Dacii la Tacit
În mai multe rānduri, am avut prilejul să
se referim la menţionările dacilor de către Tacit
[6] . Ele sunt de altfel puţin numeroase. Acest fapt nu
trebuie să ne surprindă dacă ţinem seama că
Tacit nu a scris direct despre războaiele dacice ale
lui Traian. Dar se cuvine să luăm în considerare caracterul
conotativ şi aluziv al scrierilor lui Tacit. În opera
genialului istoric, subtextul exprimă idei şi oferă
chiar informaţii aproape tot atât de numeroase ca textul
însuşi. Indirect Tacit are adesea în vedere evenimente
şi personaje contemporane momentului în care îşi
redacta operele. Vom încerca să detectăm şi să
analizăm datele oferite nouă de scrierile lui Tacit despre
daci, în ordinea cronologică a faptelor consemnate de
istoric şi nu în cea a alcătuirii operelor respective.
Numai necesităţi de natură logică ne-au constrâns
uneori să ne abatem şi de la ordinea cronologică a
faptelor tratate de către istoric.
Astfel, în Anale, Tacit înregistrează
decesul lui Gnaeus Cornelius Lentulus, fost consul în anul
14 î. C., care participase activ la politica de expansiune
romană în zona Dunării
[7] . Tacit nu ne spune explicit decât că Lentulus
avusese nu numai meritul de a fi suportat cu demnitate sărăcia,
până când putuse dobândi o importantă
avere, de care se folosise modeste, cu moderaţie deci.
Căci, înainte de această precizare moralizatoare,
istoricul menţionase că Lentulus fusese consul şi
că obţinuse triumphalia, adică ornamentele
triumfale (cunună de aur, togă brodată etc.) care,
sub Imperiu, se decernau, cu titlu onorific, generalilor victorioşi,
în absenţa triumfului propriu-zis, de Getis gloriae,
,,în legătură cu gloria dobândită în
dauna geţilor” (An., 4, 44, 1). Alte izvoare
precizează că Lentulus învinsese în nordul Moesiei
şi în apropierea Dunării, în anul 10 î. C.,
o parte dintre geto-daci, care lansau iarna incursiuni la sud
de fluviu. Geto-dacii ar fi fost conduşi de regele Cotiso
şi Lentulus ar fi fortificat unele aşezări din nordul
Moesiei [8] . Din
această scurtă aluzie rezultă totuşi că Tacit
acorda o anumită importanţă campaniei militare din
anul 10 î. C., care trebuie să fi consolidat sensibil
poziţiile romane din zona danubiană.
Dar Tacit ne furnizează relativ mai numeroase
informaţii şi idei privitoare la evenimentele anilor 68-69
d. C. ēn mod surprinzător, Tacit nu menţionează deloc
politica activă practicată în spaţiul danubiano-pontic
sub domnia lui Nero. El nu consemnează acţiunile întreprinse
în această zonă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,
legat-guvernator al Moesiei, între 57 şi 67 d. C., ca
succesor al lui Flavius Sabinus, viitorul prefect al Oraşului
Roma şi frate al lui Vespasian
[9] . Aelianus însuşi, după 67 d. C., va fi trimis
în Hispania, pentru a deveni, sub Vespasian, prefect al Oraşului
şi consul a doua oară. Un epitaf de la Tibur (C.I.L.,
XIV, 3608 = I.L.S., 986 = Inscriptiones Italiae,
IV, 1, 125 = E. Mary Smallwood, Documents Illustrating the
Principates of Gaius, Claudius and Nero, Cambridge, 1967,
nr. 288) ne spune că acest legat transferase, probabil în
61 d. C., din Dacia la sudul Dunării, o sută de mii de
daco-geţi, în text numiţi TRANSDANVVIANI. Interveniseră
raţiuni strategice – aceleaşi care determinaseră
o altă deplasare forţată a cincizeci de mii de daco-geţi,
în anul 4 d. C. – dar şi economice, căci mai
ales Dobrogea suferea de insuficienţa mâinii de lucru.
Inscripţia menţiona şi respingerea unor sarmaţi
iazigi, operaţii militare în Basarabia şi în Moldova,
supunerea anumitor regi locali. Se crease astfel o centură
de regate clientelare, în vederea protejării Moesiei.
