I. STudii
ALECU
RUSSO
Luminozitatea unei opere de pionier
Adeseori, posteritatea este ingrată, iar formatorii
de opinie, când nu sunt rătăciţi, par teleghidaţi.
Desigur, receptarea operelor culturale, în general, şi
a celor de artă, în special, cunoaşte o permanentă
dinamică. Traiectoria este una ondulatorie, cu suişuri
şi coborâşuri. Dar, valorile artistice şi culturale
se află în raport cu destinatarii lor într-o relaţie
complexă. O operă este asemeni unei ecuaţii ale cărei
rezultate apar din jocul între o constantă şi o
variabilă. Constanta este opera, variabila este destinatarul,
contemplatorul, receptorul, o realitate practic infinită în
succesiunea generaţiilor omeneşti. De aici rezultă,
pe de o parte, convergenţa esenţială a tuturor asumărilor,
dar şi variabilitatea lor fără de sfârşit.
În numele acestei invariante, ni se pare că
abandonarea în uitare a lui Alecu Russo este nedreaptă
pentru el şi păgubitoare pentru noi. Pentru că, în
cazul său, noi credem că ne aflăm în faţa
uneia din cele mai înaintate şi fine conştiinţe
de care sunt legate începuturile moderne ale literaturii
române.
Deşi integrabil perfect în coordonatele
tipologice ale generaţiei paşoptiste (profundă conştiinţă
civică, elevaţie a idealurilor, generozitate a dăruirii
şi a faptei, sentiment al preursirii întru emanciparea
neamului şi al vitregiei istorice cu handicapurile ei), scriitorul
îşi particularizează existenţa şi opera,
dezvăluind posterităţii o figură de excepţie.
Mai întâi, sub raport biografic, viaţa
pare a-i fi hărăzită mai tuturor neprielniciilor.
La 12 ani rămâne orfan de mamă. În acelaşi
an, tatăl îl trimite la studii în Elveţia,
impunându-i o nouă despărţire. Se produce, astfel,
nu doar o dublă ruptură (de mama intrată în
nefiinţă şi de paradisul copilăriei pulverizat
prin dezrădăcinare), ci şi o previzibilă suprapunere.
Maica dispărută se topeşte în făptura ţării,
iar înstrăinarea de meleagul natal devine suferinţă
de orfelin. Gravele semne de inadaptare, în primii ani de
studii la Vernier ori melancolia brumată a celor dintâi
poezii (vezi remarcabila comunicare a lui Geo Şerban din România
literară, 2 febr. 1984), în aceste împrejurări
îşi au desigur izvorul. Aşa cum tot ele i-au modelat
sensibilitatea şi i-au iradiat gândirea în câteva
din datele definitorii. De-a lungul vremii, amintirea acestei
experienţe va rămâne mereu proaspătă: ,,Ferice
de aceia ce nu au părăsit pragul părinţesc cât
de mic, cât de mare... ei nu au simţit durerea de a
fi muţi, durerea de a videa cum se şterge întâi
plânsul dispărţirei, şi apoi cătinel-cătinel
toate amintirile copilăriei lor... Ei nu au simţit durere
şi mai mare, cum se duce şi limba, de te înăduşă
cuvântul «ţară» şi nu-l poţi spune
decât pe limbă străină!... (...) Fericiţi
aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut
în sărutările soarelui, în toată volnicia
câmpiilor înflorite, în dizmierdările limbei
şi în toate bucuriile copilului...".
Reîntors de la studii cu o cultură solidă,
cu o tablă de valori aleasă şi cu o experienţă
de prigonit al tiraniei, destinul continuă să-l vrăşmăşească.
