Pedeapsa cu moartea
Între paradoxurile vieţuirii noastre de astăzi
se impune, iată, în chip tragic, credinţa a tot
mai multora dintre noi că împotriva morţii, ca principiu
al distrugerii, trebuie să ne aliem chiar cu moartea.
Rostirea preamărind învierea lui Iisus, ,,cu moartea
pre moarte călcând", capătă în aceste
momente de cumpănă ale renaşterii noastre, înţelesurile
unei luminări întru înţelepciune. În
calea răutăţilor de toate felurile care ne primejduiesc
speranţele născute în decembrie,, se pare că
doar Răutatea mai poate fi pusă drept stavilă cu sorţi
de izbândă.
Cine nu înţelege că libertatea nu trebuie să
devină unealta anti-libertăţii şi că democraţia
va muri dacă demosul însuşi îi devine victimă,
se va prenumera, cu sau fără voinţa sa printre ucigaşii
viitorului nostru. Pedeapsa cu moartea, desfiinţată mai
curând din raţiuni politice şi propagandistice decât
umanitare, se dovedeşte din ce în ce mai insistent un
imperativ terapeutic şi justiţiar 1.
Se invocă religia noastră, se invocă Declaraţia
universală a drepturilor omului, Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice. Dar oare este drept,
este moral, este benefic pentru societatea umană ca de aceste
prevederi să se bucure în primul rînd criminalii,
infractorii? Câtă ipocrizie se ascunde în umanismul
de paradă al celor gata să apere viaţa sau agreabila
detenţie a ucigaşilor, uitând că tocmai victimele
acestora reale şi potenţiale ar trebui să se bucure
de militantismul lor umanitar!
Cum adică? Viaţa unui nevinovat poate fi luată de
o bestie cu chip de om, dar ea nu poate fi pusă în discuţie
de către colectivitatea nevoită să se apere de monştri
care o terorizează?!
Este tragic când un popor blând- având în
ideea de omenie unul dintre parametri fundamentali ai identităţii
lui spirituale este adus în situaţia de a transforma
moartea în pavăză a vieţii. Dar dacă vrem
să ne păstrăm această identitate, dacă năzuim
ca blândeţea şi omenia să rămână
în continuare atribute ale fiinţei noastre naţionale,
trebuie să stârpim cu orice mijloace cancerul care ne
primejduieşte viaţa.
Pe de altă parte este stranie orbirea politicienilor care
nu înţeleg că însăşi democraţia,
pe care pretind că o doresc instaurată în ţară,
este pusă în pericol de această deşănţare
a crimei şi a corupţiei. Omul de rând, omul cu bunul
lui simţ dintotdeauna, nu pune preţ pe teorii şi speculaţii
cu privire la formele de guvernământ. El judecă
totul prin prisma vieţuirii nemijlocite şi imediate. La
nivelul percepţiei simpliste şi fără perspectivă,
democraţia este identificată cu crima şi corupţia,
cu şomajul şi inflaţia, cu politicianismul găunos
şi nesiguranţa zilei de mâine.
Cât despre Europa, cred că a sosit timpul să înţelegem
că integrarea noastră în organismele continentale,
foarte importantă din multe puncte de vedere nu reprezintă
un scop, ci un mijloc.
Iar europenii sunt mult mai sensibili la bărbăţia
demnă a unui partener de încredere, decât la temenele
şi giruetele unui conlocutor fără coloană vertebrală.