Inscripţia aminteşte şi victorii, fie şi diplomatice,
repurtate de Aelianus în Crimeea actuală. Practic, Silvanus
Aelianus transformase Marea Neagră în lac roman. çn
aceeaşi epocă, Tampius Flavianus, înfăţişat
de Tacit însuşi ca un nehotărât (H.,
3, 4), guvernator al Pannoniei, spre sfârşitul domniei
lui Nero, transferase de pe malul stâng pe cel drept al
Dunării alţi TRANDANVVIANI, tot pentru a lucra pământul,
în urma unor expediţii victorioase în Dacia (C.I.L.,
X, 6225 = Année Epigraphique, 1916, nr. 110; şi
I.L.S., 921; 1023). S-a identificat în demersurile
celor doi guvernatori un plan care viza să diminueze presiunea
barbară din zona danubiană, să potenţeze în
general influenţa romană în spaţiul geografic
respectiv, să ocrotească aprovizionarea cu grâu
a Romei din Ucraina actuală
[10]
În schimb, Tacit consemnează operaţiile
militare întreprinse de daco-geţi, în timpul cumplitei
crize interne şi externe, parcurse de Imperiu, în 68-69
d. C. De fapt, cel puţin parţial, aceste operaţii
constituiau o ripostă, chiar o revanşă, faţă
de ofensiva romană, desfăşurată cu succes, în
timpul domniei lui Nero, în întregul spaţiu danubiano-pontic.
Astfel Tacit se referă la evenimentele crizei Imperiului,
din acest an, ca şi la relatarea sa (a faptelor respective),
atrox proeliis, discors seditionibus, ipsa etiam pace saeuom,
"cumplită din pricina luptelor, sfâşiată
de răzvrătiri, crudă şi în vremea păcii
însăşi" (H., 1, 2, 1). Printre calamităţile
acestui an, Tacit înregistrează şi un conflict cu
sarmaţii, suebii şi daco-geţii: coortae in nos
Sarmatarum ac Sueborum gentes, nobilitatus cladibus mutuis Dacus,
,,s-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor
şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile
proprii şi prin ale noastre” l(H., 1, 2, 1).
Interesant ni se pare epitetul de nobilitatus, care se
referă la o evidenţiere a dacilor cu prilejul conflictului,
pe care îl vom analiza mai jos. Am susţinut deja că
acest epitet conotează şi ,,nobleţea”, ,,înnobilarea”
dacilor. Ar fi ilustrat astfel buna reputaţie militară
a dacilor, chiar o anumită stimă faţă de ei, pe
care ar fi nutrit-o Tacit [11] . O examinare mai atentă
a procedeelor literare, întrebuinţate de către Tacit,
ne convinge acum de contrariul. çntr-adevăr Tacit uzitează
destul de frecvent ironia, îndeobşte disimulată
în text. Or nobilitatus conota o falsă înnobilare,
datorită incapacităţii romanilor de a face faţă
discordiilor interne, care făuriseră un teren favorabil
atacatorilor externi. Aceştia, în alte condiţii, n-ar
fi agresat Imperiul şi deci nu s-ar fi evidenţiat în
nici un chip. Dacii nu erau renumiţi şi nici înnobilaţi,
după părerea lui Tacit; ei câştigaseră artificial
asemenea atribute datorită erorilor comise de romani, care
le acordaseră accesul la lauri, pe care nu-i meritau. Romanii
au fost cei care au făcut din daci renumiţi, chiar nobili.
Ironia îi viza prin urmare atât pe daci, cât şi
pe romani.
Un alt enunţ din Historiae pare să
coroboreze o asemenea interpretare a pasajului citat mai sus.
Tot în legătură cu situaţia din 69 d. C., Tacit
remarcă următoarele, după ce consemnase ravagiile
pricinuite de tulburările din Germania, care primejduiseră
grav Romana res, ,,puterea romană” (H.,
3, 46, 1): mota et Dacorum gens numquam fida, tunc sine metu,
abducto e Moesia exercitu. Sed prima rerum quieti speculabuntur;
ubi flagrare Italiam bello, cuncta in uicem hostilia accepere,
expugnatis cohortium alarumque hibernis utraque ripa potiebantur.
