2. Valoarea estetică şi teoria empatiei

Cunoscut în istoria gândirii şi culturii româneşti, în primul rând, datorită unor substanţiale contribuţii în aceste două domenii, ca filosof şi sociolog (preponderentă pentru posteritate fiind cea de-a doua postură), Petre Andrei[1] a fost preocupat inevitabil, dat fiind caracterul larg al întreprinderilor sale teoretice şi de problematica estetică. Nu va fi estetician profesionist, de filiaţie filosofică sau pozitivă, ca atare, orientat prioritar spre delimitarea, limitarea sau definirea frumosului şi construirea în final a unei Estetici, cum vor proceda, mai târziu, Mihail Dragomirescu şi Tudor Vianu, sau spre constituirea unei ştiinţe particulare a artei, ci va fi, cu proeminenţă axiolog, autor de altfel al primei lucrări speciale, explicite de axiologie din România, Filosofia valorii (1918), teza sa de doctorat. O asemenea cupolă sintetic generalizatoare conţine şi necesarul capitol dedicat valorilor estetice. De fapt, autorul, în deceniile III şi IV ale secolului XX, a lucrărilor şi studiilor: Problema fericirii..., Despre ideal, Sociologia revoluţiei, Fascismul, Sociologia generală ş.a., a elaborat chiar în perioada de pregătire a Filosofiei valorii (subtitlul este Sociologia valorii), articolul Valorile estetice şi teoria empatiei, publicat în revista ,,Convorbiri literare" (1915). Acesta va fi dezvoltat, după cum arată şi autorul, într-un capitol de sine-stătător al amintitei lucrări. Se inaugurează astfel la noi, prin Petre Andrei, cunoscător profund al întregii axiologii de la Lotze până atunci[2], cea dintâi lucrare sistematică de teorie generală a valorilor. Prioritatea lui în acest domeniu este incontestabilă, ceea ce nu este însă de natură să diminueze în vreun fel contribuţia altor gânditori din perioada anterioară la problemele definitorii valorii, inclusiv a celei estetice.

Ideile, tezele, dezvoltările parţiale şi particulare despre valori, despre natura acestora, specificitatea lor, conţinute în lucrările lui Xenopol, Motru, Leonardescu sau Maiorescu, nu au format însă o axiologie explicită şi explicit urmărită, ci una implicită şi implicată în alte contexte teoretice în limba română asupra acestei probleme"[3], precedând-o strălucit pe cea a lui Vianu din 1942, Introducere în teoria valorilor întemeiate pe observarea conştiinţei.

Petre Andrei iniţiind un demers atât de vast - u atât mai important, cu cât încă multe probleme referitoare la valori nu erau suficient clarificate şi solidificate în gândirea filosofică foarte modernă a vremii - va considera, încă din faza de debut a analizei, că ,,noţiunea valorii e o noţiune fundamentală pentru filosofie"[4] şi anume, atât prin aspectul teoretic intrinsec al folosofiei valorii de-a fi ,,explicare a realităţii", cât şi prin caracterul ei practic, de interpretare a realităţii[5]. Dezvoltarea propriu-zisă a acestei distincţii se face în cea mai mare măsură pe linia neokantiană, asimilată însă critic, constructiv şi cu aport personal.

