MESAJUL VECHILOR PREDOSLOVII
Cei ce nu mai contenesc să demitizeze, să
minimalizeze şi să dea cu aroganţă lecţii
de profesionalism marilor istorici şi lecţii de modestie
istoriei înseşi, ar putea afla temei de respect şi
de preţuire a moştenirii noastre, dacă s-ar apleca
cu bună credinţă asupra paginilor şi mărturiilor
ajunse până la noi şi asupra circumstanţelor
în care neamul românesc a fost nevoit să-şi
asigure supravieţuirea ca entitate fundamental daco-romană.
Una dintre mărturii o reprezintă scrierile
istoriografice şi, într-un mod aparte, predosloviile
cronicarilor. Poate că cele mai pilduitoare, expresive şi
încărcate de sensuri sunt cele datorate lui Miron Costin.
Nu doar pentru că ele sunt semantizate suplimentar prin sfârşitul
tragic al marelui cărturar, ci mai ales pentru că bogăţia
lor ideatică şi afectivă le conferă caracter emblematic
şi exponenţial.
Patru predoslovii ne-au rămas de la Miron Costin:
cea din fruntea letopiseţului, cea care precede scrierea ,,De
neamul moldovenilor", predoslovia care însoţeşte
,,Istoria de Crăiia Ungurească" şi preludiul
confesivo-teoretic la poemul filosofic ,,Viaţa lumii".
Deşi există câteva invariante ale gândirii
şi simţirii autorului relevate în predoslovii, fiecare
dintre ele propune orizonturi de asumare complementare.
Păstrând cronologia redactării acestor
texte, aşa cum ne-o propune cu argumente convingătoare
P. P. Panaitescu în ediţia critică din 1958, putem
constata o dinamică neîntâmplătoare a angajării
lui Miron Costin. 1
Cel dintâi text pare a fi predoslovia la poemul
,,Viaţa lumii" (1671-1673). Avea aproape 40 de ani, devenise
o personalitate a timpului său, prin avere, dregătorii
şi cultură, dar şi prin relaţiile privilegiate
cu protipendada poloneză, inclusiv cu Ioan Sobieski devenit
rege. Cultura acumulată în timpul studiilor la Colegiul
Iezuit din Bar, pe care şi-o îmbogăţeşte
permanent, inclusiv în cadrul numeroaselor solii îndeplinite
cu iscusinţă diplomatică, experienţa de viaţă
căpătată în calitatea lui de participant la
mai toate evenimentele importante ale vremii (războaie, lupte
pentru putere, demersuri diplomatice în toate punctele cardinale
ale geopoliticii timpului), pârguiesc maturitatea unui spirit
rezultat din incidenţa omului de baricadă cu cel ispitit
de cugetare şi frumuseţe.
Poate nu este întâmplător că
prima lui scriere este un poem filosofic pe tema fortunei labilis.
Confruntat cu lumea ,,hicleană" şi ,,înşelătoare".
cu grijile şi primejdiile acesteia, omul de acţiune începe
să simtă adierile deşertăciunii şi atotcuprinderea
morţii. ,,Painjini sântu anii şi zilele noastre"
este concluzia metaforică a lui M. Costin. Moartea este atotputernică
şi de un egalitarism descurajator. Fericirea sau măcar
lipsa nefericirii se dobândeşte într-o prefigurare
eminesciană din Glossă prin retragere din faţa
valurilor, a grijilor şi a ispitelor:
,,Fericită viiaţa făr de valori multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine".
Predoslovia pare a propune un remediu sau măcar
o îndulcire a vieţii, aflată necontenit sub ameninţarea
celei destinate să neantifice totul. Iar iscusinţa pe
care el o evocă şi căreia vrea să-i slujească
este tocmai aceea menită să zădărnicească
neantificarea: poezia, adică ,,acestu feliu de scrisoare
care elineşte ritmos se chiamă, iară sloveneşte
stihoslovie". Este o făptuire pe care alte neamuri
o practică de multă vreme. Sunt amintiţi Omir
şi Verghilie, dar şi ,,învăţătorii
biserici noastre cum ieste Ioan Damaschin, Cozma, Theofan, Mitrofan,
Andrei de la Crit" care printr-o astfel de scriitură
,,ca cu nişte pietri scumpe şi flori neveştenite,
au împodobit biserica".
