5. Judecata de valoare estetică

1. Doresc să dezbat două probleme: a) în ce constă esenţa judecăţii de valoare estetică şi b) cât este de îndreptăţit relativismul estetic subiectiv. La prima vedere între aceste două probleme ar părea să nu existe nici o legătură. De fapt, se poate demonstra că relativismul estetic subiectiv se însoţeşte de obicei cu o interpretare greşită sau cel puţin unilaterală a judecăţii de valoare estetice.

2. Fără îndoială emitem judecăţi în care anumitor obiecte, şi mai ales obiecte de artă, le atribuim calificative care le evaluează, ca de pildă ,,frumos", ,,urât" etc. Dacă sunt într-adevăr judecăţi sensu stricto, atunci se deosebesc de altele, pur teoretice, doar prin conţinutul lor şi ca atare nu constituie judecăţi de un fel deosebit. Ele sunt poate totuşi absolut necesare, atât spre a ne putea da noi înşine seama cu ce venim în contact de fapt în cadrul trăirii estetice, precum şi spre a ne putea înţelege cu alţii referitor la rezultatul evaluării noastre efectuate asupra respectivului obiect. Ar fi totuşi greşit să vedem într-o asemenea judecată - aşadar într-un act par excellence de natură intelectuală - ,,o apreciere" sau mai bine zis ,,o evaluare" a unui obiect estetic. Întrucât evaluarea nu se produce în judecată, ci în cadrul ei culminează, e suficient să fie precizată şi formulată conceptual. Evaluarea are loc într-una din fazele finale ale trăirii estetice care conţine numeroase şi felurite momente, şi din această cauză depăşeşte cu mult raţionamentul pur intelectual. Ea însăşi rămâne însă într-o relaţie nemijlocită cu fazele trăirii estetice ce o preced, în care se efectuează de fapt experienţa estetică şi se constituie obiectul estetic. Este parcă o concluzie a acestei experienţe şi o reacţie primordială, originară a subiectului care percepe, faţă de ceea ce s-a structurat şi ni s-a dezvăluit în trăirea estetică. Evaluarea nu trebuie desprinsă de acest fundament dacă urmează să se efectueze în mod serios şi să-şi exercite funcţia specifică şi de neînlocuit.

Ne vom ocupa ulterior cu explicarea mai amănunţită a evaluării estetice. Pentru început, trebuie să subliniem că judecata de valoare - ca operaţie specială şi ca produs al ei structurat şi precizat lexical - poate fi desprinsă de trăirea estetică şi mai ales de experienţa estetică şi rezultatele acesteia şi, ca un act pur intelectual, poate fi emisă ,,orb". Aşa se procedează uneori ,,criticii" care utilizează o serie întreagă de criterii învăţate, cu ajutorul cărora se orientează cu privire la valoarea unei opere - adesea inaccesibile lor şi apoi emit, în deplină linişte, o judecată calificativă, fără măcar să bănuie înfăţişarea specifică a operei, respectiv a obiectului estetic înălţat pe fundamentul ei. Judecăţile de valoare emise astfel pot fi juste - mai degrabă întâmplător decât printr-o dignitas proprie - dar destul de des se întâmplă să fie false. Cel ce nu cunoaşte experienţa estetică şi dezvăluirea prin mijlocirea ei a unei valori estetice concrete, cel care nu o ia în seamă sau nu înţelege în ce constă funcţia proprie trăirii estetice, cel care îşi concentrează atenţia doar asupra judecăţilor privind obiecte valoroase estetic şi ţine seama numai de ele, acela este deosebit de vulnerabil în faţa argumentelor relativismului subiectiv şi deseori se simte în faţa lui fără apărare. Deoarece judecăţile de valoare desprinse de experienţa estetică, sunt lipsite de o fundamentare corespunzătoare. Ideea relativităţii nu le refuză într-atât valoarea de adevăr, cât încearcă să arate motivul pentru care, deşi nefundate şi de fapt (după opinia relativiştilor) false, pot fi totuşi socotite, în mod greşit, drept adevărate.

3. De gustibus non est disputandum este concluzia scepticismului estetic, decurgând din relativismul estetic. Acesta din urmă oferă argumente explicative în favoarea faptului că sunt inutile discuţiile în contradictoriu în privinţa a ceea ce îţi place. De fapt există două argumente de acest fel: a) Aceeaşi operă (aceeaşi catedrală) o dată ne apare ca frumoasă şi aşa este apreciată, pe când, altă dată este apreciată ca urâtă. N-are nici un fel de importanţă - în cazul acesta - dacă aşa i se pare aceleiaşi persoane sau unor persoane diferite. b) Ceva de felul unei catedrale sau a unui tablou nu poate fi nici frumos nici urât. Întrucât acestea sunt obiecte fizice (lucruri) şi printre proprietăţile lor nu există nimic care să fie ,,frumos" sau ,,urât". E drept că respectivele ni se par uneori frumoase sau urâte, dar nu-i vorba decât de o simplă aparenţă. Faptul că se ajunge la asemenea experienţă este fundamentat de proprietăţile trăirii şi de capacitatea perceptivă a privitorului. Şi cum acesta se schimbă de la caz la caz, şi judecata de valoare este de fiecare dată alta.