Mama vitregă pe care o găseşte alături de tatăl
pus să-l dezmoştenească, existenţa tracasată,
nesigură şi plină de lipsuri, surghiunul la Soveja
şi închisoarea la Cluj, îmbolnăvirea de tuberculoză
şi sfârşitul în sărăcie, marchează
traiectoria unei vieţi nefaste. Şi cum se întâmplă
adeseori, din întunecimile unei astfel de biografii se iscă
luminile operei; ca un act compensativ, ca mărturie a ciudatelor
metamorfoze din adâncurile fiinţei sau poate ca imperativ
al antitezei, mereu cuibărită în latenţele omului.
Modest, timid şi discret, dar, în acelaşi
timp, generos şi entuziast, A. Russo s-a aflat mereu în
primele rânduri ale generaţiei sale; şi pe baricadele
luptelor sociale şi pe câmpul de bătălie ori
de trudă al literaturii. Deşi a scris puţin şi
a publicat şi mai puţin, aproape jumătate din scrierile
lui văzând lumina tiparului postum (excelentul eseu
semnat de Paul Cornea, Secretul lui Alecu Russo, analizează
între altele şi acest aspect), scriitorul moldovean
se dovedeşte un pionier cu intuiţii şi realizări
proeminente.
Pe lângă faptul că este printre cei
dintâi culegători de folclor, în care ipostază
descoperă Mioriţa, el îşi impune statura
de excepţie prin opera literară. La nivelul oricărei
evidenţe se află, în acest sens, Cântarea
României (contestatarii paternităţii, oricâtă
elocinţă ar consuma, rămân neconvingători
în afara unor probe materiale). Ea rămâne o scriere
unică în epocă şi, într-un fel, în
întreaga literatură română (singurele opere
oarecum afine pot fi socotite România pitorească
a lui A. Vlahuţă şi Cartea Oltului a lui Geo
Bogza). Caracterul ei deosebit este detectabil atât sub
raportul circumstanţelor în care a văzut pentru
prima dată lumina tiparului, cât şi sub acela al
identităţii ori al realizării.
Aşa cum se ştie, scrierea a apărut la
Paris, în 1850, în România viitoare,
cu o precuvântare a lui N. Bălcescu, unde poemul era
atribuit unui călugăr anom care l-ar fi izvodit ,,nu din
adâncimea cărţilor, dar din sufletul naţiei".
Era un gest romantic, dar motivaţia lui nu viza spectaculosul,
ci eficacitatea. Bălcescu, probabil în înţelegere
cu A. Russo, voia să atragă atenţia lumii că un
popor care zămisleşte în anonimat asemenea creaţii
este îndreptăţit nu doar la simpatia Europei, ci
şi la sprijinul ei de a păşi pe calea emancipării
naţionale şi sociale. Urmările acestei aventuri de
atribuire asupra lumii occidentale sunt greu de estimat, dar consecinţele
în posteritatea românească s-au concretizat, în
primul rând, în controversata discuţie privitoare
la paternitate.
Fără corespondent în epocă este
Cântarea României şi sub raportul identităţii.
Având ca model cartea celebră a lui Lamennais, Paroles
d'un croyant, A. Russo acufundat în istoria neamului
său şi cu sufletul conectat la amplitudinea idealurilor
contemporane , a dat naştere unui poem în proză
care sublimează în versetele sale biografia esenţializată
a României, străbătând istoria cu paloşul
în mână şi cu nădejdea în inimă.
În construcţia lui alegorică, nuntirile de imn şi
bocet, de profeţie şi dojană ori de jubilaţie
şi lacrimă, focalizează mai toate luminile spiritului
paşoptist; dar nu în nuditatea lor discursivă, ci
în irizări de metaforă şi simbol ori în
unduiri de melopee, aşa cum n-o mai făcuse nimeni până
la el. Amintita contopire, în retortele sensibilităţii
de copil, a ideii de mamă cu aceea de ţară, devenită
experienţă originară şi invariantă a psihicului,
şi-a lăsat amprenta pe întreaga lui literatură.