Cu asemenea modele în faţă, purtat
nu de ispita laudei, ci de îndemnul spre făptuire perenă
şi binecuvântată, cronicarul poet mărturiseşte
că osteneala lui a vizat un obiectiv de luminare şi încurajare:
,,să să vază că poate şi în limba noastră
a fi acest feliu de scrisoare ce se chiamă scriitură.
Şi nu numai aceasta, ci şi alte dăscălii şi
învăţături ar putea fi pre limba românească,
de n-ar fi covârşit veacul nostru acesta de acum cu
mare greotăţi".
Ultima frază a predosloviei propune un antidot
împotriva neliniştii de moarte şi deşertăciune,
cu valabilitate eternă: ,,Citeşte cu bună sănătate
şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii
să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnul Dumnezeu.
Amin".
Cam în acelaşi timp, M. Costin elaborează
o lucrare având în esenţă o motivaţie
şi o finalitate asemănătoare cu poemul. El transpune
în limba română scrierea istorică a lui Laurenţiu
Toppeltin, ,,Origines et occasus Transsylvanorum",
din raţiuni aproape similare. De data aceasta, nu frumuseţea
artei, am spune noi, este propusă ca dar, ci cunoaşterea.
,,Dzice Aristotel filozoful că tot omul a şti din firea
sa pofteşte. Credz că tot omul pofteşte a şti,
iar nu tot omul a şti nevoiiaşte". Această rostire
aforistică are atât o conotaţie critică, cât
mai ales una persuasivă. Făcând observaţia că
tocmai cunoaşterea ,,osebeşte pe om de dobitoace",
el stabileşte o relaţie între cunoaştere, ştiinţă
şi Dumnezeu pentru a ajunge la concluzia că ,,Ştiinţa
dar şi sufleteşte ieste de folos omului şi trupeşte
de treabă şi de mare folos".
Traducând în limba română amintita
lucrare istorică despre Transilvania cu destule libertăţi
şi adaosuri , intenţia era de a oferi contemporanilor
un motiv de meditaţie şi de acţiune cu privire la
greşelile şi vinovăţiile care pot duce la pierderea
libertăţii unei ţări (Ungaria căzuse sub stăpânire
turcească tocmai ca urmare a unor asemenea rătăciri).
Scrisul istoric este investit cu funcţie pilduitoare şi
instructivă, de unde aprecierea cu valoare de îndemn
: ,,Acea ştiinţă de care grăiesc ţie, iubite
cetitoriule, prea lesne fieştecine o poate agonisi cu cetitul
istoriilor". Fiindcă, citindu-le, omul învaţă
,,să urmeze cele bune, de cele rele să se ferească".
În lumina unei asemenea credinţe, M. Costin
simte nevoia să nu se rezume doar la traduceri, ci să
întreprindă el însuşi făptuire istoriografică.
Plănuieşte să facă ,,letopiseţul ţărâi
noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, care
au fostu de Traian împăratul", ba chiar urzise
şi începătura letopiseţului. Circumstanţele
istorice ale timpului nu erau însă prielnice condeiului,
ci spadei, nu curgerii de cereală, ci vărsării de
sânge, nu gândului slobod, ci trupului oropsit. ,,Ce
sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi, de nu stăm
de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel
de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte".
Şi totuşi, conştiinţa civică am spune noi
astăzi , este mai puternică decât neprielniciile
şi spiritul de conservare. Cronicarul ştia care sunt primejdiile
uitării de neam şi se simţea dator să le preîntâmpine,
chiar dacă nu pe măsura dorinţei sale şi nici
a nevoii timpului. ,,Deci priimeşte, în această
dată, atâta din truda noastră, cât să
nu să uite lucrurile şi cursul ţărâi, de
unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul".
Predoslovia se încheie, însă, cu o promisiune:
,,că şi letopiseţ întreg să aştepţi
de la noi de om avea dzile". Şi cronicarul îşi
ţine făgăduinţa înainte de a cădea victimă
el însuşi cumplitelor vremi de care a avut parte. Întors
din exilul în Polonia, în 1606, el începe lucrarea
lui cea din urmă, pecetluită în chip tragic şi
absurd de căderea capului luminat sub lovitura săbiei
analfabete. Ironia soartei este că cel ce a poruncit decapitarea
unuia dintre cele mai înzestrate capete ale vremurilor vechi
nu era altul decât tatăl lui D. Cantemir. Ciudată
lucrătură a destinului, dacă nu cumva a subconştientului
frust: în anul în care se rostogolea în ţărână
capul lui M. Costin, tânărul Dimitrie Cantemir se întorcea
de la Constantinopol unde fusese cinci ani de zile zălog pentru
fidelitatea faţă de turci a domnitorului!
