5. Judecata de valoare estetică
1. Doresc să dezbat două probleme: a) în
ce constă esenţa judecăţii de valoare estetică
şi b) cât este de îndreptăţit relativismul
estetic subiectiv. La prima vedere între aceste două probleme
ar părea să nu existe nici o legătură. De fapt,
se poate demonstra că relativismul estetic subiectiv se însoţeşte
de obicei cu o interpretare greşită sau cel puţin unilaterală
a judecăţii de valoare estetice.
2. Fără îndoială emitem judecăţi
în care anumitor obiecte, şi mai ales obiecte de artă,
le atribuim calificative care le evaluează, ca de pildă ,,frumos",
,,urât" etc. Dacă sunt într-adevăr judecăţi
sensu stricto, atunci se deosebesc de altele, pur teoretice,
doar prin conţinutul lor şi ca atare nu constituie judecăţi
de un fel deosebit. Ele sunt poate totuşi absolut necesare, atât
spre a ne putea da noi înşine seama cu ce venim în
contact de fapt în cadrul trăirii estetice, precum şi
spre a ne putea înţelege cu alţii referitor la rezultatul
evaluării noastre efectuate asupra respectivului obiect. Ar fi
totuşi greşit să vedem într-o asemenea judecată
- aşadar într-un act par excellence de natură
intelectuală - ,,o apreciere" sau mai bine zis ,,o evaluare"
a unui obiect estetic. Întrucât evaluarea nu se produce
în judecată, ci în cadrul ei culminează, e suficient
să fie precizată şi formulată conceptual. Evaluarea
are loc într-una din fazele finale ale trăirii estetice care
conţine numeroase şi felurite momente, şi din această
cauză depăşeşte cu mult raţionamentul pur intelectual.
Ea însăşi rămâne însă într-o
relaţie nemijlocită cu fazele trăirii estetice ce o preced,
în care se efectuează de fapt experienţa estetică
şi se constituie obiectul estetic. Este parcă o concluzie
a acestei experienţe şi o reacţie primordială, originară
a subiectului care percepe, faţă de ceea ce s-a structurat
şi ni s-a dezvăluit în trăirea estetică. Evaluarea
nu trebuie desprinsă de acest fundament dacă urmează
să se efectueze în mod serios şi să-şi exercite
funcţia specifică şi de neînlocuit.
Ne vom ocupa ulterior cu explicarea mai amănunţită
a evaluării estetice. Pentru început, trebuie să subliniem
că judecata de valoare - ca operaţie specială şi
ca produs al ei structurat şi precizat lexical - poate fi desprinsă
de trăirea estetică şi mai ales de experienţa estetică
şi rezultatele acesteia şi, ca un act pur intelectual, poate
fi emisă ,,orb". Aşa se procedează uneori ,,criticii"
care utilizează o serie întreagă de criterii învăţate,
cu ajutorul cărora se orientează cu privire la valoarea unei
opere - adesea inaccesibile lor şi apoi emit, în deplină
linişte, o judecată calificativă, fără măcar
să bănuie înfăţişarea specifică
a operei, respectiv a obiectului estetic înălţat pe
fundamentul ei. Judecăţile de valoare emise astfel pot fi
juste - mai degrabă întâmplător decât printr-o
dignitas proprie - dar destul de des se întâmplă
să fie false. Cel ce nu cunoaşte experienţa estetică
şi dezvăluirea prin mijlocirea ei a unei valori estetice concrete,
cel care nu o ia în seamă sau nu înţelege în
ce constă funcţia proprie trăirii estetice, cel care
îşi concentrează atenţia doar asupra judecăţilor
privind obiecte valoroase estetic şi ţine seama numai de ele,
acela este deosebit de vulnerabil în faţa argumentelor relativismului
subiectiv şi deseori se simte în faţa lui fără
apărare. Deoarece judecăţile de valoare desprinse de
experienţa estetică, sunt lipsite de o fundamentare corespunzătoare.
Ideea relativităţii nu le refuză într-atât
valoarea de adevăr, cât încearcă să arate
motivul pentru care, deşi nefundate şi de fapt (după
opinia relativiştilor) false, pot fi totuşi socotite, în
mod greşit, drept adevărate.
3. De gustibus non est disputandum este concluzia
scepticismului estetic, decurgând din relativismul estetic. Acesta
din urmă oferă argumente explicative în favoarea faptului
că sunt inutile discuţiile în contradictoriu în
privinţa a ceea ce îţi place. De fapt există două
argumente de acest fel: a) Aceeaşi operă (aceeaşi catedrală)
o dată ne apare ca frumoasă şi aşa este apreciată,
pe când, altă dată este apreciată ca urâtă.
N-are nici un fel de importanţă - în cazul acesta -
dacă aşa i se pare aceleiaşi persoane sau unor persoane
diferite. b) Ceva de felul unei catedrale sau a unui tablou nu poate
fi nici frumos nici urât. Întrucât acestea sunt obiecte
fizice (lucruri) şi printre proprietăţile lor nu există
nimic care să fie ,,frumos" sau ,,urât". E drept
că respectivele ni se par uneori frumoase sau urâte, dar
nu-i vorba decât de o simplă aparenţă. Faptul
că se ajunge la asemenea experienţă este fundamentat
de proprietăţile trăirii şi de capacitatea perceptivă
a privitorului. Şi cum acesta se schimbă de la caz la caz,
şi judecata de valoare este de fiecare dată alta.
4. Această argumentare însă nu rezistă
la critică şi se bazează pe presupuneri greşite.