Iamque castra legionum excindere parabant, ni Mucianus sextam
legionem opposuisset, Cremonensis uictoriae gnarus, ac ne externa
moles ingrueret, si Dacus Germanusque diuersi inrupissent
,,s-a mişcat şi seminţia dacilor, niciodată leală,
atunci fără teamă, pentru că armata fusese retrasă
din Moesia. La început, ei pândeau în linişte
desfăşurarea evenimentelor; când însă flăcările
războiului au cuprins Italia şi când au aflat că
pretutindeni bântuia vrăjmăşia între romani,
au năvălit asupra taberelor de iarnă ale cohortelor
şi detaşamentelor de cavalerie şi au pus stăpânire
pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să
nimicească şi castrele legiunilor; dar Mucian li s-a împotrivit,
folosind legiunea a şasea. El aflase de biruinţa de la
Cremona şi se temea ca masa duşmanilor din afară să
nu se năpustească asupra Imperiului, dacă dacul şi
germanul, fiecare venind de pe meleaguri diferite, ar năvăli
asupra lui” (H., 3, 46, 2). Prin urmare, dacii urmăriseră
cu atenţie desfăşurarea războiului civil şi
profitaseră de retragerea unor trupe romane din Moesia, care
fuseseră trimise în Italia, unde slujiseră la zdrobirea
forţelor militare fidele lui Vitellius. Ei cuceriseră
taberele trupelor auxiliare, ocupaseră parte din Moesia şi
urmăreau să atace chiar forţe ale legiunilor, baza
armatei romane. Dacii şi sarmaţii vizau taberele legiunilor
de la Viminacium, Oescus şi Novae. çncât Mucian,
principalul suporter al lui Vespasian, fusese obligat să intervină.
Ştim acum că Mucian ieşise în întâmpinarea
invadatorilor în fruntea legiunii a şasea Ferrata,
sprijinită de şaisprezece vexilaţii auxiliare. El
ajunsese în Moesia, datorită marşului său, lansat
din Orient, în octombrie 69. çn continuare, Tacit arată
că Fortuna, soarta poporului roman, în care el
credea cu tărie, venise în sprijinul Romei. Căci Mucian
şi armatele din Orient au venit să combată pe invadatorii
daci. De asemenea victoria de la Cremona a încurajat pe romani
şi a speriat pe năvălitori. Gaius Fonteius Agrippa,
care venea din Asia, a primit comanda şi conducerea provinciei
invadate, ca urmaş al lui Aponius Saturninus. I s-au pus la
dispoziţie detaşamente din armata înfrântă
a lui Vitellius. Deoarece Vespasian dorea să disperseze în
provincii şi să angajeze într-un război extern
trupe ale lui Vitellius (H., 3, 46, 3).
Aşadar Tacit subliniază fără echivoc
că dacii profitau de litigiile militare interne ale romanilor.
El manifestă faţă de daci, fals înnobilaţi,
în condiţiile războiului civil, o clară mefienţă,
la care se adaugă mānie şi chiar un anumit dispreţ.
Dar de ce Tacit îi caracterizează pe daci ca o populaţie
numquam fida? S-a presupus că Tacit ar alude la un
pact, la un foedus, încheiat cu romanii, înainte
de invazia lor, şi care garanta pacea cu ei. Este posibil
ca un asemenea foedus să fi existat: ceea ce ar explica
referinţele taciteice la preliminariile liniştite ale
invaziei. Eventual, acel foedus, încheiat cu sarmaţii
iazigi, tot în 69 d. C., a putut să-i includă şi
pe daci. Ne vom referi, în subcapitolul următor, la acest
foedus realizat între iazigi şi Aponius Saturninus.
Însă pentru ce Tacit afirmă că dacii
nu au fost numquam loiali? Să nu fi întrebuinţat
acest cuvânt decât spre a conferi amplificare retorică
enunţării sale? După părerea noastră, expusă
şi cu alte prilejuri, Tacit, care, repetăm, face frecvent
aluzii la evenimente contemporane redactării scrierilor sale
– or Historiae fuseseră publicate foarte probabil
în 110 – şi în funcţie de vocaţia conotativă
a discursului său istoriografic, are în vedere o situaţie
concretă, survenită către sfârşitul primului
deceniu al celui de al doilea secol d. C. Procesul de colonizare
şi de romanizare a Daciei se afla în plină desfăşurare.
Tacit îl sprijină, de fapt îl legitimează, când
afirmă că dacii trebuie ,,ţinuţi în frâu”
şi că teritoriul lor se cuvine a fi intens colonizat,
deoarece nu se poate pune preţ pe lealitatea lor. Ei nu sunt
niciodată leali, numquam. Aşadar trebuie prevenită
orice încercare a lor de a se răscula împotriva stăpânirii
romane [12] .Tacit
nu avea cum să ştie că dacii nu se vor răzvrăti
în mod serios niciodată împotriva autorităţilor
romane. Dimpotrivă, ei vor prefera calea aculturaţiei
prin integrare în raport cu romanii statorniciţi pe meleagurile
lor. Căci zeci de mii de romani, colonişti, militari,
veterani, funcţionari, chiar sub Traian, s-au instalat în
Dacia cucerită. Pe de altă parte, Tacit exprima din nou
o atitudine limpede nefavorabilă faţă de daci.