4. Această argumentare însă nu rezistă la critică şi se bazează pe presupuneri greşite. Şi anume:

a) Din faptul că un anumit obiect bine determinat este apreciat, o dată drept frumos şi altă dată drept urât, sau chiar apare în mod concret astfel, nu decurge că ar fi într-adevăr urât. Nu înseamnă deloc că am greşit, nu prima dată ci a doua oară. Şi ar putea să se întâmple tocmai dimpotrivă. În această argumentare se porneşte de la presupunerea că, în ambele cazuri obiectul apreciat a rămas acelaşi, că numai aprecierea a variat. Ceea ce nu este deloc sigur şi ar trebui dovedit în fiecare caz în parte. S-ar fi putut întâmpla să se fi schimbat între timp sau să i se fi arătat privitorului cu alte proprietăţi, relevante pentru frumuseţea operei. Întrucât ceva ca ,,frumosul" pare să fie o calificare a unui obiect derivată din alte proprietăţi. Receptarea unei opere de artă - fie ea o operă literară, muzicală sau pictură - este întotdeauna parţială. Opera este sesizată doar cu o parte din însuşirile ei. În cazul acesta deosebirile ei în evaluare nu trebuie să decurgă din deosebirile comportamentului subiectiv al privitorului. Mai târziu voi indica şi alte motive ale deosebirilor posibile de apreciere ale obiectelor estetice.

b) Dacă operele de artă ar fi într-adevăr ceva de tipul obiectelor fizice, ar fi cu totul firesc să nu li se poată atribui cu deplină îndreptăţire nici un fel de valoare estetică. Şi anume din motive pur ontice, întrucât tot ce este fizic nu poate avea decât însuşiri ,,fizice". Dar şi din cauze epistemologice, fiind socotit obiect fizic numai acela care ne este dat printr-o experienţă senzorială cu totul neutră pe plan emoţional. Deoarece din punct de vedere epistemologic se consideră că numai o percepţie sensibilă, neutră, constituie baza experienţei necesare în vederea receptării unui obiect fizic şi a proprietăţilor sale. Ulterior acest principiu este extins - fără să se bage de seamă - asupra tuturor obiectelor exterioare, ceea ce încetează să mai fie corect.

În cazul nostru se cuvine pus la îndoială faptul că operele de artă sunt obiecte fizice sau psihice, cât şi faptul că ne pot fi date în acte de experienţă senzorială sensibilă neutre din punct de vedere valoric, deşi este neîndoielnic că pentru subiectul care le receptează sunt obiecte deosebite, exterioare lui. Lucrul acesta este şi mai îndoielnic când e vorba de obiecte estetice şi de modul de a fi receptate. În mai multe studii ample, printre care şi în cartea mea Das literarische Kunstwerk (1931), am încercat să arăt că operele de artă (tablourile, sculpturile, operele arhitectonice, muzicale, poetice) sunt creaţii intenţionale de un tip special, care, ce-i drept pretind o bază ontică şi o găsesc în obiecte fizice adecvate acestui scop. Cu proprietăţile lor specifice însă, ele depăşesc cu mult trăsăturile respectivelor obiecte. Ele sunt totodată produse schematice care, din diferite puncte de vedere, conţin zone de indeterminare precum şi momente doar potenţiale. Aceste produse schematice constituie numai puncte de pornire pentru săvârşirea unei trăiri estetice, în care sunt concretizate şi actualizate. Unele din zonele lor de indeterminare sunt aceste situaţii întregite (umplute) şi înlăturate, iar unele din momentele lor potenţiale sunt actualizate. În procesul acesta, deseori foarte complicat, se ajunge la constituirea obiectului estetic, care este totodată un produs intenţional, deşi cum fundamento in re, şi abia el reprezintă obiectul evaluării estetice. Nefiind nici fizic, nici psihic, nimic nu-l împiedică să poarte momente extrafizice, respectiv extrapsihice, şi prin urmare să poată fi ,,frumos" sau ,,urât".

Totodată se iveşte posibilitatea ca una şi aceeaşi operă de artă să fie concretizată în diferite cazuri în moduri diferite, şi se mai poate întâmpla ca de fiecare dată un alt grupaj al zonelor sale de indeterminare să fie înlăturat şi alte momente potenţiale să fie parţial actualizate. Drept urmare, la contemplarea unuia şi aceluiaşi obiect de artă se pot constitui diferite obiecte estetice, purtătoare a diferite calităţi valorice, şi, ca atare li se pot atribui în mod îndreptăţit valori diferite. Ba chiar trebuie să se aibă în vedere că acesta este cazul normal. Se dovedeşte aşadar din nou, că din deosebirile evaluărilor şi drept consecinţă a dezacordului în judecăţile de evaluare estetică privind unul şi acelaşi obiect de artă, nu trebuie neapărat să reiasă că una dintre ele, cu atât mai mult toate, ar fi false. În principiu ambele pot să fie adevărate sau eronate.

