenţa
strategiilor, ca şi a unora dintre ,,strategi", au generat
multe fenomene negative, îndeosebi în învăţământul
preuniversitar. Între cauzele violenţelor de la Târgu
Mureş şi ale tensiunilor interetnice din Ardeal se află
asemenea erori de strategie ori de ,,strategii", tulburările
din rândurile suplinitorilor şi ale navetiştilor,
amărăciunile şi dezamăgirea generate de felul
în care s-au realizat numirile ori transferările, insatisfacţia
generată de nivelul promovărilor în învăţământul
superior (mai ales în Bucureşti, prin raportare la provincie),
modul în care s-au înfiinţat unele institute de
învăţământ superior, chiar situaţia
atât de neplăcută în care se află acum
Universitatea Ecologică din Bucureşti, toate acestea sunt,
în bună măsură, rezultatul unor strategii fluide,
elaborate în grabă sau poate chiar a unei lipse de strategii.
Fiecare dintre fenomenele amintite ar merita o analiză riguroasă
şi complexă, aşa cum cred că M.I.S. o şi face
în vederea fundamentării viitoarei strategii. Eu m-aş
opri o clipă, asupra problemei care mi-a fost ridicată
de foştii studenţi, intraţi în competiţia
dosarelor pentru numiri ori transferări. Dacă priveşti
criteriile de acordare a punctajului, la prima vedere totul pare
temeinic şi riguros. De la gradul didactic şi medie de
absolvire până la vechimea în învăţământ
şi situaţia familiară (inclusiv anii de navetă
ori de continuitate în suplinire), aproape tot ce este important
e introdus în ecuaţia aprecierii. Numai că ponderea
acestora trădează imediat vulnerabilitatea sistemului.
Valoarea profesională şi mai ales tinereţea concurenţilor
sunt handicapate de un punctaj în care vechimea în
învăţământ (un punct pentru fiecare an)
este singură suficientă pentru a elimina concurenţa
valorii profesionale. Un profesor care are 20 de ani vechime,
de exemplu, fără nici un grad didactic şi cu media
sub 8 are prioritate în raport cu un altul având 12
ani vechime, gradul II şi media 10 la absolvire. Cât
despre tinerii cu o vechime mai mică de 8 ani, fie ei şi
excepţionali şansa de a ajunge pe un post care să
recompenseze valoarea şi mai ales care s-o exploateze în
beneficiul şcolii rămâne aproape nulă, în
faţa celui care n-are alt atu decât că e bătrân,
bolnav şi cu copii mulţi. Cât de stimulative sunt
asemenea modalităţi de promovare a valorii? Şi mai
ales ce efecte au ele asupra calităţii învăţământului
şi asupra tinerilor chemaţi să preia de la noi o ştafetă
nu tocmai glorioasă?
Punctul geometric al oricărui învăţământ
este profesorul. De valoarea acestuia depinde, valoarea actului
didactic. Societatea care nu ştie să-şi preţuiască
profesorii, care nu este în stare să le asigure cadrul
organizatoric optim şi statutul socio-profesional pe măsură
îşi văduveşte viitorul de aripi, trecutul de
icoane şi prezentul de rodnicie. Şi câtă nevoie
avem de toate acestea!