În orice caz, aluzii la invadarea Moesiei de
către daci, în 69 d. C., apar şi într-un alt pasaj
din Historiae. Fiindcă Tacit are în vedere ceea
ce cândva Gheorghe Ceauşescu a definit drept dialectica
între factorul intern şi cel extern în viziunea taciteică
a evenimentelor petrecute în Roma imperială [13] . Într-un enunţ, privitor
la fapte istorice posterioare relatării invaziei dacice din
69 d. C., Tacit atrage atenţia asupra repercusiunilor uciderii
lui Vitellius, invazie care încurajase rebelii galli şi
germani ai lui Civilis (H., 4, 54, 1). Apoi Tacit adaugă:
g6alli sustulerant animos, eandem ubique exercituum nostrorum
fortunam rati, uolgato rumore a Sarmatis Dacisque Moesica ac Pannonica
hiberna circumsederi; paria de Britannia fingebantur, ,,gallii
au prins curaj, gândind că pretutindeni oştirile
noastre au aceeaşi soartă, pentru că se răspândise
zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Pannonia
erau împresurate de către sarmaţi şi daci; se
plăsmuiau vorbe asemănătoare despre Britannia”
(H., 4, 54, 1). Incendierea Capitoliului era considerată
ca un presagiu al prăbuşirii puterii romane imperiale
(H., 4, 54, 2). Prin urmare Tacit, în pofida ostilităţii
învederate faţă de daci, recunoaşte gravitatea
acţiunii militare comune daco-sarmatice din zona danubiană
şi ecourile ei în alte spaţii ale Imperiului. Totodată,
aici, el adaugă un element suplimentar: atacatorii acţionaseră
nu numai în Moesia, cum afirmase în pasajul anterior citat,
ci şi în Pannonia. S-ar spune că operaţiile întreprinse,
câţiva ani înainte, în Pannonia, de către
Tampius Flavianus avuseseră aceeaşi soartă ca şi
acţiunea lui Plautius Silvanus Aelianus. Adică efectele
lor fuseseră anulate de criza din 68-69. De faptul că
atacurile daco-sarmaţilor afectaseră grav provinciile
frontaliere ale Imperiului dă seama un alt pasaj, chiar anterior
celui imediat mai sus citat. Referindu-se la disensiunile dintre
căpeteniile facţiunii flaviene, care îl sprijineau
pe Vespasian, Tacit notează că Antonius Primus, generalul
care învinsese forţele vitellienilor în nordul Italiei,
se plânsese într-o scrisoare expediată împăratului.
Antonius Primus declara că el se preocupase de salvarea şi
de siguranţa Italiei: non se nuntiis atque epistulis, sed
manu et armis imperatori suo militare, neque officere gloriae
eorum qui Daciam interim composuerint; illis Moesiae pacem, sibi
salutem securitatemque Italiae cordi fuisse, ,,el (adică
Antonius Primus) luptase pentru împăratul său nu prin
soli şi prin scrisori, ci cu braţul şi cu armele;
el nu umbrise gloria celor care puseseră întretimp bună
rânduială în Dacia; aceia se îndeletniciseră
cu pacificarea Moesiei, în vreme ce el avusese la inimă
mântuirea şi siguranţa Italiei” (H.,
3, 53, 3). çn acest text ironizant, se reliefează nu
numai interesul purtat de Mucian, principalul consilier al lui
Vespasian, dificultăţilor militare din zona danibiană,
ci şi faptul că romanii acordau importanţă pericolului
reprezentat de invazia daco-sarmată în Moesia şi în
Pannonia. Pe care Tacit o considera urmarea directă a războiului
civil, care diviza romanii şi forţele lor militare. Opinăm
că, în acest enunţ, s-ar putea decela şi o aluzie
indirectă la un foedus reînnoit cu dacii, care
restabilea pacea între ei şi Roma. Deoarece numai astfel
ne explicăm propoziţia privind instaurarea ordinei în
Dacia, adică Daciam interim composuerint
De fapt, anumiţi daco-geţi se agitau de mai
multă vreme chiar în interiorul Imperiului. Tacit ne informează
că, în perioada de apogeu a scurtei domnii a lui Vitellius,
se produsese o stranie impostură. Un ins se prezentase drept
cel pe care Tacit îl numeşte Scribonianus Camerinus. Acest
personaj a fost identificat ca fiind Sulpicius Camerinus, consul
sufect în 46 d. C., proconsul al Asiei în 56-57, acuzat,
urmărit, dar achitat în 58 d. C. (An., 13, 52,1).