Ajungând aici, încă nu putem afirma nimic decisiv cu privire la adevărul judecăţii de valoare estetică. Dar ni se deschide în faţă posibilitatea ca, în ciuda deosebirilor de apreciere, să existe o strânsă relaţie între valoarea obiectului estetic şi sensul evaluării. Această relaţie poate să certifice valabilitatea evaluării, în vreme ce, de pe poziţia relativismului şi a scepticismului estetic s-ar fi putut părea că asemenea relaţie neexistând, pentru fiecare obiect estetic s-ar putea ajunge la orice evaluare cu totul arbitrară. Atunci când se compară judecata de valoare cu obiectul fizic corespunzător, care constituie baza ontică a respectivului obiect de artă, nu se poate constata bineînţeles nimic altceva decât subordonarea intenţională signitivă a sensului judecăţii faţă de ceva în care această judecată nu-şi poate afla o împlinire mulţumitoare. Întrucât între ele nu există o legătură mai apropiată, aptă să justifice acea evaluare. Nici nu se cuvin alăturate anumite obiecte fizice de judecăţile estetice de valoare. Pentru a găsi acel ceva la care se referă judecata trebuie să se ajungă la experienţa estetică corespunzătoare, şi îndeosebi la acea fază a ei în care, pe de-o parte se ajunge la dezvăluirea obiectului valoros estetic şi, pe de altă parte se efectuează nemijlocit evaluarea obiectului, care îşi extrage fundamentarea concretă din datele cuprinse în el nemijlocit.

5. De îndată ce s-a constituit, trăirea estetică ajunge în faza ei culminantă, în care se săvârşeşte nu numai ,,resimţirea" acestor calităţi, dar şi o reacţie emoţională specială a subiectului trăirii faţă de calităţile valoroase estetic, aduse la o prezenţă concretă în sine, şi faţă de calităţile valorilor estetice ,,fundate" în ele. Este aşa-numitul ,,răspuns la valoare", cum se exprimă fenomenologii, în care respectivul obiect valoros i se acordă recunoaştere şi admiraţie. În acest ,,răspuns" se săvârşeşte tocmai ceea ce se cuvine să fie denumit evaluare estetică. Expresia ei pur exterioară şi forma (matricea) intelectuală a acelui ceva la care tocmai răspunde, este judecata de valoare estetică intelectuală.

6. De obicei - şi lucrul acesta îl comite şi relativismul estetic - relaţia dintre aprecierea estetică (deci dintre evaluarea nemijlocită şi judecata de valoare) şi obiectul evaluat este concepută ca o relaţie cauzală. Dacă într-un anumit caz se constată că aprecierea este condiţionată cauzal de obiect, asta constituie un argument în favoarea aşa-numitei ,,obiectivităţi" a aprecierii. În schimb, dacă aprecierea este cauzal independentă de obiect, fiind doar consecinţa legităţilor care dirijează existenţa subiectului valorizator, faptul este interpretat drept argument în favoarea aşa-numitei ,,subiectivităţi" a evaluării, aşadar a caracterului ei eronat. În realitate, este greşit modul de a pune problema. Chestiunile privind judecăţile de valoare sau, în genere, evaluările nu se pot rezolva printr-o analiză cauzală. Ele pretind o analiză a semnificaţiilor şi o cercetare a relaţiilor motivate de sens. Bineînţeles că la fel stau lucrurile în privinţa evaluării obiectului estetic. Trebuie căutate aici relaţiile se sens esenţiale între sensul evaluării (răspunsul la valoare) şi obiectul supus evaluării, mai ales a calităţii valorilor estetice ivite în obiectul estetic. O analiză aprofundată a problemelor legate de aceasta nu poate fi efectuată aici. Trebuie totuşi să atrag atenţia asupra următoarei chestiuni:

Orice valorificare estetică include diferite componente: a) Momentele sesizării constând în perceperea şi înţelegerea respectivului obiect cu structura şi calităţile valorii sale. Aceste momente reprezintă fundamentul evaluării; b) Momentele emoţionale ale contactului nemijlocit cu calităţile vizibile ale valorii, momente care permi să fie resimţită însăşi calitatea valorii cât şi dimensiunile ei (acel dignitas); c) Sensul răspunsului adecvat la valoare, cu ajutorul căruia (sau în care) este ,,apreciat" obiectul cu valoarea sa. Acest sens decurge din momentele a) şi b). În unele cazuri aceste momente se deosebesc mult între ele, deşi îşi corespund în raport cu desfăşurarea fazelor premergătoare ale trăirii estetice şi cu înzestrarea obiectului estetic, constituit în cursul trăirii. Izbitor este faptul că răspunsul la valoare poate fi foarte diferit. Nu întotdeauna se manifestă pur şi simplu admiraţia şi recunoaşterea pentru dezgustul şi respingerea (osândirea). Chiar şi admiraţia poate să se manifeste sub diferite înfăţişări. Poate duce la încântare şi extaz sau să se preschimbe într-o delectare şi contemplare a calităţilor valorii. Poate fi furtunoasă şi entuziasmată sau se poate desfăşua relativ în linişte şi cu oarecare răceală. Poate fi legată cu un soi de uimire, privind măreţia şi profunzimea respectivei opere, şi se poate încheia cu un simţământ special de supunere umilită. Dar poate fi vorba şi despre o plăcere plină de voie bună sau de un calm însoţit de mulţumire datorată prezenţei anumitor calităţi pe care le-am gustat privindu-le. Şi tot astfel se petrec lucrurile cu modalităţile de comportament negative faţă de calităţile valorilor care apar în obiect. Întotdeauna se poate descoperi o acomodare motivată de sens între modul în care se manifestă recunoaşterea faţă de obiectul valoros şi calitatea valorii date. Faţă de ceea ce este într-adevăr frumos şi extraordinar prin profunzimea sa reacţionăm cu admiraţie şi uimire şi cu o dragoste specială, iar faţă de ceea ce este plăcut cu încântare; faţă de ceea ce e urât cu silă şi repulsie; faţă de ceea ce e plicticos cu rea voinţă etc. Întotdeauna există un comportament motivat de sens, chiar logic, faţă de ceea ce este văzut şi resimţit. Şi abia pe baza acestui răspuns nemijlocit la valoare, se emite o judecată în care - corespunzător cu sensul răspunsului la valoare - i se atribuie unui obiect o valoare sau alta. Legătura logică între răspunsul la valoare şi calitatea valorii este atât de strânsă şi de evidentă încât în cazul respectiv - adică la apariţia concretă, fenomenală a unei valori precis determinate - ar fi ilogic şi anapoda să reacţionăm cu un răspuns la valoare nepotrivit şi o apreciere greşită. Omiţând cazurile patologice, în ciuda existenţei relaţiilor logice amintite, nu orice calitate a valorii estetice este în aceeaşi măsură originară şi adecvată şi nu oricare se manifestă în împrejurări nestingheritoare de natură subiectivă ori obiectivă. Prin urmare în anumite cazuri se cuvine pusă întrebarea dacă este efectiv valabil răspunsul la valoare emis. Trebuie găsite mijloacele necesare pentru a confrunta răspunsul la valoare cu calităţile valorii estetice, şi a verifica dacă şi cât este el de întemeiat, aşadar a confirma sau a infirma aprecierea finală.