Şi anume:
a) Din faptul că un anumit obiect bine determinat
este apreciat, o dată drept frumos şi altă dată
drept urât, sau chiar apare în mod concret astfel, nu decurge
că ar fi într-adevăr urât. Nu înseamnă
deloc că am greşit, nu prima dată ci a doua oară.
Şi ar putea să se întâmple tocmai dimpotrivă.
În această argumentare se porneşte de la presupunerea
că, în ambele cazuri obiectul apreciat a rămas acelaşi,
că numai aprecierea a variat. Ceea ce nu este deloc sigur şi
ar trebui dovedit în fiecare caz în parte. S-ar fi putut
întâmpla să se fi schimbat între timp sau să
i se fi arătat privitorului cu alte proprietăţi, relevante
pentru frumuseţea operei. Întrucât ceva ca ,,frumosul"
pare să fie o calificare a unui obiect derivată din alte proprietăţi.
Receptarea unei opere de artă - fie ea o operă literară,
muzicală sau pictură - este întotdeauna parţială.
Opera este sesizată doar cu o parte din însuşirile ei.
În cazul acesta deosebirile ei în evaluare nu trebuie să
decurgă din deosebirile comportamentului subiectiv al privitorului.
Mai târziu voi indica şi alte motive ale deosebirilor posibile
de apreciere ale obiectelor estetice.
b) Dacă operele de artă ar fi într-adevăr
ceva de tipul obiectelor fizice, ar fi cu totul firesc să nu li
se poată atribui cu deplină îndreptăţire nici
un fel de valoare estetică. Şi anume din motive pur ontice,
întrucât tot ce este fizic nu poate avea decât însuşiri
,,fizice". Dar şi din cauze epistemologice, fiind socotit
obiect fizic numai acela care ne este dat printr-o experienţă
senzorială cu totul neutră pe plan emoţional.
Deoarece din punct de vedere epistemologic se consideră că
numai o percepţie sensibilă, neutră, constituie baza
experienţei necesare în vederea receptării unui obiect
fizic şi a proprietăţilor sale. Ulterior acest principiu
este extins - fără să se bage de seamă - asupra
tuturor obiectelor exterioare, ceea ce încetează să
mai fie corect.
În cazul nostru se cuvine pus la îndoială
faptul că operele de artă sunt obiecte fizice sau psihice,
cât şi faptul că ne pot fi date în acte de experienţă
senzorială sensibilă neutre din punct de vedere valoric, deşi
este neîndoielnic că pentru subiectul care le receptează
sunt obiecte deosebite, exterioare lui. Lucrul acesta este şi mai
îndoielnic când e vorba de obiecte estetice şi de modul
de a fi receptate. În mai multe studii ample, printre care şi
în cartea mea Das literarische Kunstwerk (1931), am încercat
să arăt că operele de artă (tablourile, sculpturile,
operele arhitectonice, muzicale, poetice) sunt creaţii intenţionale
de un tip special, care, ce-i drept pretind o bază ontică
şi o găsesc în obiecte fizice adecvate acestui scop.
Cu proprietăţile lor specifice însă, ele depăşesc
cu mult trăsăturile respectivelor obiecte. Ele sunt totodată
produse schematice care, din diferite puncte de vedere, conţin
zone de indeterminare precum şi momente doar potenţiale.
Aceste produse schematice constituie numai puncte de pornire pentru
săvârşirea unei trăiri estetice, în care
sunt concretizate şi actualizate. Unele din zonele lor de indeterminare
sunt aceste situaţii întregite (umplute) şi înlăturate,
iar unele din momentele lor potenţiale sunt actualizate. În
procesul acesta, deseori foarte complicat, se ajunge la constituirea
obiectului estetic, care este totodată un produs intenţional,
deşi cum fundamento in re, şi abia el reprezintă
obiectul evaluării estetice. Nefiind nici fizic, nici psihic, nimic
nu-l împiedică să poarte momente extrafizice, respectiv
extrapsihice, şi prin urmare să poată fi ,,frumos"
sau ,,urât".
Totodată se iveşte posibilitatea ca una şi
aceeaşi operă de artă să fie concretizată în
diferite cazuri în moduri diferite, şi se mai poate întâmpla
ca de fiecare dată un alt grupaj al zonelor sale de indeterminare
să fie înlăturat şi alte momente potenţiale
să fie parţial actualizate. Drept urmare, la contemplarea
unuia şi aceluiaşi obiect de artă se pot constitui diferite
obiecte estetice, purtătoare a diferite calităţi valorice,
şi, ca atare li se pot atribui în mod îndreptăţit
valori diferite. Ba chiar trebuie să se aibă în
vedere că acesta este cazul normal. Se dovedeşte aşadar
din nou, că din deosebirile evaluărilor şi drept consecinţă
a dezacordului în judecăţile de evaluare estetică
privind unul şi acelaşi obiect de artă, nu trebuie neapărat
să reiasă că una dintre ele, cu atât mai mult toate,
ar fi false. În principiu ambele pot să fie adevărate
sau eronate.
Ajungând aici, încă nu putem afirma
nimic decisiv cu privire la adevărul judecăţii de valoare
estetică. Dar ni se deschide în faţă posibilitatea
ca, în ciuda deosebirilor de apreciere, să existe o strânsă
relaţie între valoarea obiectului estetic şi sensul
evaluării. Această relaţie poate să certifice valabilitatea
evaluării, în vreme ce, de pe poziţia relativismului
şi a scepticismului estetic s-ar fi putut părea că asemenea
relaţie neexistând, pentru fiecare obiect estetic s-ar putea
ajunge la orice evaluare cu totul arbitrară. Atunci când
se compară judecata de valoare cu obiectul fizic corespunzător,
care constituie baza ontică a respectivului obiect de artă,
nu se poate constata bineînţeles nimic altceva decât
subordonarea intenţională signitivă a sensului judecăţii
faţă de ceva în care această judecată nu-şi
poate afla o împlinire mulţumitoare. Întrucât
între ele nu există o legătură mai apropiată,
aptă să justifice acea evaluare. Nici nu se cuvin alăturate
anumite obiecte fizice de judecăţile estetice de valoare.