Camerinus se refugiase în Istria adriatică, unde rudele
sale, Licinii Crassii, aveau clenţi şi proprietăţi:
se bucurau acolo de o deosebită simpatie (H., 2, 72,
1). Însă, în 67 d. C., Camerinus fusese din nou învinuit
de trădare de către Regulus (DC., 63, 18, 2) şi executat.
Istoricul ne spune că impostorul adunase în jurul său
o ceată de aventurieri cărora uolgus credulus et quidam
militum, errore ueri seu turbarum studio, certatim adgregabantur,
,,o mulţime credulă şi câţiva soldaţi,
necunoscând adevărul sau datorită patimii pentru tulburări,
s-au întrecut între ei pentru a se strânge în
jurul lui” (H., 2, 72, 2). çn cele din urmă,
răscoala a fost reprimată, impostorul arestat şi adus
în faţa lui Vitellius, unde fostul său stăpân
l-a recunoscut ca sclav fugitiuus nomine Geta, ,,rob fugar
având numele Geta. çndată fostul sclav a fost
crucificat (H., 2, 72, 2). Prin urmare impostorul era un
sclav de origine daco-getă. Întrucât, de multe ori,
sclavii primeau numele naţionalităţilor din rândul
cărora proveneau. Deşi exista şi moda de a acorda
sclavilor nume greco-orientale. Nu era însă acesta şi
cazul lui Geta. Impostura şi tentativa de insurecţie au
avut loc probabil în zona Istriei adriatice. Desigur nu este
exclus ca ele să fi survenit în Balcani, mai aproape de
Dunăre. Nu ştim dacă printre partizanii lui Geta nu
s-au aflat şi daco-geţi, sclavi ai romanilor ori oameni
liberi. Nu avem de asemenea informaţii că ar fi existat
vreo relaţie între această bizară mişcare
şi invazia dacilor şi sarmaţilor, care i-a succedat,
în scurt timp. Dar oricum rebeliunea lui Geta traduce o anumită
stare de spirit, o anumită agitaţie, care cuprinsese pe
dacii din exteriorul şi din interiorul Imperiului, cu puţină
vreme înaintea masivei ofensive a dacilor şi sarmaţilor
din zona danubiană, în 69 d. C.
Tacit menţionează însă şi operaţiile
militare de întinsă anvergură, angajate de daci şi
de aliaţii lor, sub domnia lui Domiţian. Istoricul se
referă la aceste operaţii chiar în Agricola,
prima sa scriere, consacrată mai ales memoriei strălucite
a socrului său. După ce consemnează dificultăţile
întâmpinate de Iulius Agricola în timpul terorii
declanşate de Domiţian – când avusese de înfruntat
chiar acuzaţii de trădare, de care fusese absolvit, dar
şi animozitatea principelui (Agr., 41, 1-2) –
Tacit utilizează următoarea frază: et ea insecuta
sunt rei publicae tempora, quae sileri Agricolam non sinerent:
tot exercitus in Moesia Daciaque et Germania et Pannonia temeritate
aut per ignauiam ducum amissi, tot militares uiri cum tot cohortibus
expugnati et capti; nec iam de limite imperii et ripa, sed de
hibernis legionum et possessione dubitum, ,,şi au urmat
vremuri pentru stat, care nu îngăduiau să se păstreze
tăcerea despre Agricola; atâtea oştiri au fost pierdute
în Moesia şi Dacia, ca şi în Germania şi în
Pannonia, din pricina nechibzuinţei sau a netrebniciei generalilor;
atâţia bărbaţi de arme cu atâtea cohorte
au fost luaţi cu asalt şi oştenii au fost făcuţi
prizonieri; nu erau pradă îndoielii că ar fi putut
fi păstrate numai fruntaria Imperiului şi ţărmul
unui fluviu ci şi taberele de iarnă ale legiunilor şi
stăpânirea noastră” (Agr., 41, 2).