7. În situaţia pomenită însă se mai ivesc şi alte probleme privind valabilitatea aprecierii. Se pune mai întâi întrebarea dacă constituirea unui anumit obiect estetic pe fundamentul unei opere de artă determinate se săvârşeşte la întâmplare şi independent de opera de artă, au dacă se realizează, or poate să se realizeze, în conformitate cu liniile directoare oferite de calificările operei de artă. Nu încape nici o îndoială că împrejurări lăturalnice şi întâmplătoare pot influenţa constituirea foarte diferită a obiectului estetic. Dar trecând peste împrejurările nefavorabile, posibile practic oricând, să ne întrebăm numai, când şi în ce măsură este posibilă constituirea obiectului estetic în conformitate cu indicaţiile furnizate de opera de artă. Condiţia este ca trăirea estetică să se producă în timpul receptării permanente şi, pe cât este cu putinţă, adecvate a respectivei opere, deşi obiectul estetic depăşeşte şi trebuie să depăşească ceea ce se găseşte şi este receptat în opera de artă, deoarece în trăirea estetică are loc concretizarea deja pomenită a operei. Şi atât la receptarea (reconstituirea) operei, cât şi la trecerea dincolo de ceea ce a fost receptat, se ridică probleme ale ,,valabilităţii" constituirii obiectului estetic. Această problemă nu o putem nici formula cu toate detaliile şi nici rezolva aici. Am dori însă ca, în ce priveşte depăşirea de către obiectul estetic a limitelor operei de artă, să atragem atenţia asupra unei chestiuni de bază.

Orice operă de artă. ca un produs schematic indică anumite posibilităţi de completare şi înlăturare a zonelor de indeterminare, de actualizare a momentelor sale pur potenţiale. Indică, ce-i drept, dar în primul rând fără să limiteze posibilităţile, în al doilea rând fără să-i impună receptorului o modalitate anumită de împlinire în cadrul întregirilor posibile, deşi - în funcţie de operă - sugestia poate fi mai mult sau mai puţin activă. Aşadar, în fiecare caz în parte, se pune în mod legitim întrebarea dacă respectiva concretizare s-a efectuat în aşa fel încât obiectul estetic constituit în momentele sale care împlinesc zonele lacunare şi în trăsăturile actualizate ale întregului se menţine sau nu înlăuntrul posibilităţilor oferite de opera însăşi. Aceasta se referă îndeosebi la valoarea constituită a obiectului estetic. Cum se prezintă respectiva valoare depinde mai ales de faptul dacă, drept urmare a concretizării efectuate, calităţile valoroase estetic şi calităţile valorii estetice supraetajate acestora se vor arăta concret şi nemijlocit receptorului. Deoarece, de asta depinde dacă obiectul estetic, constituit în cele din urmă, corespunde operei de artă - luată ca punct de pornire şi linie directoare - prin calităţile valorii estetice prescrise de aceasta pe care şi le-a însuşit, sau dacă s-a ajuns la anumite abateri şi falsificări. Sunt implicaţi aici ambii factori: pe de o parte opera de artă, pe de altă parte receptorul şi condiţiunile în care se desfăşoară trăirea estetică. Esenţial este ca subiectul-valorizator să aibă capacitatea necesară de a ,,ghici" calităţile valoroase estetic menite să completeze calităţile provenind de la operă, să ştie să le privească şi să le actualizeze într-un asemenea grupaj şi aranjament, încât ele să apară actualizate pozitiv şi legate logic calităţile valorii estetice a întregului. Bineînţeles trebuie să se ţină seama că lucrurile acestea diferă de la receptor la receptor, şi că prin urmare rezultatele vor fi ele diferite în funcţie de calităţi şi mai ales de calităţile valoroase estetic. Dar de aici nu decurge în nici un caz că afirmaţia de gustibus non est disputandum ar fi justă, ci că fiecare subiect-privitor are acel gustus necesar ca să constituie un obiect estetic corespunzător şi să reacţioneze faţă de el cu o evaluare corespunzătoare. Posibilitatea erorii n-o exclude pe aceea a unei receptări şi evaluări juste a obiectului estetic. Ci dimpotrivă, tocmai acolo unde sunt posibile ambele arternative, există o raportare cu adevărat corectă între evaluarea estetică şi obiectul evaluat.. Nimeni, de pildă, nu se îndoieşte că sunt posibile greşeli în cercetarea matematică, şi că realmente asemenea greşeli se comit. Dar nimeni nu trage concluzia că, în general, cunoaşterea matematică ar fi cu neputinţă sau că n-ar putea fi controlată sau, în sfârşit, că ar fi - aşa cum se spune în cazul evaluării obiectelor estetice - ,,relativă". Se recomandă numai să înveţi temeinic matematica şi să tragi corect concluziile. Cel ce nu reuşeşte, rămâne în afara matematicii, fără vreo pagubă pentru aceasta. Aşadar, nici posibilele erori şi inexactităţi în domeniul cercetării obiectelor estetice nu trebuie să ne ducă la concluzii sceptice.