Pentru a găsi acel ceva la care se referă judecata trebuie
să se ajungă la experienţa estetică corespunzătoare,
şi îndeosebi la acea fază a ei în care, pe de-o
parte se ajunge la dezvăluirea obiectului valoros estetic şi,
pe de altă parte se efectuează nemijlocit evaluarea obiectului,
care îşi extrage fundamentarea concretă din datele cuprinse
în el nemijlocit.
5. De îndată ce s-a constituit, trăirea
estetică ajunge în faza ei culminantă, în care
se săvârşeşte nu numai ,,resimţirea"
acestor calităţi, dar şi o reacţie emoţională
specială a subiectului trăirii faţă de calităţile
valoroase estetic, aduse la o prezenţă concretă în
sine, şi faţă de calităţile valorilor estetice
,,fundate" în ele. Este aşa-numitul ,,răspuns la
valoare", cum se exprimă fenomenologii, în care respectivul
obiect valoros i se acordă recunoaştere şi admiraţie.
În acest ,,răspuns" se săvârşeşte
tocmai ceea ce se cuvine să fie denumit evaluare estetică.
Expresia ei pur exterioară şi forma (matricea) intelectuală
a acelui ceva la care tocmai răspunde, este judecata de valoare
estetică intelectuală.
6. De obicei - şi lucrul acesta îl comite
şi relativismul estetic - relaţia dintre aprecierea estetică
(deci dintre evaluarea nemijlocită şi judecata de valoare)
şi obiectul evaluat este concepută ca o relaţie cauzală.
Dacă într-un anumit caz se constată că aprecierea
este condiţionată cauzal de obiect, asta constituie un argument
în favoarea aşa-numitei ,,obiectivităţi" a
aprecierii. În schimb, dacă aprecierea este cauzal independentă
de obiect, fiind doar consecinţa legităţilor care dirijează
existenţa subiectului valorizator, faptul este interpretat drept
argument în favoarea aşa-numitei ,,subiectivităţi"
a evaluării, aşadar a caracterului ei eronat. În realitate,
este greşit modul de a pune problema. Chestiunile privind judecăţile
de valoare sau, în genere, evaluările nu se pot rezolva printr-o
analiză cauzală. Ele pretind o analiză a semnificaţiilor
şi o cercetare a relaţiilor motivate de sens. Bineînţeles
că la fel stau lucrurile în privinţa evaluării
obiectului estetic. Trebuie căutate aici relaţiile se sens
esenţiale între sensul evaluării (răspunsul la
valoare) şi obiectul supus evaluării, mai ales a calităţii
valorilor estetice ivite în obiectul estetic. O analiză aprofundată
a problemelor legate de aceasta nu poate fi efectuată aici. Trebuie
totuşi să atrag atenţia asupra următoarei chestiuni:
Orice valorificare estetică include diferite
componente: a) Momentele sesizării constând în perceperea
şi înţelegerea respectivului obiect cu structura şi
calităţile valorii sale. Aceste momente reprezintă fundamentul
evaluării; b) Momentele emoţionale ale contactului nemijlocit
cu calităţile vizibile ale valorii, momente care permi să
fie resimţită însăşi calitatea valorii cât
şi dimensiunile ei (acel dignitas); c) Sensul răspunsului
adecvat la valoare, cu ajutorul căruia (sau în care) este
,,apreciat" obiectul cu valoarea sa. Acest sens decurge din momentele
a) şi b). În unele cazuri aceste momente se deosebesc mult
între ele, deşi îşi corespund în raport
cu desfăşurarea fazelor premergătoare ale trăirii
estetice şi cu înzestrarea obiectului estetic, constituit
în cursul trăirii. Izbitor este faptul că răspunsul
la valoare poate fi foarte diferit. Nu întotdeauna se manifestă
pur şi simplu admiraţia şi recunoaşterea pentru
dezgustul şi respingerea (osândirea). Chiar şi admiraţia
poate să se manifeste sub diferite înfăţişări.
Poate duce la încântare şi extaz sau să se preschimbe
într-o delectare şi contemplare a calităţilor valorii.
Poate fi furtunoasă şi entuziasmată sau se poate desfăşua
relativ în linişte şi cu oarecare răceală.
Poate fi legată cu un soi de uimire, privind măreţia
şi profunzimea respectivei opere, şi se poate încheia
cu un simţământ special de supunere umilită. Dar
poate fi vorba şi despre o plăcere plină de voie bună
sau de un calm însoţit de mulţumire datorată prezenţei
anumitor calităţi pe care le-am gustat privindu-le. Şi
tot astfel se petrec lucrurile cu modalităţile de comportament
negative faţă de calităţile valorilor care apar
în obiect. Întotdeauna se poate descoperi o acomodare motivată
de sens între modul în care se manifestă recunoaşterea
faţă de obiectul valoros şi calitatea valorii date. Faţă
de ceea ce este într-adevăr frumos şi extraordinar prin
profunzimea sa reacţionăm cu admiraţie şi uimire
şi cu o dragoste specială, iar faţă de ceea ce este
plăcut cu încântare; faţă de ceea ce e urât
cu silă şi repulsie; faţă de ceea ce e plicticos
cu rea voinţă etc. Întotdeauna există un comportament
motivat de sens, chiar logic, faţă de ceea ce este văzut
şi resimţit. Şi abia pe baza acestui răspuns nemijlocit
la valoare, se emite o judecată în care - corespunzător
cu sensul răspunsului la valoare - i se atribuie unui obiect o
valoare sau alta. Legătura logică între răspunsul
la valoare şi calitatea valorii este atât de strânsă
şi de evidentă încât în cazul respectiv
- adică la apariţia concretă, fenomenală a unei
valori precis determinate - ar fi ilogic şi anapoda să reacţionăm
cu un răspuns la valoare nepotrivit şi o apreciere greşită.