Tacit adaugă apoi că, în mijlocul calamităţilor
şi înfrângerilor, care se succedau an după an,
opinia publică reclama trimiterea la graniţe în calitate
de comandant suprem a lui Agricola, ale cărui virtuţi
nu se puteau compara cu inertia et formidine, ,,nevolnicia
şi spaima de duşmani” ale celorlalţi generali
(Agr., 41, 4). Ceea ce se pare că a fi contrariat sensibil
pe un Domiţian, mereu înclinat spre gânduri şi
fapte malefice (Agr., 41, 5). Este limpede că referinţa
la ţărmul unui fluviu are în vedere Dunărea, în
timp ce aluzia la frontieră, desigur fortificată, priveşte
limes-ul, graniţa întărită de către
Domiţian, pe malul drept al Rinului, unde împăratul
extinsese teritoriile romane, în urma campaniei militare efectuate
împotriva chattilor, din 83 d. C. çn ce priveşte
calamităţile şi înfrângerile suferite de
către generalii lui Domiţian. Tacit respectă o anumită
ordine cronologică. Să observăm de altfel că textul
lui Tacit asociază strâns Dacia şi Moesia. çntr-adevăr,
în iarna 85-86 d. C., dacii au invadat cu succes Moesia. A
fost ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Oppius
Sabinus. Încât, în 87 d. C., în fruntea unor
puternice forţe militare, inclusiv probabil cinci sau şase
legiuni, Domiţian a trimis în Dacia însăşi
pe prefectul pretorienilor, generalul-cavaler Cornelius Fuscus.
Acesta a pătruns efectiv în Dacia, dar a fost învins
şi ucis într-o bătălie, care ar fi putut să
se desfăşoare în pasul Turnu Roşu. Orosius (Hist.,
7, 10, 3) va sublinia că Tacit, în partea pierdută
din Historiae, notase că nici nu s-au putut înregistra
destul de clar pierderile suferite de soldaţii lui Cornelius
Fuscus. Se pare că a fost distrus aproape întreg efectivul
legiunii a cincea Alaudae. Încât opinia publică
romană asemuia acest dezastru cu cel încercat de Varus
în Germania, sub domnia lui Augúst [14] . De altfel, am remarcat mai sus că, şi
în Agricola, Tacit enunţase aluzii la pierderile
unor armate şi la diminuarea apărării romane pe linia
Dunării.
În schimb, în Agricola, Tacit nu scrie
nimic despre marea expediţie, lansată în 88 d. C.,
pe teritoriul Daciei, de către forţele romane, aflate
sub comanda lui Lucius Tettius Iulianus. Acest general a pătruns
adânc în Dacia şi a repurtat victoria de la Tapae,
pe care n-a putut s-o exploateze până la capăt.
Se pare că el ar fi fost stingherit de răscoala lui Lucius
Antonius Saturninus, ca şi de alte dificultăţi întâmpinate,
pe diverse meleaguri ale Imperiului, de către armatele romane.
Dificultăţi la care Tacit face aluzie concis în textul
citat mai sus. çn plus, se pare că Lucius Tettius Iulianus
nu a putut ataca Sarmizegetusa Regia, de teama să nu-i
fie hărăzită soarta lui Cornelius Fuscus (DC, 67,
10,2). În cele din urmă, romanii s-au retras din Dacia
şi au încheiat, în 89 sau în 90 d. C., un tratat
de pace cu Decebal (HIER., Chron. Abr., CCXVII Olymp.,
90), care consacra o anumită suzeranitate romană asupra
regatului dac, în schimbul unor subsidii, de altfel de regulă
acordate vasalilor Imperiului. Pacea nu era în sine dezavantajoasă
pentru Roma, dar ulterior a fost estimată compromiţătoare,
deoarece Decebal n-a utilizat, ca un bun vasal, spijinul acordat
lui de Imperiu, ca să-l apere, ci dimpotrivă spre a-şi
consolida poziţia împotriva lui [15]. Omisiunea lui Tacit se explică prin faptul
că Tacit îl detesta violent pe Domiţian. Şi, în
parte, cu îndrituire. De asemenea Tacit nu menţionează,
în nici un fel, divizarea Moesiei în două provincii
de rang consular, Superior, în partea de vest a ex-provinciei
unice, şi Inferior, în cea de est. Domiţian
luase această măsură, după eşecurile din 85-87,
tocmai spre a consolida apărarea stăpânirii romane,
pe ţărmul drept al Dunării. Pe de altă parte Tacit
face aluzie la campaniile militare penibile, comandate personal
de Domiţian însuşi împotriva marcomanilor, în
89, în Germania, şi în contra sarmaţilor iazigi,
în 92-93, şi în Pannonia. Aceste campanii s-au încheiat
cu nereuşite, încât iazigii au ajuns chiar să
masacreze o legiune romană şi să omoare pe comandantul
ei. În ciuda triumfurilor pompoase, celebrate de Domiţian,
la Roma s-a răspândit opinia că politica externă
romană intrase într-un grav impas
[16] .