6. Tudor Vianu, Atitudinea estetică şi estetismul

Posibilitatea de a subordona oricare din aspectele realului în sfera valorii estetice, despre care am amintit mai înainte, determină aşa-numita atitudine estetică în faţa lumii şi a vieţii. Atitudinea estetică trebuie însă limpede distinsă de estetism, cu care confuzia este adeseori făcută. Estetismul este acea atitudine care reactivează în realitate numai valori de artă, rămânând într-acestea închisă celorlalte valori ale culturii sau profesând chiar o anumită ostilitate faţă de ele. Stăpâneşte un punct de vedere estetic acela care în faţa unei opere ştiinţifice, în loc să se intereseze de substanţa cercetării, de justeţea sau profunzimea adevărurilor pe care le atinge, judecă numai darul de scriitor al cercetătorului. Estetismul inspiră pe acela care apreciază în conduitele practice ale vieţii nu valoarea lor morală, binele sau răul pe care ele îl pot conţine, ci pitorescul lor, forţa plastică a unui gest sau atitudini, caracterul sugestiv al unui cuvânt exprimat într-o anumită împrejurare concretă. Dintr-un punct de vedere estetic se aşează acela care, din complexul de valori al religiei, reţine şi preţuieşte numai frumuseţea ceremoniilor şi a cadrului în care ele se desfăşoară. Nici adevărul, nici binele, nici sacrul nu au un preţ adevărat pentru estet. ,,Lumea nu este justificabilă decât ca fenomen estetic", spunea odată Fr. Nietzsche, un om care avea de altfel în sine o posibilitate mai largă de îmbrăţişare a lumii. Lupta unul Flaubert cu formele burgheze ale societăţii timpului său, fanatismul său estetic provenea poate dintr-o antipatie radicală faţă de toate valorile extraestetice care se întrunesc în cuprinsul vieţii sociale. ,,Nimic din ce se întâmplă cu adevărat n-ar o importanţă cât de mică", scria odată Oscar Wilde. Şi altădată: ,,Mulţi oameni acţionează bine, dar foarte puţini vorbesc la fel, ceea ce înseamnă că a vorbi este cu mult mai greu şi în acelaşi timp mai frumos". Neatenţia pentru realitate, substanţa în care se plăsmuieşte fapta morală şi preţuirea cu mult superioară a expresiei faţă de acţiune, iată manifestările unei atitudini estetice a spiritului. Această aţintire asupra singurelor momente ale realităţii care pot fi răsfrânte ca valori estetice îl face pe estet insensibil nu numai la celelalte valori, dar şi la negaţia şi înfrângerea lor. ,,Ce frumos lucru este o crimă frumoasă", exclama odată foiletonistul J. J. Weiss, dând astfel expresia unei parţialităţi care poate jigni. O crimă nu poate reclama ca atitudine corelativă adecvată decât pe aceea morală, şi persoana care se înşală asupra acestei împrejurări crezând că poate substitui esteticul moralului dovedeşte o supărătoare mutilare a integrităţii omeniei în ea. Umanitatea în om presupune totalitatea punctelor de vedere şi potrivita lor distribuţie faţă de situaţiile vieţii. Din această pricină, nesocotirea unor regiuni întinse din domeniul valorilor, în avantajul singurei valori estetice, se însoţeşte totdeauna cu grave defecte omeneşti. Egoismul, lipsa de pietate şi uneori mărginirea intelectuală a estetului nu se pot compensa prin sensibilitatea sa ascuţită pentru frumos. În această constelaţie spirituală, înseşi valorile estetice par înjosite. Căci ceea ce alcătuieşte preţul suveran al artei şi frumosului este soluţia lor într-o lume care nu este în întregime artistică şi frumoasă şi în care ele sunt chemate să ne odihnească şi să ne regenereze din încordările vieţii practice şi din ostenelile şi luptele adevărului şi binelui. Numai alternanţa şi contrastul lor cu alte neajunsuri nu este însă al atitudinii estetice. Cine adoptă poziţia ei nu nesocoteşte şi nu se închide celorlalte valori şi bunuri, ci numai le interpretează cu optica şi din perspectiva ei. De aceea, pe când estetul ocupă un loc excentric în viaţă, insul care adoptă atitudinea estetică poate da un centru existenţei sale şi o privire liberă asupra orizontului celorlalte valori.