Critica sa vizează orice reducţionism (cel de privire a valorii numai ca fenomen psihic este numit ,,psihologism vătămător"), după cum permanent se atrage atenţia asupra faptului că, o axiologie globală cere cu necesitate o definire clară a valorii în gerneral, simpla cercetare a valorilor speciale nefiind niciodată în măsură să se substituie acestei exigenţe fundamentale. Petre Andrei, fidel pe tot parcursul acestei teze (,,valoarea poate şi trebuie să alcătuiască obiectul special (s.n.) al unei filosofii a valorii, care va studia numai valoarea (s.n.) şi formele sub care se poate prezenta"[6], elaborează o axiologie în cadrul căreia întemeierea valorii se face pe baza logicii[7] şi a teoriei cunoaşterii, luându-se în consideraţie totodată, pe lângă elementele psihologice de geneză şi motivare a valorii, şi ,,materia valorilor sociale", realitatea socială, acel creuzet imens al naşterii, afirmării şi funcţionării valorilor. În acest context se şi operează, de altfel, subtila distincţie ce-i aparţine, dintre procesul de cunoaştere a valorii şi procesul de recunoaştere a valorii. Primul proces este, în accepţia autorului Filosofiei valorii, un proces esenţialmente logic, care ,,dă valorile teoretice explicative", în timp ce cel de-al doilea, procesul de recunoaştere e un proces practic şi are ca rezultat valorile practice valorificate[8]. Evidenţierea, însă, a caracterului unitar al procesului teoretic de cunoaştere a valorilor cu cel practic de valorificare a lor, nu se realizează nici empiric, nici metafizic, cum s-a procedat anterior, ci plecând de la premisa fundamentală, conform căreia, definiţia generală a valorii este imposibil de dat altfel decât ca relaţie funcţională dintre subiect şi obiect, teză aplicată apoi şi-n analiza fiecărei clase de valori în parte. Această teoremă a axiologiei sale formulată în capitolul Geneza şi forma valorii este şi astăzi valabilă: ,,Valoarea nu poate fi dedusă nici numai din obiecte externe, dar nu este nici numai rezultatul unui instinct subiectiv... Valoarea nu e un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora. Prin urmare, în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul şi obiectul[9]. Păstrând o atare premisă metodologică, se respinge ab initio nu numai reducţionismul obişnuit, de sorginte psihologică sau biologică, ci se desfiinţează din faşă şi raportul de reducere a realităţii la valoare, punct de altfel comun al multor axiologii premergătoare sau ulterioare Filosofiei valorii. ,,Noi am admis realitatea ca obiect al cunoaşterii, ca fiind călăuzită de conceptul valorii (s.n.), dar nu am redus-o la aceasta din urmă"[10], va spune clar Petre Andrei înainte de-a purcede înspre o concretizare şi specificare a acestei afirmaţii în propriu-zisa ,,sociologie a valorii", unde legătura dintre valoare şi realitatea socială va fi indicată la nivelul valorilor economice, juridice, politice, etice, istorice, estetice, religioase şi social-culturale în genere.