Pe de altă parte, Heinz Heubner are dreptate
cānd afirmă că enunţul taciteic, de la începutul
Istoriilor, mai sus citat şi relativ la seminţiile
dacilor şi sarmaţilor, ridicate împotriva Romei, ţinteşte
nu numai invazia transdanubiană din 69 d. C., ci şi dezastrele
suferite de către Domiţian în 85-87 d. C.
[17] .
Iată deci care sunt informaţiile şi atitudinea
adoptată de Tacit faţă de daci. ēn aceste cāteva referinţe,
unde nu lipsesc efectele retorice şi un vocabular de strălucită
expresivitate, marele scriitor manifestă o clară ostilitate
faţă de un popor, care crease Romei probleme, încāt
trebuia cucerit. Iar teritoriul ocupat de el se cuvenea a fi intens
colonizat, pentru a preveni orice perfidie din partea învinşilor.
Tacit este mult mai sever faţă de daci decāt contemporanul
şi prietenul său Pliniu cel Tānăr [18]. De altminteri modul cum Decebal a exploatat
împotriva Imperiului condiţiile tratatului de ,,vasalitate”
din 89-90 n-a putut decât să-i accentueze ostilitatea
asumată faţă de daci. Chiar acele vocabule numquam
fida, aplicate dacilor, ar putea conota şi utilizarea
antiromană, în principiu felonă, a tratatului din
89-90 d. C. Să observăm în plus că Tacit nu spune
nimic despre calităţile militare ale dacilor. Deşi
este posibil să le fi prezentat în pasaje pierdute din
Historiae. Am semnalat mai sus că Tacit atribuia romanilor
pierderi umane incalculabile cu prilejul campaniei nefericite,
pe care o intreprinsese împotriva dacilor Cornelius Fuscus.
çn orice caz omisiunea constituie la Tacit un procedeu
frecvent utilizat. Dacă nu ne informează despre însuşirile
războinice ale dacilor, în fond Tacit le recunoaşte
implicit. În afară de aceasta, am constatat că uneori,
direct sau indirect, istoricul îi prezintă ca un adversar
redutabil al Imperiului, tocmai pentru că erau perfizi. Dacii
ameninţau Moesia şi Pannonia, încât înfrângerea
şi lichidarea puterii lor militare se impunea cu stringenţă.
[6] Vezi Eugen Cizek, Epoca lui Traian. çmprejurări
istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980,
pp. 318; id., ,,Sinteza daco-romană”, Romano-Dacica
I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a,
Bucureşti, 1992, p. 33.
[7] Cum arată E. Koestermann, op. cit., II, p.
149.
[8] Aceste informaţii oferite de diverse surse apar la
DC, 54, 36, 2; dar şi în HOR., O., 3, 8, 17-24;
SUET., Aug., 21, 2; FLOR., Tabel., 2, 28, 18-19:
vezi E. Koestermann, ibid. çnsă Dan Sluşanschi,
,,Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile
carpato-danubiene”, Romano-Dacica I, ed. a 2-a. Bucureşti,
1992, pp. 99-113, în speţă pp. 104-107, consideră
că textul horaţian nu se referă la campania lui Lentulus,
ci la cea întreprinsă de Crassus în 29-27 î. C.
Opinăm că această ipoteză este îndreptăţită,
deoarece Horaţiu a murit în 27 noiembrie 8 î. C.,
răpus de un atac cerebral, iar cartea a patra a Odelor,
deci posterioară celei de a treia, a apărut în 15
sau în 13 î. C.: vezi E. Cizek, Istoria literaturii
latine, p. 301. Deci Horaţiu ar trebui scos din cauză
în ce priveşte războiul purtat de Lentulus.
[9] Succesorii lui Aelianus au fost Pomponius Pius, între
67 şi 68 d. C., Marcus Aponius Saturninus şi Gaius Fonteius
Agrippa.
[10] Bibliografia referitoare la aceste acţiuni –
mai cu seamă ale lui Aelianus – şi la cauzele lor
este foarte amplă. Vezi mai ales Dionis M. Pippidi, Contribuţii
la istoria veche a României, Bucureşti, 1958, pp.