O problemă de mare importanţă sistematică ne apare în acest moment în cale. Cum poate deveni atitudinea estetică o formă generală de interpretare a realităţii, fără a provoca acea înlăturare a teoreticului, moralului, religiosului etc., pe care o veştejim în estetism? Cum este cu putinţă cu alte cuvinte de a răsfrânge unele obiecte ca adevăruri, fapte morale sau bunuri religioase şi în acelaşi timp a le privi din unghiul unei atitudini estetice? A găsi răspunsul unei astfel de întrebări înseamnă a afla întemeierea aptitudinii care ne preocupă. Să spunem acum că posibilitatea acestei regrupări stă în împrejurarea că feluritele valori nu reacţionează unele lângă altele şi separat, ci într-o conexiune făcută cu putinţă prin asocierea lor în interiorul unei structuri psihice, adică a unui fel sufletesc de a fi dominat de o valoare determinată. Există în adevăr, după cum a arătat E. Spranger în renumitele lui cercetări despre Formele vieţii, o structură tipică a omului economic, teoretic, estetic, politic, religios etc. Oricare ar fi structura unei individualităţi, ea nu-i răpeşte posibilitatea de a răsfrânge aspectele realului şi în raport cu alte valori decât aceea care domină complexitatea sa. Prin aprofundarea specificităţii structurii, deosebirile dintre valori pot fi întrecute, toate grupându-se armonios în perspectiva valorii centrale şi dominante. Iată, de pildă, cazul structurii şi atitudinii teoretice, singura pe care o filosofie mai veche o crede capabilă să organizeze realitatea. Lumea este pentru omul teoretic, spune Spranger, un complex de relaţii generale de dependenţă. Câtă vreme teoreticul nu izbuteşte să transforme poziţia sa într-o perspectivă generală, el nu poate resimţi decât ostilitate pentru celelalte valori şi pentru structurile pe care acestea le determină. Astfel, omul teoretic poate fi antieconomic. Căci dacă acesta din urmă consideră lumea ca o colecţie de utilităţi, teoreticul îi va opune un dispreţ invincibil. Grecii, primii oameni de tip teoretic, creează pentru indivizii a căror orientare este economică, termenul de banausi, expresie a repulsiunii pe care o simţeau în această împrejurare. Teoreticul poate apoi şi antiestetic. În adevăr, înclinaţia de a vedea în lume o expresie a sufletului este o atitudine cum nu se poate mai străină mentalităţii omului teoretic. Tot din tabăra teoretică a grecilor ne vine renumita condamnare platoniciană a artei. Dacă apoi omul religios priveşte fiecare eveniment al lumii în raport cu înţelesul ei total, iată un fel de a vedea care nu trezeşte nici un răsunet în sufletul omului teoretic, pentru care religia nu este decât o formă întrecută a conştiinţei ştiinţifice. Nici atitudinea socială în dubla ei intenţie posibilă, de simpatie cu valorile eterogene pe care semenii le întrupează şi de dominaţie asupra lor, de impunere a valorii proprii, nu este mai potrivită individualismului critic al omului teoretic. Dar cu toată această intransigenţă a situaţiei teoretice în viaţă, nu este deloc exclusă înmlădierea şi dezvoltarea ei mai departe, până a o face asociabilă cu alte valori ale culturii. Este, de pildă, atitudinea teoretică absolut incompatibilă cu aceea economică? Tehnica nu este oare dezvoltarea economică a adevărurilor ştiinţifice? Folosirea ştiinţei în scopul prevederii şi stăpânirii realităţii, nu numai a naturii, dar şi a societăţii, nu dezvoltă aptitudinea ştiinţifică într-un sens politic? Marile sisteme metafizice, prin încercarea lor de a obţine o explicaţie a lumii ca totalitate, nu reprezintă oare o extindere a ştiinţei până la punctul de vedere al religiei? Dacă, aşadar, adâncind poziţia sa specifică, omul de ştiinţă poate atinge toate celelalte valori, împrejurarea nu este oare repetabilă şi pentru acela care adoptă atitudinea estetică?

Desigur, pentru a fructifica atitudinea estetică şi a o face atât de cuprinzătoare, numeroase obstacole îi ies? în cale. Am văzut, de pildă, şi mai sus că lumea adevărurilor este ameditaţiunii intelectuale. Adevărul trebuie căutat, pe când frumuseţea se oferă cu spontaneitate spiritului. Am spus că, pe când atitudinea teoretică cucereşte, cea estetică primeşte un dar. Ostenelile sunt ale cercetării; contemplaţia se bucură de repaus. Nu cumva atunci deprinderile sufleteşti pe care le pune în joc perspectiva estetică asupra lumii rămân inferioare sarcinii de a cunoaşte? În afară de aceasta atitudinea estetică aspiră spre totalitate. În lumina ei aspectele realului se rotunjesc în unităţi de sine stătătoare. Pentru ştiinţă lumea se înfăţişează însă în fragmente. Sunt oameni de ştiinţă de mare destoinicie, spirite cercetătoare dintre cele mai ascuţite, care nu ajung niciodată să întrevadă întregul care urmează să se compună din investigaţiile lor. Numai omul de ştiinţă poate fi un specialist, nu şi artistul.