Omiţând cazurile patologice, în ciuda existenţei
relaţiilor logice amintite, nu orice calitate a valorii estetice
este în aceeaşi măsură originară şi adecvată
şi nu oricare se manifestă în împrejurări
nestingheritoare de natură subiectivă ori obiectivă.
Prin urmare în anumite cazuri se cuvine pusă întrebarea
dacă este efectiv valabil răspunsul la valoare emis. Trebuie
găsite mijloacele necesare pentru a confrunta răspunsul la
valoare cu calităţile valorii estetice, şi a verifica
dacă şi cât este el de întemeiat, aşadar
a confirma sau a infirma aprecierea finală.
7. În situaţia pomenită însă
se mai ivesc şi alte probleme privind valabilitatea aprecierii.
Se pune mai întâi întrebarea dacă constituirea
unui anumit obiect estetic pe fundamentul unei opere de artă determinate
se săvârşeşte la întâmplare şi
independent de opera de artă, au dacă se realizează,
or poate să se realizeze, în conformitate cu liniile directoare
oferite de calificările operei de artă. Nu încape nici
o îndoială că împrejurări lăturalnice
şi întâmplătoare pot influenţa constituirea
foarte diferită a obiectului estetic. Dar trecând peste împrejurările
nefavorabile, posibile practic oricând, să ne întrebăm
numai, când şi în ce măsură este posibilă
constituirea obiectului estetic în conformitate cu indicaţiile
furnizate de opera de artă. Condiţia este ca trăirea
estetică să se producă în timpul receptării
permanente şi, pe cât este cu putinţă, adecvate
a respectivei opere, deşi obiectul estetic depăşeşte
şi trebuie să depăşească ceea ce se găseşte
şi este receptat în opera de artă, deoarece în
trăirea estetică are loc concretizarea deja pomenită
a operei. Şi atât la receptarea (reconstituirea) operei,
cât şi la trecerea dincolo de ceea ce a fost receptat, se
ridică probleme ale ,,valabilităţii" constituirii
obiectului estetic. Această problemă nu o putem nici formula
cu toate detaliile şi nici rezolva aici. Am dori însă
ca, în ce priveşte depăşirea de către obiectul
estetic a limitelor operei de artă, să atragem atenţia
asupra unei chestiuni de bază.
Orice operă de artă. ca un produs schematic
indică anumite posibilităţi de completare şi înlăturare
a zonelor de indeterminare, de actualizare a momentelor sale pur potenţiale.
Indică, ce-i drept, dar în primul rând fără
să limiteze posibilităţile, în al doilea rând
fără să-i impună receptorului o modalitate anumită
de împlinire în cadrul întregirilor posibile, deşi
- în funcţie de operă - sugestia poate fi mai mult sau
mai puţin activă. Aşadar, în fiecare caz în
parte, se pune în mod legitim întrebarea dacă respectiva
concretizare s-a efectuat în aşa fel încât obiectul
estetic constituit în momentele sale care împlinesc zonele
lacunare şi în trăsăturile actualizate ale întregului
se menţine sau nu înlăuntrul posibilităţilor
oferite de opera însăşi. Aceasta se referă îndeosebi
la valoarea constituită a obiectului estetic. Cum se prezintă
respectiva valoare depinde mai ales de faptul dacă, drept urmare
a concretizării efectuate, calităţile valoroase estetic
şi calităţile valorii estetice supraetajate acestora
se vor arăta concret şi nemijlocit receptorului. Deoarece,
de asta depinde dacă obiectul estetic, constituit în cele
din urmă, corespunde operei de artă - luată ca punct
de pornire şi linie directoare - prin calităţile valorii
estetice prescrise de aceasta pe care şi le-a însuşit,
sau dacă s-a ajuns la anumite abateri şi falsificări.
Sunt implicaţi aici ambii factori: pe de o parte opera de artă,
pe de altă parte receptorul şi condiţiunile în
care se desfăşoară trăirea estetică. Esenţial
este ca subiectul-valorizator să aibă capacitatea necesară
de a ,,ghici" calităţile valoroase estetic menite să
completeze calităţile provenind de la operă, să
ştie să le privească şi să le actualizeze într-un
asemenea grupaj şi aranjament, încât ele să apară
actualizate pozitiv şi legate logic calităţile valorii
estetice a întregului. Bineînţeles trebuie să
se ţină seama că lucrurile acestea diferă de la
receptor la receptor, şi că prin urmare rezultatele vor fi
ele diferite în funcţie de calităţi şi mai
ales de calităţile valoroase estetic. Dar de aici nu decurge
în nici un caz că afirmaţia de gustibus non est disputandum
ar fi justă, ci că fiecare subiect-privitor are acel gustus
necesar ca să constituie un obiect estetic corespunzător şi
să reacţioneze faţă de el cu o evaluare corespunzătoare.
