ApĂRaŢi-ne domnilor poliŢiŞti!
În noaptea de 27 august, după 4 zile de
,,operetă tragicomică", Piaţa Universităţii
a redevenit prin intermediul de acum excelentelor emisiuni de
actualităţi coşmarul caselor noastre. Bande de derbedei
susţinute involuntar şi inconştient de întâmplători
gură-cască în căutare de senzaţii tari şi
probabil în mod conştient, dar din umbră, de mereu
invocatele, dar mereu nedemascatele forţe obscure ale tuturor
violenţelor din ultimele luni au ţinut să sărbătorească
ziua de 23 august printr-un act de forţă abuzivă,
echivalent în plan simbolic cu toate loviturile de forţă
arbitrară ce au rezultat din acel act al anului 1944. Urlând
,,Jos comunismul!", aceşti provocatori cu apetituri de
caftangii sunt de fapt arhanghelii caricatură ai unui alt
tip de tiranie.
Am trăit în acea noapte senzaţia groaznică
a unui Tg. Mureş transferat în Piaţa Universităţii.
Scena sălbaticilor setoşi de sânge care izbeau cu
bestialitate în trupul zdrobit al unui om căzut la pământ
ne-a fot dat s-o revedem în plin centrul Capitalei.
Ce semnificaţii degajă şi mai ales ce
prevestiri ascunde o astfel de secvenţă socială? Multe
şi de toate felurile. Toate însă de o gravitate
pe care doar inconştienţa, rătăcirea sau reaua
credinţă pot s-o minimalizeze.
În aceste rânduri mă voi referi doar
la două dintre ele. Deci un om a avut îndrăzneala
de a emite o altă părere decât grupul scandalagiilor
din Piaţă. Poate n-a făcut doar decât să
le ceară acestora permisiunea de a uza de dreptul elementar
al oricărui cetăţean în folosirea căilor
rutiere ale oraşului. Care a fost argumentul ,,anticomuniştilor",
al ,,nonviolenţilor", al celor care urlau în microfoane
doar cu o zi înainte imperativul dialogului? Pumnul... ba
chiar tentativa de suprimare fizică.
Să ne imaginăm împrejurarea apocaliptică,
doamne fereşte! că asemenea specimene ar pune mâna
pe putere. Sau chiar cei care se ascund în spatele lor...
Cine îşi imaginează că o asemenea
posibilitate rămâne pură fantezie, se înşeală.
Se înşeală şi uită că timp de 25 de
ani, tot ca urmare a superficialităţii, a lipsei de răspundere
şi a rătăcirii, o analfabetă şi un infractor
de drept comun au tâlhărit istoria românească
arogându-şi dreptul de viaţă şi de moarte
asupra poporului nostru şi ducându-l până
în pragul catastrofei ireversibile.
Cel de-al doilea aspect care rezultă din scena
amintită, la fel de primejdios şi de revoltător, în
ultimă instanţă, ca însăşi agresiunea,
a fost atitudinea poliţiei.
Am toată înţelegerea pentru povara
de conştiinţă ce apasă această instituţie
ca urmare a păcatelor săvârşite de antecesoarea
sa, mai ales în timpul Revoluţiei. Am toată înţelegerea
pentru numărul insuficient de cadre, pentru mijloacele precare
şi timpul scurt de remodelare profesională cu care este
confruntată poliţia. Am toată consideraţia pentru
eforturile făcute, adesea încununate de succes, în
combaterea infracţionalităţii, devenită atât
de întinsă şi cuprinzătoare.
Toate acestea nu pot justifica însă şi
nici scuza modul în care a înţeles poliţia
să rezolve actele infracţionale ce se petrec în
Piaţa Universităţii de la 22 august încoace.
Pentru că acolo au loc acte infracţionale şi nu manifestaţii
politice cu caracter democratic şi în cadru legal.
Comportamentul forţelor de ordine a părut
în acele momente un fel de exerciţiu antrenant, cu caracter
spectacular şi demonstrativ, interesat mai curând de
aspectul estetic decât de eficacitatea intervenţiilor.
Nu este de competenţa noastră să oferim
poliţiei soluţii organizatorice, strategice ori tactice.
Dar este de datoria noastră să pretindem în mod
imperativ că această instituţie importantă într-un
stat de drept, dar mai ales într-o perioadă de tranziţie
atât de complexă ca cea de la noi, să asigure ordinea
socială şi securitatea individuală, să vegheze
ca toate energiile acestei ţări atât de încercate
să poată fi concentrate în linişte şi siguranţă
asupra procesului renaşterii, rezidirii şi reconcilierii
noastre.
Am toată stima pentru crezul neviolent al domnului
ministru de interne. Dar îmi permit să-l întreb:
la violenţă se poate răspunde, în mod eficace,
cu gestul biblic al florii întinse spre agresor?
Există vreo scuză, vreo justificare, vreun
argument care să disculpe poliţia de faptul că a asistat
la un act de linşaj public fără să intervină?
Trebuie să fie clar pentru toată lumea: dacă
forţele de ordine nu sunt în stare să ne asigure
acces pe drumurile publice, protecţia împotriva agresiunilor
şi a tentativelor de omor, nu ne rămâne decât
ca noi, cetăţenii, să ne organizăm în formaţii
para-militare şi să ne facem singuri dreptate. A fost
uitat atât de repede de ce au venit minerii în Capitală
şi ce consecinţe a avut actul lor, la origine atât
de nobil şi de pilduitor?
Alternativa lipsei de ordine nu poate fi decât
haosul, iar noi suntem sătui de perspectiva coşmărescă
a catastrofei pe care o cunoaştem de vreo 20 de ani încoace.
Repet un avertisment pe care l-am mai transmis o
dată: răbdarea românului e proverbială, dar
nu e fără de margini.
