DemocraŢia înseamnĂ rĂspundere
Timp de peste 40 de ani, limba română a
cunoscut în ipostaza ei publică o progresivă alienare
semantică. Lumea înţelesurilor intrase în
agonie, iar între cuvintele bolnave, democraţie făcea
una din cele mai jalnice figuri. În esenţă, ca multe
altele, această vorbă exprima în realitate exact
inversul înţelesului originar.
În decembrie, prizonieratul nostru în
istorie a luat sfârşit şi, odată cu el, multe
din tarele captivităţii. Prin dăruire şi jertfă,
sub semnul credinţei în destin şi lumină ne-am
câştigat libertatea şi dreptul de a ne gospodări
viaţa după propria voinţă, dar şi după
propria putere.
Supusă aceluiaşi şoc al istoriei, limba
noastră s-a vindecat ca prin minune, redezvăluindu-şi
vigoarea şi mândreţea (de fapt, maladiile nu erau
ale limbii, ci ale sistemului social reflectat în ea).
Din păcate, alt fenomen distorsionant şi-a
făcut apariţia. Cuvinte, sintagme, idei, foarte des vehiculate
înainte deşi s-au emancipat de falsităţile antifrastice
din epoca dictaturii, nu şi-au câştigat însă
relevanţa semantică de adâncime, autentică.
Acesta este şi cazul conceptului democraţie. Nu
mă voi lansa într-o disertaţie teoretică, cu
toate că nevoia familiarizării cât mai cuprinzătoare
a tuturor, cu înţelesurile şi cuprinsurile lui,
rămâne o necesitate. Voi încerca doar să pun
în evidenţă o relaţie fundamentală şi
deci indispensabilă.
Dacă identitatea conceptului democraţie
îşi află temeiul în anticul ,,putere a poporului",
funcţionarea şi dialectica realităţii pe care
o desemnează se circumscriu sferei semantice a răspunderii.
În relaţia popor putere, democraţia se întemeiază
în mod obligatoriu pe răspundere. Pe de o parte,
răspunderea poporului, iar pe de altă parte răspunderea
celor aleşi de popor, faţă de felul şi spornicia
cu care îşi exercită puterea ce le-a fost conferită.
Dacă privim cu atenţie spectacolul social
din ultimele luni, constatăm că raportul democraţie
răspundere este foarte slab şi nu o dată inadecvat.
Mai întâi este de observat că s-a
produs un fel de sinonimizare a cuvintelor democraţie şi
libertate, dar pe linia unei înţelegeri cu totul
unilaterale. Pentru foarte mulţi din concetăţenii
noştri ele nu înseamnă altceva decât dreptul
fiecăruia de a face ceea ce-i place, de a ignora legile scrise
şi nescrise, de a abandona, cu dispreţ, tradiţia celor
7 ani de acasă şi raporturile înţelepte părinţi
copii, profesori învăţăcei, conducători
conduşi etc.
Aceşti oameni nu înţeleg că libertatea,
ca şi democraţia sunt nişte ecuaţii. Că libertatea
mea nu poate exista decât în armonie cu libertatea
celuilalt, iar democraţia nu este totuna cu anarhia. Democraţia
adevărată este un mecanism de mare fineţe şi complexitate,
este o structură în interiorul căreia orice componentă
rămâne indispensabilă. Trebuie observat însă
că toate acestea se circumscriu sferei semantice a răspunderii.
Consecinţele neînţelegerii şi
nerespectării raporturilor dintre democraţie şi răspundere
au determinat necazuri, neîmpliniri şi suferinţe.
Să ne amintim ce a generat democraţia fără
răspundere în lupta pentru putere, mai ales înainte
de alegeri, dar şi după aceea.
Să privim cu toată îngrijorarea ce
a generat şi generează încă democraţia necoroborată
cu răspunderea în existenţa oamenilor din Transilvania.
Să medităm retrospectiv la consecinţele
democraţiei care a ignorat răspunderea, produse de ,,fenomenul"
Piaţa Universităţii.
Să ne gândim la consecinţele democraţiei
din viaţa noastră economică, acolo unde lipseşte
răspunderea muncii, a calităţii şi a solidarităţii
generale, acolo unde setea de îmbogăţire individuală
se manifestă aproape exclusiv în detrimentul celuilalt.
Fiecare din aceste dizarmonii ar merita să fie analizate pe
larg, dar nu cu patimă şi intoleranţă, ci cu luciditate
şi răspundere. Adică în perspectiva găsirii
şi asumării acelui optim constructiv care să
ne permită edificarea unei ţări pe măsura înzestrării
şi hărăzirilor sale atât de binecuvântate.
Eu aş dori să mă refer, în rândurile
următoare, doar la un anume aspect al relaţiei democraţie-răspundere.
Un aspect care vizează, cu tristeţe şi îngrijorare,
exercitarea puterii.
Sunt dintre acei care au fost de la început
alături de Front şi, mai ales, de d-nii Iliescu şi
Roman. Sunt dintre aceia care n-au dat foc la moară din cauza
şoarecilor, pentru că am înţeles că în
vâltoarea unor evenimente atât de complexe în
unicitatea lor şi în condiţiile unei ţări
ruinate material şi moral, riscul de a greşi este permanent.
Am înţeles că forţa interioară a celor ce
şi-au asumat o asemenea răspundere uriaşă, dar
plină de toate primejdiile, trebuie să fie extraordinară
şi că datoria celor ce doresc cu adevărat binele românesc
este să tonifice această forţă şi nu s-o erodeze.