Posibilitatea erorii n-o exclude pe aceea a unei receptări şi
evaluări juste a obiectului estetic. Ci dimpotrivă, tocmai
acolo unde sunt posibile ambele arternative, există o raportare
cu adevărat corectă între evaluarea estetică şi
obiectul evaluat.. Nimeni, de pildă, nu se îndoieşte
că sunt posibile greşeli în cercetarea matematică,
şi că realmente asemenea greşeli se comit. Dar nimeni
nu trage concluzia că, în general, cunoaşterea matematică
ar fi cu neputinţă sau că n-ar putea fi controlată
sau, în sfârşit, că ar fi - aşa cum se spune
în cazul evaluării obiectelor estetice - ,,relativă".
Se recomandă numai să înveţi temeinic matematica
şi să tragi corect concluziile. Cel ce nu reuşeşte,
rămâne în afara matematicii, fără vreo pagubă
pentru aceasta. Aşadar, nici posibilele erori şi inexactităţi
în domeniul cercetării obiectelor estetice nu trebuie să
ne ducă la concluzii sceptice.
6. Tudor Vianu, Atitudinea estetică
şi estetismul
Posibilitatea de a subordona oricare din aspectele
realului în sfera valorii estetice, despre care am amintit mai
înainte, determină aşa-numita atitudine estetică
în faţa lumii şi a vieţii. Atitudinea estetică
trebuie însă limpede distinsă de estetism, cu care confuzia
este adeseori făcută. Estetismul este acea atitudine care
reactivează în realitate numai valori de artă, rămânând
într-acestea închisă celorlalte valori ale culturii
sau profesând chiar o anumită ostilitate faţă de
ele. Stăpâneşte un punct de vedere estetic acela care
în faţa unei opere ştiinţifice, în loc să
se intereseze de substanţa cercetării, de justeţea sau
profunzimea adevărurilor pe care le atinge, judecă numai darul
de scriitor al cercetătorului. Estetismul inspiră pe acela
care apreciază în conduitele practice ale vieţii nu
valoarea lor morală, binele sau răul pe care ele îl
pot conţine, ci pitorescul lor, forţa plastică a unui
gest sau atitudini, caracterul sugestiv al unui cuvânt exprimat
într-o anumită împrejurare concretă. Dintr-un
punct de vedere estetic se aşează acela care, din complexul
de valori al religiei, reţine şi preţuieşte numai
frumuseţea ceremoniilor şi a cadrului în care ele se
desfăşoară. Nici adevărul, nici binele, nici sacrul
nu au un preţ adevărat pentru estet. ,,Lumea nu este justificabilă
decât ca fenomen estetic", spunea odată Fr. Nietzsche,
un om care avea de altfel în sine o posibilitate mai largă
de îmbrăţişare a lumii. Lupta unul Flaubert cu
formele burgheze ale societăţii timpului său, fanatismul
său estetic provenea poate dintr-o antipatie radicală faţă
de toate valorile extraestetice care se întrunesc în cuprinsul
vieţii sociale. ,,Nimic din ce se întâmplă cu
adevărat n-ar o importanţă cât de mică",
scria odată Oscar Wilde. Şi altădată: ,,Mulţi
oameni acţionează bine, dar foarte puţini vorbesc la
fel, ceea ce înseamnă că a vorbi este cu mult mai greu
şi în acelaşi timp mai frumos". Neatenţia
pentru realitate, substanţa în care se plăsmuieşte
fapta morală şi preţuirea cu mult superioară a expresiei
faţă de acţiune, iată manifestările unei atitudini
estetice a spiritului. Această aţintire asupra singurelor
momente ale realităţii care pot fi răsfrânte ca
valori estetice îl face pe estet insensibil nu numai la celelalte
valori, dar şi la negaţia şi înfrângerea
lor. ,,Ce frumos lucru este o crimă frumoasă", exclama
odată foiletonistul J. J. Weiss, dând astfel expresia unei
parţialităţi care poate jigni. O crimă nu poate
reclama ca atitudine corelativă adecvată decât pe aceea
morală, şi persoana care se înşală asupra
acestei împrejurări crezând că poate substitui
esteticul moralului dovedeşte o supărătoare mutilare
a integrităţii omeniei în ea. Umanitatea în om
presupune totalitatea punctelor de vedere şi potrivita lor distribuţie
faţă de situaţiile vieţii. Din această pricină,
nesocotirea unor regiuni întinse din domeniul valorilor, în
avantajul singurei valori estetice, se însoţeşte totdeauna
cu grave defecte omeneşti. Egoismul, lipsa de pietate şi uneori
mărginirea intelectuală a estetului nu se pot compensa prin
sensibilitatea sa ascuţită pentru frumos. În această
constelaţie spirituală, înseşi valorile estetice
par înjosite. Căci ceea ce alcătuieşte preţul
suveran al artei şi frumosului este soluţia lor într-o
lume care nu este în întregime artistică şi frumoasă
şi în care ele sunt chemate să ne odihnească şi
să ne regenereze din încordările vieţii practice
şi din ostenelile şi luptele adevărului şi binelui.
Numai alternanţa şi contrastul lor cu alte neajunsuri nu este
însă al atitudinii estetice. Cine adoptă poziţia
ei nu nesocoteşte şi nu se închide celorlalte valori
şi bunuri, ci numai le interpretează cu optica şi din
perspectiva ei. De aceea, pe când estetul ocupă un loc excentric
în viaţă, insul care adoptă atitudinea estetică
poate da un centru existenţei sale şi o privire liberă
asupra orizontului celorlalte valori.