Pusă în valoare de reala vocaţie scriitoricească,
aceasta a determinat nu doar dominanta lirică a Cântării
României, iubirea de patrie, ci şi specificul acestei
dominante. Pentru A. Russo, patria constituie, în primul
rând, o realitate interioară, o componentă a sufletului
ales şi abia mai apoi un spaţiu exterior pe care îl
contempli sau în care te integrezi. De aici profunzimea
şi autenticitatea sentimentului, precum şi complexitatea
trăirii lui. Iubirea de patrie înseamnă bucurie
şi suferinţă, mângâiere şi dojană,
speranţă şi disperare. Iată una din mărturiile
fragmentate a suferinţei de patrie şi a nădejdii de
patrie: ,,Doina şi iar doina!... cânticul meu e versul
de moarte a poporului la şezătoarea priveghiului... pământul
îi e de lipsă... şi aerul îl îneacă...
Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele...
şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme...
florile de pe capul copilelor a se veşteji... şi poporul
căutând în beţie uitarea necazurilor... Trist
e cânticul în sărbătorile satului... (...)
toţi îşi bat gioc de viaţa, munca şi sărăcia
ta, şi slugile slugilor calc peste trupul tău... cei ce
zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi
avuţii, şi ţie-ţi este frig şi copiilor tăi
le este foame!... Ei fac legi, dar nu pentru dânşii,
ci pentru împovărarea ta!... Doina, şi iar doina!...
Suntem pribegi în coliba părintească... şi străini
în pământul răscumpărat cu sângele
nostru!... Dar în câmpie creşte, şi pe deal
iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite...
Nădejdea!"
Scriitorul moldovean, alături de N. Bălcescu
(afini în multe privinţe), oferă, fără nici
o îndoială, cea mai emoţionantă expresie a acestui
sentiment. El se dovedeşte, sub un asemenea unghi, precursorul
cel mai autentic al lui Eminescu, aşa cum se întâmplă
şi cu natura pe care o percepe nu în aspectele decorative,
ci în interferenţele şi consonanţele cu sufletul
vibratil.
Amintind apoi structura simfonică a poemului,
cu efectele ei expresive şi prospeţimea limbajului, încărcat
de parfum şi culoare, vom avea consemnate cele mai de seamă
aspecte care conferă Cântării României
statutul de excepţie.
Dacă prin dimensiunea lui retorică, satisfăcea
mai puţin gustul postromanticilor din secolul al XX-lea (drept
urmare, G. Călinescu îl şi califică, apodictic
dar neconvingător, o scriere falsă), proza memorialistică
a întrunit adeziunile aproape unanime ale posterităţii.
Iar faptul este pe deplin justificat şi cu privire la Amintiri,
scrisă în limba română, şi cu privire
la Soveja ori Piatra teiului, scrise în limba
franceză. Fără a ne mai opri asupra lor pentru a le
pune în evidenţă trăsăturile definitorii
(lirismul confesiv, reflexivitatea melancolică, umorul ironic
şi auto-ironic, percepţia fragedă a lumii şi echivalările
expresive ale acestei percepţii, virtuţile de limbaj etc.),
se impune a fi remarcată particularizarea lui A. Russo chiar
şi pe acest teren bătătorit de toţi colegii de
generaţie. Referindu-ne la Amintiri şi raportând-o
la scrieri similare din epocă (Dispoziţiile şi
încercările mele de poezie de I. H. Rădulescu,
Cum am învăţat româneşte de C.
Negruzzi sau Porojan de V. Alecsandri), vom constata că
evocarea lui Russo, spre deosebire de tuturor celorlalţi,
este lipsită de elementul epic. Ea nu narează întâmplări
şi evenimente, ci urmăreşte ecourile afective ale
vârstei de aur, filtrate prin amintire. Ca urmare, timbrul
este mai întâi surdinizat, aburii nostalgiei învăluie
totul într-o mantie şăgalnică, aura purităţii
domină confesiunea. Limbajul, răspunzând armonic
necesităţilor interioare, este când unduitor, când
sincopat, când cinematografic. În partea a doua (începând
de la cap. IV), schimbându-se registrul şi tipul de
aducere aminte, timbrul capătă rezonanţe grave, variind
între accente pamfletare şi acidulări ironice, între
invocaţii patetice şi reconstituiri sumbre. Cuvântul
este mai dur, fraza devine retorică, cu întorsături
biblice, ca în Cântarea României, sincopările
comunicării nu mai marchează fluxul specific al memoriei
afective, ci tensiunile comprimate ale subiectului ori tăcerile
semnificative. Din păcate, scrierea a rămas neterminată,
iar ultima parte are caracter bruillonar.