Definirea însăşi a domeniului estetic ca teritoriu median [11], situat între ,,cunoştinţa teoretică" şi acţiunea practică, este comprehensibilă la Petre Andrei numai prin intermediul susţinerilor primare din corpusul ideatic al Filosofiei valorii, până acum prezentate succint. Prin urmare, în congruenţa necesară a universului axiologic, domeniul estetic îşi are locul său inconfundabil. Identificarea acestui loc şi trasarea graniţelor separatoare faţă de valorile teoretice şi cele izvorâte din activitatea practică se realizează prin continuarea şi adâncirea distincţiilor originale în criticismul kantian. Astfel, dacă universului teoretic îi corespunde ca ,,paradigmă" atitudinea reflexivă, iar domeniului eticii şi al ştiinţelor sociale îi aparţine ca moment interior inerent atitudinea practică, atunci esenţial va fi pentru teritoriul esteticii atitudinea intuitiv-contemplativă. Substratul delimitării constă într-o altă fundamentală distincţie: ,,Logica este ştiinţa gândirii, etica a voinţei, iar estetica a sentimentului" [12]. În acelaşi timp, operând această clară, neechivocă trasare a sferei obiectului, Petre Andrei se întreabă perfect legitim cum poate fi definită valoarea estetică, având ca bază acest fundal metodologic. În primul rând, axiologul român demonstrează convingător dezacordul său cu acele tipuri de teorii ce au încercat să explice valabilitatea valorii estetice printr-un apel la puncte de vedere asociaţioniste, formaliste, biologice, logice sau metafizice. Prima probă a insuficienţei tuturor acestor tipuri de abordări a valorii estetice este dată de inadecvarea lor la teorema de bază a axiologiei sale, conform căreia ,,când vorbim de valoare estetică, înţelegem un obiect care are valoare şi un subiect pentru care există acea valoare" [13]. Într-un fel sau altul, abordările incriminate cantonează fiinţarea valorii estetice numai în unul din cei doi termeni ai relaţiei şi nu în relaţia însăşi. În al doilea rând, amintitele teorii nu reuşesc, după părerea lui, să dea proba specificităţii valorii estetice. Este interesant cum, plecând de la o asemenea premisă, indicându-se corect preeminenţa funcţională a subiectului în faţa obiectului (,,Obiectul estetic e în funcţie de subiect şi e rezultatul unei sinteze operate în subiect" [14], se consideră că singura teorie valabilă pentru o axiologie a frumosului ar fi cea a empatiei, a Einfühlung-ului. Numai ,,teoria empatiei ne poate da unitatea de valoare estetică şi... poate înlătura orice scepticism şi relativism al valorii estetice. Valoarea estetică există, iar empatia e formularea criteriului de a o găsi" [15] (s.n.). Fenomenului empatic teoretizat de Th. Lipps ca sâmbure general al oricărei plăceri estetice şi al oricărui act de valorizare estetică (,,în sesizarea şi în gustarea unei opere de artă noi suntem în activitate internă psihică, noi introducem în obiectul estetic ceva din sufletul nostru"[16] (s.n.), Petre Andrei îi aduce o anumită completare, în sensul că empatia estetică însăşi trebuie să conţină o marcă specifică faţă de alte forme ale empatiei de empatia ,,practică", în primul rând, în care domină elementul volitiv. Prin specificarea predominanţei momentului contemplativ în structura empatiei estetice, se admite că teoria empatiei poate fi articulată temei valorii estetice (,,cu acest corectiv - al inerenţei prezenţei constante a elementului contemplativ - teoria empatiei poate explica valoarea esteticului" [17]. Totodată, prin conexarea teoriei empatiei la explicarea specificului valorii estetice se tinde la surmontarea dificultăţilor ce apar în decantarea momentelor subiective de cele obiective din structura obiectului estetic. Precedându-l pe Tudor Vianu, cel din Estetica, şi mai ales din Tezele unei filosofii a operei [18], Petre Andrei susţine ca ,,obiectul estetic nu e ceva transcendental, dar nici ceva pur subiectiv", ci are elemente reale şi elemente ideale. De aceea, realismul şi idealismul estetic (s.n.) nu se exclud, deoarece vedem că esenţa obiectului valorii estetice este exprimarea ideilor şi sentimentelor în intuiţie. Izvorul ideilor e realitatea, care trezeşte la noi anumite sentimente, pe care apoi le îmbracă într-o formă oarecum obiectivă - sensibilă - în opera de artă" [19]. Temeiul obiectivităţii din structura obiectului estetic nu este dat nici de valabilitatea general subiectivă kantiană, nici de vreo altă pretinsă valabilitate universală ce-ar irumpe din adâncurile bazei biopsihologiei umane, ci - consideră Petre Andrei - de valabilitatea generală, inerent conţinută în fenomenul empatic. Căci, ,,e ştiut din experienţă că simt frumosul acei oameni care au o mai mare excitabilitate psihică, care au mai multă mobilitate sufletească, care pot ieşi din propria lor stare sufletească momentană şi pot iradia viaţa lor asupra altor lucruri[20]. Astfel, transferul psihic realizat în actul empatic, transferul psihic realizat în actul empatic, transcende - în concepţia lui Petre Andrei - strictul palier psihologic de rezidenţă încărcându-se valoric (estetic dacă este realizat şi momentul contemplării). Întemeierea superioară a acestei presupoziţii constă în teza că fenomenul empatic este prezent în orice receptare estetică, oamenii căutând în artă pretutindeni viaţa, pentru că inoculează în opera de artă propria lor viaţă.

