Ingratitudine
Prin intermediul unei incitante şi binefăcute
emisiuni de televiziune deşi plasată la o oră nu tocmai
potrivită privirea şi sufletul ne-au fost înnegurate
de tristeţe şi revoltă. Uimirea, care ar fi trebuit
să preludeze ori să însoţească aceste stări
emoţionale, a încetat să mai fie o reacţie relevantă
în împrejurările în care ne e dat să
trăim sau mai curând în împrejurările
pe care noi înşine ni le ,,dăruim" cu un mare
apetit al nihilismului.
Am văzut şi am auzit, cu această ocazie,
câţiva din cei care au fost sfârtecaţi de
gloanţe în timpul Revoluţiei. Adică atunci când
ei şi atâţia alţi oameni ca ei n-au ezitat să
îmbrace cămaşa morţii, în numele libertăţii
şi al speranţei.
Şi am văzut şi am auzit, cu această
ocazie, un adolescent de 14 ani rămas să-şi ducă
restul zilelor într-un singur picior; un tânăr
cu ochii umbriţi de tristeţe, nevoit să urce scările
în cârje, fiindcă liftul spitalului era doar o
piesă de decor; un bărbat cu fruntea scobită de cartuş
care nu putea să lăcrimeze din ochiul său de sticlă
pentru grija zilei de mâine pândită de sărăcie,
de boală şi de uitare; un tânăr al cărui
picior salvat într-un spital din Viena nu mai afla nicăieri
sprijinul pentru a nu compromite operaţia făcută acolo...
Şi am auzit că aceşti oameni nu au bani
de medicamente, iar când Ministerul Sănătăţii
le-a asigurat gratuitatea acestora, n-au de unde să li se
procure, decât tot la negru.
Dincolo de tinereţe şi deznădejde, vocile
şi vorbele lor degajau o tulburătoare modestie. În
timp ce atâţia impostori şi veleitari îşi
clamează cu violenţă, cu intoleranţă revendicările
nu o dată în registrele insultei, ale minciunii sau
ale calomniei aceşti oameni ai curajului şi al dăruirii
de sine vorbesc despre suferinţele şi neliniştile
lor fără încrâncenare şi fără
a pronunţa măcar o dată cuvântul perfect îndreptăţit,
în situaţia dată: ingratitudine.
Şi am aflat în acea noapte un lucru care
le depăşeşte pe toate: o rană din timpul revoluţiei
costă 5000 de lei, o infirmitate definitivă 10000 de lei,
iar o viaţă de om 15000 de lei.
Domnilor senatori, prefecţi şi primari adică
d-voastră, domnilor care sunteţi unde vă aflaţi
acum datorită acestei sfinte revoluţii (pe care unii nu
ezită s-o profaneze fără de ruşine şi fără
teamă de Dumnezeu) credeţi oare că dreptul la recunoştinţă
şi răsplată îl au doar cei pe care-i îmbracă
mormântul sub cruce sau doar cei pentru care s-au fixat
indemizaţii lunare şi salarii echivalente cu o viaţă
de om sau cu o infirmitate?
Nu vă spune nimic faptul că, după ce
au preluat puterea, până şi comuniştii recunoscuţi
pentru dispreţul lor faţă de om i-au răsplătit
pe ilegalişti (unii pentru merite cu totul minore ori accidentale)
cu pensii substanţiale şi cu înlesniri deosebite
pentru toată viaţa?
Credeţi oare că-i moral să ilustrăm
şi noi cunoscutul adagio că revoluţiile îşi
devoră fiii sau dacă nu şi-i devoră îi dau
uitării, lăsându-i în voia soartei?
Socotiţi oare că pentru a fi erou trebuie
neapărat să mori? Sau credeţi şi d-voastră
ca domnul Adrian Marino că singurii şi adevăraţii
eroi ai revoluţiei din decembrie sunt Nica Leon şi Dumitru
Dincă?
Iertaţi-mi duritatea şi înţelege-ţi-mi
revolta! Dar mă simt eu însumi invalid şi orb, rănit
în suflet şi dispreţuit. Multe pot fi înţelese
ori iertate, dar nu există nici o scuză pentru ingratitudinea
manifestată faţă de cei aflaţi în suferinţă
de pe urma dăruirii lor întru eliberarea din întunericul
tiraniei comuniste.
O revoluţie care întoarce spatele jertfelor
făcute pentru ea are soarta mitică a sacrificiilor neprimite
de zei.