O problemă de mare importanţă sistematică
ne apare în acest moment în cale. Cum poate deveni atitudinea
estetică o formă generală de interpretare a realităţii,
fără a provoca acea înlăturare a teoreticului,
moralului, religiosului etc., pe care o veştejim în estetism?
Cum este cu putinţă cu alte cuvinte de a răsfrânge
unele obiecte ca adevăruri, fapte morale sau bunuri religioase
şi în acelaşi timp a le privi din unghiul unei atitudini
estetice? A găsi răspunsul unei astfel de întrebări
înseamnă a afla întemeierea aptitudinii care ne preocupă.
Să spunem acum că posibilitatea acestei regrupări stă
în împrejurarea că feluritele valori nu reacţionează
unele lângă altele şi separat, ci într-o conexiune
făcută cu putinţă prin asocierea lor în interiorul
unei structuri psihice, adică a unui fel sufletesc de a fi dominat
de o valoare determinată. Există în adevăr, după
cum a arătat E. Spranger în renumitele lui cercetări
despre Formele vieţii, o structură tipică a omului
economic, teoretic, estetic, politic, religios etc. Oricare ar fi structura
unei individualităţi, ea nu-i răpeşte posibilitatea
de a răsfrânge aspectele realului şi în raport
cu alte valori decât aceea care domină complexitatea sa.
Prin aprofundarea specificităţii structurii, deosebirile dintre
valori pot fi întrecute, toate grupându-se armonios în
perspectiva valorii centrale şi dominante. Iată, de pildă,
cazul structurii şi atitudinii teoretice, singura pe care o filosofie
mai veche o crede capabilă să organizeze realitatea. Lumea
este pentru omul teoretic, spune Spranger, un complex de relaţii
generale de dependenţă. Câtă vreme teoreticul nu
izbuteşte să transforme poziţia sa într-o perspectivă
generală, el nu poate resimţi decât ostilitate pentru
celelalte valori şi pentru structurile pe care acestea le determină.
Astfel, omul teoretic poate fi antieconomic. Căci dacă acesta
din urmă consideră lumea ca o colecţie de utilităţi,
teoreticul îi va opune un dispreţ invincibil. Grecii, primii
oameni de tip teoretic, creează pentru indivizii a căror orientare
este economică, termenul de banausi, expresie a repulsiunii
pe care o simţeau în această împrejurare. Teoreticul
poate apoi şi antiestetic. În adevăr, înclinaţia
de a vedea în lume o expresie a sufletului este o atitudine cum
nu se poate mai străină mentalităţii omului teoretic.
Tot din tabăra teoretică a grecilor ne vine renumita condamnare
platoniciană a artei. Dacă apoi omul religios priveşte
fiecare eveniment al lumii în raport cu înţelesul ei
total, iată un fel de a vedea care nu trezeşte nici un răsunet
în sufletul omului teoretic, pentru care religia nu este decât
o formă întrecută a conştiinţei ştiinţifice.
Nici atitudinea socială în dubla ei intenţie posibilă,
de simpatie cu valorile eterogene pe care semenii le întrupează
şi de dominaţie asupra lor, de impunere a valorii proprii,
nu este mai potrivită individualismului critic al omului teoretic.
Dar cu toată această intransigenţă a situaţiei
teoretice în viaţă, nu este deloc exclusă înmlădierea
şi dezvoltarea ei mai departe, până a o face asociabilă
cu alte valori ale culturii. Este, de pildă, atitudinea teoretică
absolut incompatibilă cu aceea economică? Tehnica nu este
oare dezvoltarea economică a adevărurilor ştiinţifice?
Folosirea ştiinţei în scopul prevederii şi stăpânirii
realităţii, nu numai a naturii, dar şi a societăţii,
nu dezvoltă aptitudinea ştiinţifică într-un
sens politic? Marile sisteme metafizice, prin încercarea lor de
a obţine o explicaţie a lumii ca totalitate, nu reprezintă
oare o extindere a ştiinţei până la punctul de
vedere al religiei? Dacă, aşadar, adâncind poziţia
sa specifică, omul de ştiinţă poate atinge toate
celelalte valori, împrejurarea nu este oare repetabilă şi
pentru acela care adoptă atitudinea estetică?
Desigur, pentru a fructifica atitudinea estetică
şi a o face atât de cuprinzătoare, numeroase obstacole
îi ies? în cale. Am văzut, de pildă, şi mai
sus că lumea adevărurilor este ameditaţiunii intelectuale.
Adevărul trebuie căutat, pe când frumuseţea se
oferă cu spontaneitate spiritului. Am spus că, pe când
atitudinea teoretică cucereşte, cea estetică primeşte
un dar. Ostenelile sunt ale cercetării; contemplaţia se bucură
de repaus. Nu cumva atunci deprinderile sufleteşti pe care le pune
în joc perspectiva estetică asupra lumii rămân
inferioare sarcinii de a cunoaşte? În afară de aceasta
atitudinea estetică aspiră spre totalitate. În lumina
ei aspectele realului se rotunjesc în unităţi de sine
stătătoare. Pentru ştiinţă lumea se înfăţişează
însă în fragmente. Sunt oameni de ştiinţă
de mare destoinicie, spirite cercetătoare dintre cele mai ascuţite,
care nu ajung niciodată să întrevadă întregul
care urmează să se compună din investigaţiile lor.
Numai omul de ştiinţă poate fi un specialist, nu şi
artistul.
7. Valoarea estetică
Recunoscând în frumosul artistic obiectul
propriu al esteticii, am situat cercetarea noastră în domeniul
teoriei valorilor. Frumosul artistic este, în adevăr, o valoare,
valoarea estetică. Dar, valoarea estetică nu trebuie confundată
cu opera de artă, adică cu obiectul sau cu bunul estetic.