Luminozitatea acestei figuri nu e legată însă
numai de literatura artistică. A. Russo este şi unul dintre
cele mai rafinate spirite critice din epoca prejunimistă.
El anticipă, în chip remarcabil, teoria maioresciană
a ,,formelor fără fond", precum şi ideea conform
căreia ,,este nevoie de a întemeia critica şi de
a cumpăni de acum înainte (este vorba de anul 1855 A.M.)
bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor".
Studiile despre ,,poezia feciorelnică" a poporului, despre
spiritul şi creaţia acestuia, despre poeziile ,,văduve
de cititori", pentru că nu şi-au aflat adevăratul
izvor de apă vie, vădesc nu doar un mare admirator al
folclorului, ci aşa cum se întâmplă şi
în Cugetări o inteligenţă subtilă,
intuiţie a valorilor şi a devenirii, fervoare a spiritului.
Iar verbul lui A. Russo, prin ,,limpezimea, bogăţia de
nuanţă şi pertinenţa expresiei, pare azi încă,
după atâtea revoluţii şi metamorfoze ale limbajului,
proaspăt şi sclipitor, ca în ziua naşterii".
(P. Cornea)
Încât, raportându-ne la o realitate
particulară, dar de o importanţă fundamentală
pentru viitorul oricărui neam, ne putem întreba, şi
nu numai, dacă n-ar fi înţelept şi profitabil,
din punct de vedere formativ, ca în manualele şcolare,
A. Russo să figureze ca exponent reprezentativ al literaturii
paşoptiste.
Figură luminoasă şi exponenţială
a vremii lui, acest scriitor a lăsat pagini pe care elevii
ar putea face autentică ucenicie în mai toate direcţiile.
În opera lui Russo aflăm una din cele mai frumoase şi
mai pline de taină imagini ale Moldovei şi a omului de
la munte, cea mai complexă definire a patriei din tot ce a
lăsat literatura paşoptistă, la el vom descoperi natura
stare de suflet şi folclorul patrimoniu interior, cea dintâi
imagine a furtunii în maniera de mai târziu a lui
C. Hogaş şi tehnica ramei din Hanul Ancuţei,
la Russo vom afla cele mai surprinzătoare anticipări eminesciene
în plan publicistic, nu doar sub raportul fondului de gânduri,
ci chiar sub raportul expresiei. Iată o formulare de gând
ieşită parcă de sub pana genialului gazetar de la
Timpul: ,,Acest pământ, odinioară ocârmuit
de independenţii săi voievozi, a avut hotarele
sale în întindere, aşezământurile sale
în datorii, privilegiile sale în urmare şi pravilele
sale în îndatoriele unui om cătră altul".
Şi atunci, nu este anormal şi păgubitor
(ca să nu mai vorbim de ingratitudine ori de falsă estimare)
ca şcoala să nu valorifice cum se cuvine moştenirea
unui asemenea pionier?
Iubindu-şi ,,românia (în sensul de
etnie A.M.) ca nealţii" pentru a folosi chiar sintagma
lui Alecu Russo acesta, împreună cu toţi protagoniştii
renaşterii moderne, s-a socotit unul dintre acei ,,salahori
chemaţi a rădica o zidire" pentru care ,,arhitecţii
vor veni mai târziu".
Dar, oare ar fi venit acei arhitecţi, dacă
salahorii n-ar fi ridicat zidirea?