Presimţindu-şi parcă moartea, cel care
în poemul ,,Viaţa lumii" scria despre înţelepţii
veacurilor, ,,Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
/ Au tăiat", se grăbeşte să-şi respecte
făgăduiala făcută în predoslovia de la letopiseţ.
,,De neamul moldovenilor" este rodul acestei
fidelităţi faţă de credinţele lui mărturisite
şi faţă de lumea în care se ivise ca fiinţă
hărăzită destinului de mesager peste vreme.
Predoslovia la această scriere este nu numai
cea mai întinsă, dar şi cea mai bogată şi
plină de înţelesuri. Ea poate fi percepută ca
un adevărat testament. Textul dezvăluie o construcţie
ternară, începutul şi sfârşitul având
în centrul atenţiei personalitatea scriitorului care
se confesează şi îndeamnă, iar partea de mijloc,
cea mai întinsă, personalitatea istoricului care-şi
dezvăluie izvoarele şi motivaţiile. Ambele ipostaze
sunt exemplare, atât pentru contemporanii săi, cât
şi pentru posteritate. Ele configurează imaginea unui
cărturar pentru care lumina minţii nu plăteşte
mare lucru, dacă nu este înnobilată de lumina sufletului
şi a credinţei.
Vastitatea şi dificultăţile de învins
pe care le reclama întreprinderea sa, au determinat un soi
de blocaj al faptei izvorât din conştiinţa exigenţelor
şi răspunderii: ,,multă vreme la cumpănă au
stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala
aceasta, după atâta veci de la discălecatul ţărilor
cel dintâi de Traian împăratul Râmului,
cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul".
Alternativa timorării şi a abandonului era însă
de neacceptat: ,,A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară
înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste
inimii durere". Din această confruntare, victoria este
mărturisită printr-o rostire aforistică ce-ar putea
figura în catehismul oricărei conştiinţe umane:
,,Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă".
Printr-un dialog imaginat, Miron Costin îşi
oferă prilejul să reia unul din constantele lui elogii:
,,lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii
omeneşti, scrisoarea, dintru care, dacă va nevoi omul,
cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici".
E adevărat că această ,,iscusită oglindă minţii
omeneşti" poate deveni, am spune noi, concavă ori
convexă, dacă ea nu e luminată de un suflet curat.
Este ceea ce s-a întâmplat cu Simeon Dascălul
şi Misail Călugărul, cu basmele lor ocărâtoare
la adresa românilor. Rămâne pilduitor faptul că
istoricul îşi declară cea de a doua motivaţie
a gestului său dăruitor tocmai în intervenţia
poluatoare a celor doi: ,,că celelalte ce mai sântu
scrise adăosături de un Simion Dascălul şi al
doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ci ocări
sântu. Care şi acelea nu puţină a doao îndemnare
mi-au fostu". Folosirea articolului nehotărât înaintea
numelor celor doi nu cred că e întâmplător.
E o formă de descalificare, de anulare a unicităţii
omului cu majusculă pentru cineva aflat în seria comunului.
Poate fi acesta un memento pentru băsnuitorii şi ocărâtorii
de toate soiurile şi din toate timpurile, inclusiv din vremurile
noastre atât de bogate în nume proprii precedate de
articolul nehotărât.
Cu valoare testamentară poate fi socotită
şi convingerea că ,,scrisoarea ieste un lucru vecinicu"
şi deci răspunderea morală rămâne şi
ea eternă: ,,Eu voi da seama de ale mele, câte scriu".
Pentru că, asemeni scripturilor, scrierile istorice
,,ne învaţă cu acele trecute vremi să pricepem
cele viitoare". Şi poate că focarul predosloviei
ultime şi invarianta tuturor îl reprezintă această
nuntire între urare şi elogiu: ,,Puternicul Dumnezeu,
cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască
după aceste cumplite vremi anilor noştri, cândva
şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă
alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor
a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi
mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa
omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor".