7. Valoarea estetică

Recunoscând în frumosul artistic obiectul propriu al esteticii, am situat cercetarea noastră în domeniul teoriei valorilor. Frumosul artistic este, în adevăr, o valoare, valoarea estetică. Dar, valoarea estetică nu trebuie confundată cu opera de artă, adică cu obiectul sau cu bunul estetic. Un obiect nu devine pentru noi estetic decât atunci când îl gândesc în sfera valorii respective. Acelaşi obiect poate fi introdus printr-un act de gândire în sfera altor valori, caracterul lui schimbându-se în consecinţă.

[...] În ce priveşte valoarea estetică, deşi bunurile pe care le determină par a fi supuse mobilităţii şi felurimii istorice, caracterul acesta [...] decurge din imixtiunea unor elemente extraestetice, în timp ce ceea ce rămâne specific estetic în ele posedă un caracter absolut. Obiecte foarte depărtate prin spaţiul şi locul în care au apărut pot fi încă înţelese de noi ca opere de artă şi preţuite ca atare, chiar dacă interesul pe care ele îl inspirau contemporanilor prin particularităţile conţinutului lor, de pildă, prin tendinţele lor sociale sau politice, nu mai este al nostru. O comedie de Aristofan nu mai poate avea în conştiinţa noastră răsunetul politic pe care îl trezea în sufletul unui grec din antichitate. Dar, ea poate fi înţeleasă şi resimţită şi de noi ca o operă de artă. Operele de artă par, astfel, a îmbătrâni numai prin ceea ce este eteronomic în ele. Prin ceea ce ele cuprind autonom-estetic, operele artei înfruntă timpul.

[...] Valoarea estetică, aşadar, este şi nu poate deveni altceva decât o valoare-scop. Obiectele indiferente introduse în sfera valorii estetice devin scopuri ale vieţii. O operă de artă opreşte clipa în loc. Ea este totdeauna preţuită în ea însăşi şi nu în vederea unei valori noi, care ar depăşi-o. Dar, printre valorile scopuri, care dau naştere bunurilor-scopuri, există două clase, după cum acţiunea de subsumare a bunurilor la valori este imediată şi laborioasă sau nemijlocită şi spontană. Un bun teoretic, moral sau religios, adică o operă ştiinţifică, o faptă omenească sau o acţiune religioasă sunt susceptibile de discuţii, au nevoie de comentarii şi interpretări.

[...] Valoarea estetică propriu-zisă n-are nevoie de astfel de discuţii. Ea luminează dintr-odată. Chiar dacă există, după cum vom vedea mai târziu, sentimente estetice care se desfăşoară în timp şi pun în joc numeroase elemente intelectuale, acestea nu apar decât în cadrul amintitei impresii spontane şi nu fac altceva decât să dezvolte valori care se găsesc implicate în ea.

[...] Ceea ce participă la valoarea estetică nu sunt lucrurile şi nici acţiunile, ca nişte date ale experienţei practice, ci aparenţa lor. Nu tabloul este frumos, nici statuia, nici jocul artistului, ci numai felul în care acestea apar, adică acele realităţi ideale corelaţionate cu conştiinţa şi cărora nu le-am mai putea presupune nici o existenţă, îndată ce scânteia conştiinţei s-ar stinge. Ceea ce se transformă în bunuri, prin intervenţia valorii estetice, nu sunt, aşadar, nişte lucruri, ci numai nişte fenomene ale conştiinţei. Prin toate aceste însuşiri, valoarea estetică dobândeşte o fizionomie mai precisă.

Valorile estetice, adică diversele speţe ale frumuseţii naturii şi ale artei, aderă atât la suporturi reale, cât şi la suporturi personale. Purtătorul valorilor estetice este atât opera de artă sau un oarecare aspect al naturii, cât şi autorul lor, artistul uman sau divin. În unele cazuri, ca, de pildă, în acela al artistului dramatic sau liric, al dansatorului sau virtuosului, artistul face corp cu opera sa, încât suportul valorilor estetice respective este numai personal. În afară de aceste cazuri aparţinând unei categorii sociale, cuprindem îndeobşte prin transparenţa operei reale a artistului (poema sau compoziţia sa muzicală, tabloul, statuia sau construcţia sa arhitectonică) sufletul însuşi al artistului, patosul şi etosul său, lirismul lui esenţial, adică tot atâtea valori pe care le atribuim unor suporturi personale. Sentimentul de admiraţie cu care însoţim înregistrarea unor opere de artă, se adresează totdeauna unor persoane, nu unor lucruri. Omagiul admiraţiei este personalizant şi interesul lui teoretic constă din faptul de a pune în lumină componenta personală în structura valorilor estetice. Din împrejurarea că valorile estetice sunt atribuite unei dualităţi de suporturi, dintre care unul se găseşte pe un plan mai adânc decât celălalt, rezultă că valorile estetice au o structură adâncă. Însuşirea aceasta nu este împărţită de valoarea estetică cu nici una din celelalte valori ale conştiinţei omeneşti. Căci, există valori adânci sau înalte. Valorile morale le atribuim, de pildă, profunzimii personalităţii umane. Valorile religioase sunt atribuite spiritului divin care domină şi conduce lumea dintr-un plan înalt. Dar, deşi ambele aceste serii de valori sunt localizate în planuri adânci sau înalte, conştiinţa le cuprinde direct în planurile lor respective, fără să fie nevoită să străbată un prim-plan mai superficial, fără să se adâncească într-o perspectivă. Cazul acesta din urmă este numai al valorilor estetice.