Dacă în Valorile estetice şi teoria empatiei, demonstraţia se opreşte în mare la acest punct, în capitolul Valorile estetice din Filosofia valorii sunt aduse completări în măsură să extindă şi să întregească demersul ce viza să explice natura valorii estetice. Se resimţea probabil relativa incompletitudine a teoriei empatiei la tema valorii estetice, dacă nu se lua în seamă - după expresia autorului - aportul socialului din operele de artă", socialul fiind pe drept cuvânt văzut în postura de bază generativă şi pentru empatia estetică. Petre Andrei nu detaliază însă aceste aspecte, după cum nu insistă nici asupra genezei sociale şi istorice a valorii estetice, a raportului între subiect şi obiect în variabilitatea şi substanţialitatea lui constituită în empiria istoriei. În aceeaşi ordine de idei, raportul dintre valoarea estetică şi judecata de valoare nu este explicată satisfăcător prin trimitere la multiplele medieri de ordin social şi artistic ce-au instituit în mod practic valoarea dependent de procesul valorizării. Se implică, astfel, chiar o ruptură insolubilă dintre valoarea estetică şi judecata de valoare încercând să se evite anterioare identificări, reale ca atare în istoria problemei: ,,valoarea estetică nu depinde de judecată, ci judecata de valoare e în dependenţă de ideea de frumos, căci valoarea e un punct de direcţie al judecăţilor" [21].

Pe traiectoria deschisă de sociologia contează, cea taineană, cea durkheimistă, este adusă însă în prim plan ideea genezei sociale a operei de artă, cu un nedisimulat accent polemic la adresa lui Rickert care susţinea numai însuşirea contemplativă a artei, ca opusă caracterului social. Nucleului primar al unei asemenea ipoteze, conform căreia caracterul social al artei este anulat de faptul că arta este o creaţie individuală (fiind simultan şi un proces de individualizarea lucrurilor şi ideilor), i se contrapune principiul cercetării cauzale. Exemplul geniului este astfel invocat pentru a răsturna pe ,,teren propriu" orice pretenţie subiectivistă cu privire la creaţia artistică şi valoarea estetică. Formula adoptată (,,geniul s-a dezvoltat în mijlocul realităţii sociale, trăieşte în această realitate şi în mod involuntar dobândeşte caractere specifice, datorate tocmai realităţii sociale, căreia aparţine"21,? se apropie mult în acest sens de substanţă în susţinerile lui H. Taine şi E. Durkheime. Aceasta în pofida plafonului metodologic sensibil diferenţiat al celor doi filosofi, şi fără să existe proba influenţei. Cert este că, ideea anteriorităţii şi dominaţiei socialului se instalase deja într-o parte a conştiinţei sociologice a vremii şi Petre Andrei a acceptat-o şi pentru domeniul artei şi esteticului. Societatea, realitatea socială reprezintă sursa, izvorul creaţiei artistice, ea este aceea care generează atât formele, cât şi conţinuturile diferite ale artei diverselor popoare. ,,De ce toate aceste deosebiri, dacă nu ar interveni socialul, care determină creaţia artistică" [22] între literatura ,,voluntaristă" a Nordului şi cea senzual-imaginativă a Sudului, între operele lui Ibsen şi Tolstoi ş.a.m.d., se întreabă Petre Andrei înspre finalul consideraţiunilor sale. Mai mult chiar, se schiţează şi ideea devenită comună în esteticile sociologice şi ,,conţinutistice", anume aceea a tipului artistic. ,,Acest ceva social (s.n.) se afirmă cu atât mai mult în valoarea estetică cu cât în artă se exprimă tipuri reprezentative (s.n.), tipuri care cumulează toate caracterele fiinţei vii, fiinţei sociale" [23] .