Un obiect nu devine pentru noi estetic decât atunci când
îl gândesc în sfera valorii respective. Acelaşi
obiect poate fi introdus printr-un act de gândire în sfera
altor valori, caracterul lui schimbându-se în consecinţă.
[...] În ce priveşte valoarea estetică,
deşi bunurile pe care le determină par a fi supuse mobilităţii
şi felurimii istorice, caracterul acesta [...] decurge din imixtiunea
unor elemente extraestetice, în timp ce ceea ce rămâne
specific estetic în ele posedă un caracter absolut. Obiecte
foarte depărtate prin spaţiul şi locul în care
au apărut pot fi încă înţelese de noi ca
opere de artă şi preţuite ca atare, chiar dacă interesul
pe care ele îl inspirau contemporanilor prin particularităţile
conţinutului lor, de pildă, prin tendinţele lor sociale
sau politice, nu mai este al nostru. O comedie de Aristofan nu mai poate
avea în conştiinţa noastră răsunetul politic
pe care îl trezea în sufletul unui grec din antichitate.
Dar, ea poate fi înţeleasă şi resimţită
şi de noi ca o operă de artă. Operele de artă par,
astfel, a îmbătrâni numai prin ceea ce este eteronomic
în ele. Prin ceea ce ele cuprind autonom-estetic, operele artei
înfruntă timpul.
[...] Valoarea estetică, aşadar, este şi
nu poate deveni altceva decât o valoare-scop. Obiectele indiferente
introduse în sfera valorii estetice devin scopuri ale vieţii.
O operă de artă opreşte clipa în loc. Ea este totdeauna
preţuită în ea însăşi şi nu în
vederea unei valori noi, care ar depăşi-o. Dar, printre valorile
scopuri, care dau naştere bunurilor-scopuri, există două
clase, după cum acţiunea de subsumare a bunurilor la valori
este imediată şi laborioasă sau nemijlocită şi
spontană. Un bun teoretic, moral sau religios, adică o operă
ştiinţifică, o faptă omenească sau o acţiune
religioasă sunt susceptibile de discuţii, au nevoie de comentarii
şi interpretări.
[...] Valoarea estetică propriu-zisă n-are
nevoie de astfel de discuţii. Ea luminează dintr-odată.
Chiar dacă există, după cum vom vedea mai târziu,
sentimente estetice care se desfăşoară în timp
şi pun în joc numeroase elemente intelectuale, acestea nu
apar decât în cadrul amintitei impresii spontane şi
nu fac altceva decât să dezvolte valori care se găsesc
implicate în ea.
[...] Ceea ce participă la valoarea estetică
nu sunt lucrurile şi nici acţiunile, ca nişte date ale
experienţei practice, ci aparenţa lor. Nu tabloul este frumos,
nici statuia, nici jocul artistului, ci numai felul în care acestea
apar, adică acele realităţi ideale corelaţionate
cu conştiinţa şi cărora nu le-am mai putea presupune
nici o existenţă, îndată ce scânteia conştiinţei
s-ar stinge. Ceea ce se transformă în bunuri, prin intervenţia
valorii estetice, nu sunt, aşadar, nişte lucruri, ci numai
nişte fenomene ale conştiinţei. Prin toate aceste însuşiri,
valoarea estetică dobândeşte o fizionomie mai precisă.
Valorile estetice, adică diversele speţe
ale frumuseţii naturii şi ale artei, aderă atât
la suporturi reale, cât şi la suporturi personale. Purtătorul
valorilor estetice este atât opera de artă sau un oarecare
aspect al naturii, cât şi autorul lor, artistul uman sau
divin. În unele cazuri, ca, de pildă, în acela al artistului
dramatic sau liric, al dansatorului sau virtuosului, artistul face corp
cu opera sa, încât suportul valorilor estetice respective
este numai personal. În afară de aceste cazuri aparţinând
unei categorii sociale, cuprindem îndeobşte prin transparenţa
operei reale a artistului (poema sau compoziţia sa muzicală,
tabloul, statuia sau construcţia sa arhitectonică) sufletul
însuşi al artistului, patosul şi etosul său, lirismul
lui esenţial, adică tot atâtea valori pe care le atribuim
unor suporturi personale. Sentimentul de admiraţie cu care însoţim
înregistrarea unor opere de artă, se adresează totdeauna
unor persoane, nu unor lucruri. Omagiul admiraţiei este personalizant
şi interesul lui teoretic constă din faptul de a pune în
lumină componenta personală în structura valorilor estetice.
Din împrejurarea că valorile estetice sunt atribuite unei
dualităţi de suporturi, dintre care unul se găseşte
pe un plan mai adânc decât celălalt, rezultă că
valorile estetice au o structură adâncă. Însuşirea
aceasta nu este împărţită de valoarea estetică
cu nici una din celelalte valori ale conştiinţei omeneşti.
Căci, există valori adânci sau înalte. Valorile
morale le atribuim, de pildă, profunzimii personalităţii
umane. Valorile religioase sunt atribuite spiritului divin care domină
şi conduce lumea dintr-un plan înalt. Dar, deşi ambele
aceste serii de valori sunt localizate în planuri adânci
sau înalte, conştiinţa le cuprinde direct în planurile
lor respective, fără să fie nevoită să străbată
un prim-plan mai superficial, fără să se adâncească
într-o perspectivă. Cazul acesta din urmă este numai
al valorilor estetice.