În virtutea acestor credinţe şi
atitudini, care în esenţa lor au rămas neschimbate.
dincolo de anumite amărăciuni şi dezamăgiri simt
nevoia să transmit gândurile de faţă, în
speranţa că ele nu vor fi zadarnice.
Între înţelesurile verbului
a răspunde, ,,a reacţiona prin vorbe, gesturi,
atitudini, la acţiuni, solicitări, provocări etc.",
,,a da urmare unui apel", ,,a lămuri o problemă la
cererea sau sesizarea cuiva", reprezintă deschideri semantice
cu evident impact în sfera conceptului de democraţie.
Din păcate, această zonă de interferenţă dintre
democraţie şi răspundere este, în
bună măsură, dacă nu ignorată, atunci avută
în vedere cu totul insuficient. Consecinţele sunt multe
şi grave: eroziunea progresivă a încrederii în
putere, stimularea mistificărilor, a zvonurilor, a scenariilor
contrafăcute cu finalitate destabilizatoare, compromiterea
unor instituţii şi a unor oameni investiţi să
le conducă, întreţinerea şi adâncirea
suspiciunii, favorizarea calomniei, alimentarea motivaţională
a manifestărilor extremiste. Şi, lucrul cel mai grav,
scăderea apetitului social al angajării reconstructive,
din partea celor care au investit în aleşii lor încredere
şi speranţă. Eforturile deosebite pe care le fac toate
organismele rezultate din alegeri, riscă să rodească
foarte palid sau chiar să eşueze dacă alături
de penuria materială, atât de greu suportabilă,
se adaugă marasmul moral întreţinut, nu atât
de lipsa de răspundere, cât de lipsa de răspunsuri.
Societatea românească postrevoluţionară
este frământată de multe întrebări, unele
de o mare gravitate. Lipsa de răspuns la ele este un atentat
la ideea de democraţie şi o sursă de perpetuă
nemulţumire.
Cine şi unde sunt cei care au tras în
oameni, care au schingiuit şi umilit pe străzi şi-n
închisori, între 16 şi 22 decembrie, dar şi
după această dată, până spre sfârşitul
anului 1989?
Care este adevărul despre tragedia de la Tg.
Mureş şi despre realitatea tensiunilor din Transilvania?
Care este adevărul şi ce a întreprins Guvernul în
legătură cu exodul specialiştilor români din
unele judeţe ale Transilvaniei, în legătură
cu problemele învăţământului de acolo?
Care este adevărul în legătură
cu tinerii militari de la UM 0865, ucişi la aeroportul Otopeni,
şi mai ales, cum au răspuns vinovaţii pentru această
,,eroare"?
Care este adevărul în legătură
cu înhumările de la cimitirul Străuleşti II
şi ce măsuri s-au întreprins pentru curmarea unor
asemenea ,,nereguli"?
Care este adevărul despre Procurorul general
al României şi despre cei aflaţi la conducerea acestei
instituţii? Cum este posibil, ca în fruntea unui organism
atât de important şi atât de legat de ideea de
moralitate şi justiţie, să fie menţinut cineva
asupra căruia planează atât de grave acuzaţii,
să fie menţinuţi şi avansaţi cei care în
1987 au anchetat muncitorii de la Braşov? În gravitatea
unor asemenea întrebări este vizată însăşi
instituţia prezidenţială, de vreme ce Procurorul general
a fost numit de Preşedintele ţării.
Şi seria întrebărilor ar putea
continua cu numeroasele cazuri de corupţie, unele prezentate
şi în presă, cu abuzurile şi fraudele comise
de conducerile unor partide sau de unele persoane care au avut
sau mai au încă răspunderi în structurile
statului.
Nici una din întrebările de asemenea factură
nu trebuie să rămână fără răspuns,
indiferent cât de dureros ar fi adevărul şi indiferent
cine trebuie chemat să răspundă pentru încălcarea
legii.
Cred că toate instanţele puterii s-ar cuveni
să-şi organizeze câte un serviciu special care să
urmărească presa şi să determine răspunsuri
la semnalările acesteia, pe bază de investigaţii complete
ale unor organe de specialitate. Într-o democraţie presa
trebuie să devină a patra putere în stat. O putere
care are drepturile dar şi răspunderile ei. Deşi presa
noastră este foarte eterogenă şi inegală, nu o
dată asistând la încălcări grosolane ale
jocului publicistic şi ale legii, nimic din ce apare în
ea nu trebuie ignorat, dacă se referă la probleme grave
vizând viaţa socială, economică, politică
sau culturală. Indiferent dacă o publicaţie place
sau nu. Eminescu spunea: ,,Dacă un nebun constată, conform
adevărului că peretele e alb, devine peretele negru pentru
că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine?"
Faptele indiferent cine le aduce la cunoştinţă trebuie
cercetate cu cea mai mare promptitudine. Dacă ele se confirmă,
organele competente au obligaţia să întreprindă
măsurile cuvenite şi să le facă publice. Dacă
nu se confirmă, autorul şi publicaţia să răspundă
penal şi material pentru calomnie, insultă, minciună,
mistificare etc.
Dar să răspundă, nu doar să
primească dezminţiri şi precizări!
Fiindcă democraţia presupune în primul
rând răspundere. Din partea tuturor şi în
mod nediscriminatoriu.