Semnificative sunt, în acelaşi timp, pentru evoluţia gândirii estetice din România şi ideile formulate de Petre Andrei despre neoromantismul filosofic (v. H. Bergson şi O. Spengler - doi filosofi neoromantici, 1923) [24] şi cele referitoare la romantism, ca fenomen de sociologie a culturii (v. Consideraţiuni asupra romantismului, 1930) [25]. Noua înfăţişare a romantismului filosofic este văzută ca ,,o formă legitimă a unei năzuinţe profund omeneşti şi ca un rezultat al unei stări spirituale şi sociale specifice"[26] ce încearcă să înţeleagă şi să explice lumea şi viaţa modernă prin mijloace considerate ca adevărate. Romantismul, însă, asimilat mai degrabă la nivel tipologic (dualitatea clasic-romantic este invocată în acest sens, în primul rând, şi numai după aceea ca momente evolutive în istoria artei şi literaturii) este localizat practic ca afirmându-se în toate sferele vieţii culturale şi nu numai în filosofie. Astfel, sub incidenţa analizei cad, rând pe rând, atitudinile şi stările romantice (afirmarea puternică a subiectivităţii, a sentimentelor, importanţa acordată devenirii, hazardului, a acţiunii visului şi utopiei ş.a.m.d.) din viaţa socială, din afara vieţii politice, religioase, artistice şi juridice, din palierul vieţii cotidiene a oamenilor. ,,Oricum ar fi apreciat romantismul, ca un curent sănătos sau maladiv, indiferent de judecăţile de valoare ce s-ar face asupra lui, un lucru nu se poate tăgădui, anume că el e manifestarea naturală a unor forţe fireşti, a unor potenţe sufleteşti care se actualizează în diferite chipuri, sub presiunea vieţii sociale [27]. Observaţie după cum se vede pertinentă, al cărei adevăr aproape că nu mai cere demonstraţie.

Concluziv, trebuie să mai notăm că ideile dezvoltate de Petre Andrei cu privire la domeniul esteticului, a valorii, a judecăţii estetice de valoare, sau a genezei sociale a esteticului şi artei s-au înscris în seria acumulărilor de referinţă din istoria gândirii estetice din România. De fapt, în Filosofia valorii, îndeosebi în capitolul Valorile estetice sunt enunţate in nuce aproape toate temele majore ale oricărui tratat de estetică. Aceste idei prezentate la cursuri au fost, desigur, asimilate şi răspândite în cercuri tot mai largi, cu timpul pregătind şi anunţând şi în acest fel perioada marilor sinteze de filosofie a artei din perioada interbelică.

Spirit deschis înspre explicarea vieţii sociale, în ansamblul ei, şi în ţesuturile ei intime, Petre Andrei n-a omis - încă de la începuturile activităţii sale teoretice - universul estetic din preocupările sale. Venind spre sociologie (aceasta-i disciplina care şi-l revendică în primul rând) cu o fundamentare axiologică, nu putea să nu fie şi estetician. Nu de profesie, dar nici de ocazie.

Surse:

[1] Născut în anul 1891, absolvent al Universităţii din Iaşi (1913), Petre Andrei este întâiul sociolog român de primă mărime, format aproape în întregime în ţară. A urmat, prin concurs, la Berlin, şi semestrul de vară al seminarului ţinut la Alois Riehl. Urmându-l la catedră pe Dimitrie Gusti plecat la Bucureşti, elaborează ca profesor, timp de 18 ani, o serie de lucrări de sociologie generală, epistemologie socială, sociologie politică ş.a.m.d. Spirit democratic cu vederi progresiste şi antilegionare, este supus represiunii odată cu instaurarea în septembrie 1940 a guvernului de dictatură militaro-fascistă. Percheziţionat de legionarii veniţi să-l aresteze, se sinucide (4 octombrie 1940). (V. Mircea Mâciu, Studiul la Opere sociologice, vol. I, E.A., Bucureşti, 1973. Acelaşi autor a elaborat prima lucrare monografică dedicată operei lui Petre Andrei. E.P., Bucureşti, 1969). A se vedea şi Z. N. Ornea (în) Confluenţe, Ed. Eminescu, 1976, studiul Petre Andrei şi tradiţiile progresiste ale sociologiei româneşti, pp. 101-107. Portretul omului Petre Andrei este creionat de puţini autori (v. dintre aceştia, cartea lui Aurel Leon, Umbre, vol. II, ,,Junimea", 1972).