Dar, deşi într-un prim-plan, suportul valorilor estetice este real, el nu este niciodată material, nici aici şi cu atât mai puţin în planul lor personal. Opera de artă nu este o întocmire materială. Nu apreciem ca frumoasă bucata de pânză a tabloului, ci imaginea în care acesta se rezolvă pentru conştiinţa noastră. Această imagine este, însă, un lucru prin coerenţa ei configurativă, care ni se impune ca orice lucru pe această lume şi care, întocmai ca orice lucru, nu este ea însăşi un centru de valorificări umane. Este adevărat că, în cursul cercetării mai noi, s-a pus în lumină valoarea estetică a materialelor, a transparenţei marmorei, a luciului bronzului şi porţelanului, a simetriei fibrelor lemnoase etc. Faţă de idealismul estetic pentru care materialele artei sunt simple vehicule indiferente ale ideii, noul accent pus asupra valorilor legate de structura materialelor artistice alcătuieşte un necontestat progres al cercetării. Dar, adaosul acestor precizări nu dă nicidecum un caracter de materialitate suportului real al valorilor estetice. Amintitele însuşiri ale materialelor nu fac decât să îmbogăţească imaginile spirituale ale artei cu noi elemente de stil (antirealiste), nu să le coboare la nivelul unor lucruri materiale. Materia este înregistrată în artă ca imagine şi într-un chip cu totul deosebit de acela în care este cuprinsă ca suport al valorilor propriu-zis materiale, de pildă, al valorilor economice. Cine doreşte, de pildă, o bucată de pâine, o cuprinde ca un obiect consistent, nu ca o imagine estetică. Dacă însă, acelaşi subiect deziderativ receptează bucata de pâine ca imagine estetică, nu ca structură consistentă, un element categoric deosebit se amestecă în chipul aceluia de a cuprinde şi valoarea economică evoluează către un alt tip de valoare.

Valorile estetice sunt scopuri absolute ale conştiinţei. Ele nu se găsesc în interiorul unei înlănţuiri de valuri decât atunci când, prin cuprinderea inadecvată, pot apărea ca forme de expresie a adevărului sau ca mijloace în vederea educaţiei morale a omului. Desigur, în conexiunile conştiinţei, valorile estetice se însoţesc tot timpul cu valori teoretice şi morale, ca şi cu alte valori, dar acela care nu cuprinde în cele dintâi decât forme ale adevărului sau binelui, nu înregistrează niciodată semnificaţia lor proprie. Numai atunci când conştiinţa, aprehendând valoarea estetică, încetează de a se mai mişca pe lanţul care uneşte mijloacele cu scopurile lor, numai când valoarea estetică apare ca un scop în sine, al cărui răsunet imediat intensifică şi îndepărtează limitele conştiinţei, semnificaţia amintitei valori este înregistrată în formă adecvată şi deplină. Fiind nişte scopuri absolute, valorile nu sunt integrabile. Mai multe valori estetice nu însumează o valoare estetică mai mare, în timp ce mai multe adevăruri parţiale compun un adevăr mai complet, mai larg, mai adânc sau mai precis. Din această pricină, aşa-numitul program al ,,întrunirii artelor" conţine în sine o falsă reprezentare cu privire la natura neintegrabilă a valorilor estetice, care conduce la o acumulare artificială şi neînsemnată de bunuri artistice. Dacă totuşi, pornind de la falsul principiu al ,,întrunirii artelor", unii artişti de seamă, precum un Richard Wagner, au putut ajunge la creaţiuni valabile, lucrul se datoreşte faptului că, în ciuda caducităţii principiului, ei au ajuns să realizeze nu o sumă de valori estetice, ci o singură valoare estetică unitară şi organică. Din aceeaşi împrejurare a neintegrabilităţii valorilor estetice, rezultă şi faptul notoriu astăzi, că artele nu progresează. Un fapt contestat atâta timp cât, înţelese ca nişte varietăţi ale adevărurilor teoretice, clasicismul, într-una din taberele lui, putea susţine superioritatea valorilor moderne de artă asupra celor vechi, până când o axiologie mai exactă a descoperit, odată cu semnificaţia proprie a esteticului, caracterul lui neintegrabil. Valorile estetice sunt, în sfârşit, atât de solidare cu suportul lor, încât orice modificare a lor transformă suportul, după cum orice modificare a suportului transformă sau tulbură valoarea pe care acesta o susţine. Stricta individualitate a formei artistice şi absoluta originalitate a personalităţii care se întrevede prin ea sunt fapte cunoscute şi adeseori puse în lumină. Ele nu sunt decât o altă expresie pentru acea strânsă solidaritate cu suportul lor, care conferă valorilor estetice unul din caracterele lor cele mai izbitoare.

Surse :

1. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia estetică, vol. II, Editura Meridiane, pp. 112-114

2. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia estetică, vol. II, Editura Meridiane, pp. 114-116.

3. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia estetică, vol. I, Editura Meridiane, pp. 118-130

4. Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti. pp. 287-292

5. Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti. pp. 341-349

6. Tudor Vianu, Estetica, E.P.L.U. 1968, pp. 55-59

7. Tudor Vianu,Introducere în teoria valorilor, bazată pe observarea conştiinţei", în Opere 8, pp. 59, 61, 63, 66; 111-114

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This books was first published on paper by the
Editura Universitatii din Bucuresti, under ISBN-973-575-713-3.
Comments to: Vasile MORAR - Last update: December, 2003 - Web design&Text editor:
Monica CIUCIU