Dar, deşi într-un prim-plan, suportul valorilor
estetice este real, el nu este niciodată material, nici aici şi
cu atât mai puţin în planul lor personal. Opera de
artă nu este o întocmire materială. Nu apreciem ca frumoasă
bucata de pânză a tabloului, ci imaginea în care acesta
se rezolvă pentru conştiinţa noastră. Această
imagine este, însă, un lucru prin coerenţa ei configurativă,
care ni se impune ca orice lucru pe această lume şi care,
întocmai ca orice lucru, nu este ea însăşi un
centru de valorificări umane. Este adevărat că, în
cursul cercetării mai noi, s-a pus în lumină valoarea
estetică a materialelor, a transparenţei marmorei, a luciului
bronzului şi porţelanului, a simetriei fibrelor lemnoase etc.
Faţă de idealismul estetic pentru care materialele artei sunt
simple vehicule indiferente ale ideii, noul accent pus asupra valorilor
legate de structura materialelor artistice alcătuieşte un
necontestat progres al cercetării. Dar, adaosul acestor precizări
nu dă nicidecum un caracter de materialitate suportului real al
valorilor estetice. Amintitele însuşiri ale materialelor
nu fac decât să îmbogăţească imaginile
spirituale ale artei cu noi elemente de stil (antirealiste), nu să
le coboare la nivelul unor lucruri materiale. Materia este înregistrată
în artă ca imagine şi într-un chip cu totul deosebit
de acela în care este cuprinsă ca suport al valorilor propriu-zis
materiale, de pildă, al valorilor economice. Cine doreşte,
de pildă, o bucată de pâine, o cuprinde ca un obiect
consistent, nu ca o imagine estetică. Dacă însă,
acelaşi subiect deziderativ receptează bucata de pâine
ca imagine estetică, nu ca structură consistentă, un
element categoric deosebit se amestecă în chipul aceluia
de a cuprinde şi valoarea economică evoluează către
un alt tip de valoare.
Valorile estetice sunt scopuri absolute ale conştiinţei.
Ele nu se găsesc în interiorul unei înlănţuiri
de valuri decât atunci când, prin cuprinderea inadecvată,
pot apărea ca forme de expresie a adevărului sau ca mijloace
în vederea educaţiei morale a omului. Desigur, în conexiunile
conştiinţei, valorile estetice se însoţesc tot
timpul cu valori teoretice şi morale, ca şi cu alte valori,
dar acela care nu cuprinde în cele dintâi decât forme
ale adevărului sau binelui, nu înregistrează niciodată
semnificaţia lor proprie. Numai atunci când conştiinţa,
aprehendând valoarea estetică, încetează de a
se mai mişca pe lanţul care uneşte mijloacele cu scopurile
lor, numai când valoarea estetică apare ca un scop în
sine, al cărui răsunet imediat intensifică şi îndepărtează
limitele conştiinţei, semnificaţia amintitei valori este
înregistrată în formă adecvată şi deplină.
Fiind nişte scopuri absolute, valorile nu sunt integrabile. Mai
multe valori estetice nu însumează o valoare estetică
mai mare, în timp ce mai multe adevăruri parţiale compun
un adevăr mai complet, mai larg, mai adânc sau mai precis.
Din această pricină, aşa-numitul program al ,,întrunirii
artelor" conţine în sine o falsă reprezentare cu
privire la natura neintegrabilă a valorilor estetice, care conduce
la o acumulare artificială şi neînsemnată de bunuri
artistice. Dacă totuşi, pornind de la falsul principiu al
,,întrunirii artelor", unii artişti de seamă, precum
un Richard Wagner, au putut ajunge la creaţiuni valabile, lucrul
se datoreşte faptului că, în ciuda caducităţii
principiului, ei au ajuns să realizeze nu o sumă de valori
estetice, ci o singură valoare estetică unitară şi
organică. Din aceeaşi împrejurare a neintegrabilităţii
valorilor estetice, rezultă şi faptul notoriu astăzi,
că artele nu progresează. Un fapt contestat atâta timp
cât, înţelese ca nişte varietăţi ale
adevărurilor teoretice, clasicismul, într-una din taberele
lui, putea susţine superioritatea valorilor moderne de artă
asupra celor vechi, până când o axiologie mai exactă
a descoperit, odată cu semnificaţia proprie a esteticului,
caracterul lui neintegrabil. Valorile estetice sunt, în sfârşit,
atât de solidare cu suportul lor, încât orice modificare
a lor transformă suportul, după cum orice modificare a suportului
transformă sau tulbură valoarea pe care acesta o susţine.
Stricta individualitate a formei artistice şi absoluta originalitate
a personalităţii care se întrevede prin ea sunt fapte
cunoscute şi adeseori puse în lumină. Ele nu sunt decât
o altă expresie pentru acea strânsă solidaritate cu
suportul lor, care conferă valorilor estetice unul din caracterele
lor cele mai izbitoare.
Surse :
1. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei
estetice, Percepţia estetică, vol. II, Editura Meridiane,
pp. 112-114
2. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei
estetice, Percepţia estetică, vol. II, Editura Meridiane,
pp. 114-116.
3. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei
estetice, Percepţia estetică, vol. I, Editura Meridiane,
pp. 118-130
4. Roman Ingarden, Studii de estetică,
Editura Univers, Bucureşti. pp. 287-292
5. Roman Ingarden, Studii de estetică,
Editura Univers, Bucureşti. pp. 341-349
6. Tudor Vianu, Estetica, E.P.L.U. 1968, pp.
55-59
7. Tudor Vianu, Introducere în teoria
valorilor, bazată pe observarea conştiinţei", în
Opere 8, pp. 59, 61, 63, 66; 111-114