[2] Bibliografia utilizată de Petre Andrei este cvasiexhaustivă. Să notăm numai că sunt citaţi şi analizaţi printre alţii: Windelbandt, Ed. von Hartmann, Alois Riehl, Meinong, Ehrenfels, W. Wundt, Cohen, Ed. Spranger, H. Münsternberg, H. Riekert, Max Scheler, G. Simmel etc.

[3] V. Cuvânt introductiv la Filosofia valorii, Bucureşti, 1945. Lucrarea susţinută ca teză de doctorat era, după cum arăta Gusti, pregătită pentru tipar încă din 1919.

[4] Petre Andrei, Opere sociologice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 168.

[5] Filosofia fiind cercetarea valorilor, ea va ,,cuprinde noţiunea de valoare, atât în tema sa teoretică, de explicare a realităţii, cât şi în cea practică, de transformare a realităţii" în: Petre Andrei, op. cit., p. 168.

[6] Petre Andrei, op. cit., p. 170.

[7] ,,Valoarea - arată Petre Andrei - e un element logic necesar pentru alcătuirea conceptelor şi judecăţilor" (în: Petre Andrei, op. cit., pp. 198-199). Însăşi ,,conceptele presupun ideea de valoare în alcătuirea lor, dar nu numai atât, ci ele sunt chiar valori constitutive ale conştiinţei în genere"(op. cit., p. 200).

[8] Petre Andrei, op. cit., p. 173.

[9] Idem, p. 177.

[10] Idem, p. 234.

[11] Mai târziu, în Logica frumosului (1946), Liviu Rusu va demonstra că frumosul, sinonim cu esteticul, reprezintă o sinteză a binelui şi adevărului, fiindcă ,,în timp ce adevărul ne arată ceea ce este, iar binele ne arată ceea ce trebuie să fie, frumosul ne arată ceea ce este sub forma cum trebuie să fie" (v. Liviu Rusu, Logica frumosului, E.P.L.U., Bucureşti, 1968, p. 38).

[12] Petre Andrei, op. cit., p. 149. Toate cele trei clase de valori au însă propria lor autonomie. ,,Valoarea estetică... e pe acelaşi plan cu binele şi adevărul...fiecare dintre aceste trei valori rezultă din altă putere sufletească, deci sunt de sine stătătoare" (op. cit., p. 157).

[13] Petre Andrei, op. cit., p. 153.

[14] Petre Andrei, op. cit., p. 153: ,,Frumosul e o noţiune corelată cu noţiunea subiect şi nu poate exista o valoare estetică decât pentru un subiect, pentru o conştiinţă. Teoria însă care dă un adevărat criteriu pentru determinarea valorii estetice, e teoria empatiei" (op. cit., p. 320).

[15] Idem, p. 157.

[16] Cf. Th. Lipps, Aesthetik, p. 358, citat de Petre Andrei, op. cit., p. 152.

[17] Petre Andrei, op. cit., p. 156.

[18] Tudor Vianu, Postume, E.P.L.U., Bucureşti, 1966.

[19] Petre Andrei, op. cit., p. 154.

[20] Idem, p. 155.

[21] Petre Andrei, op. cit., p. 330.

[22] Idem, p. 331.

[23] Idem, p. 331.

[24] Articolul a fost publicat în ,,Viaţa românească" nr. 8-9, 1923. Cf. Mircea Mâciu, Opere sociologice, vol. III, E.A., Bucureşti, 1975, nota de la p. 391.

[25] Articolul publicat în revista ,,Minerva" nr. 1, 1930.

[26] Petre Andrei, Opere sociologice, vol. II, E.A., Bucureşti, 1975, p. 244.

[27] Petre Andrei, op. cit., p. 260.

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This books was first published on paper by the
Editura Universitatii din Bucuresti, under ISBN-973-575-713-3.
Comments to: Vasile MORAR - Last update: December, 2003 - Web design&Text editor:
Monica CIUCIU