137-170; dar şi Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti,
1926, pp. 103-105; 733; J. Halkin, ,,Tiberius Plautius Aelianus,
légat de la Mésie sous Néron” Antiquité
Classique, 3, 1934, pp. 121-164; Emil Condurachi, ,,Tiberio
Plauzio e il transferimento dei 100.000 Transdanubiani nella Mesia”,
Epigraphica, 19, 1959, pp. 49-65; Mario Attilio Levi, Nerone
e i suoi tempi, retipărire, Milano, 1973, pp. 191-192;
Tadeusz Zawadski, "La légation de Ti. Plautius Silvanus
Aelianus en Mésie et la politique frumentaire de Néron",
La Parola del Passato, 30, 1975 ( Neronia, 1974),
pp. 59-73; Eugen Cizek, Néron, al 3-lea tiraj, Paris,
1992, pp. 335-337; 345-347.
[11] Vezi E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 318; id.,
Sinteza, p. 33, în special n. 50; id., Istoria literaturii
latine, p. 575.
[12] Acest punct de vedere apare la E. Cizek, Epoca lui Traian,
p. 318; id., Sinteza, p. 33; id., Istoria
literaturii latine, p. 575. Pentru operaţiile invadatorilor
în vederea distrugerii taberelor legiunilor de Viminacium,
Oescus şi Novae, vezi Heinz Heubner, P. Cornelius Tacitus.
Die Historien. Kommentar, Heidelberg, 1963-1972, III, p. 99.
çn general, pentru aculturaţie, inclusiv pentru distincţia
între aculturaţia acceptată, adică pentru integrare,
şi cea impusă cu forţa de cuceritori, deci pentru
asimilare, vezi Nathan Wachtel, ,,L'acculturation”, Faire
de l'histoire, Nouveaux problèmes, culegere de studii
dirijată de Jacques le Goff şi Pierre Nora, 3 vol., Paris,
1974, I, pp. 124-146; şi Henri Monot, "L'histoire des
peuples sans histoire", ibid., I, pp. 106-123.
[13] Vezi Gheorghe Ceauşescu, ,,Concepţiile lui Tacit asupra
politicii externe romane”, Studii Clasice, 11, 1969,
pp. 145-155; şi E. Cizek, Istoria literaturii latine,
pp. 574-575; id., Histoire, p. 239. [14] Ca izvoare pentru aceste două grele înfrângeri,
vezi SUET., Dom., 6, 1-2; DC, 67, 5-6; EUTR., 7, 23, 4;
HIER., Chron. Abr., CCXVI Olymp., 86; JORD., De rebus
Geticis, 76; în ce priveşte bibliografia modernă,
vezi S. Gsell, Essai sur le règne de Domitien, Paris,
1894, pp. 207-213; Roberto Paribeni, Optimus Princeps. Saggio
sulla storia e i tempi dell'imperatore Traiano, 2 vol., Messina,
1926-1927, I, pp. 116-117; Carl Patsch, Der Kampf um den Donauraum
unter Domitian und Traian (Beiträge zur Volkerkunde von Südosteuropa
V/5), Wien-Leipzig, 1938; Hadrian Daicoviciu, Dacii,
ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 319-321; id., ,,Cornelius
Fuscus” şi ,,Oppius Sabinus”, Dicţionar
de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), Bucureşti,
1976, pp. 187 şi 444; E. Cizek, Epoca lui Traian, p.
84; Joël Le Gall - Marcel Le Glay, L'Empire Romain., Le
Haut-Empire de la bataille d'Actium (31 av. J.-C.) à l'assassinat
de Sévère Alexandre (235 ap. J.-C.), Paris,
1987, p. 391; Michel Christol-Daniel Nony, Rome et son Empire.
Des origines aux invasions barbares, Paris, 1990, p. 149;
Yves Roman, Le Haut-Empire romain, 27 av. J.-C. - 235 ap. J.-C.,
Paris, 1998, pp. 47-48; 53-54.
[15] Pentru condiţiile păcii, vezi DC, 67, 7, 4;
68, 9, 5; MART., Epigr., 6, 76, 5; 10, 7; STAT., S.,
1, 1, 25; 3, 3, 170; PLIN., Pan., 11-12; ca investigaţii
moderne, vezi S. Gsell, op. cit., pp. 216-221; C. Patsch,
op. cit., pp. 27-32; H. Daicoviciu, Dacii, pp. 324-327;
E. Cizek. Epoca lui Traian, pp. 84-85; însă şi
Radu Vulpe, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, pp.
153-154.
[16] Vezi C.I.L., III, 6818; X, 135; SUET., Dom.,
6, 2; DC, 67, 7, 2; EUTR., 7, 23; OROS., Hist., 7, 10,
4; dar şi S. Gsell, op. cit., pp. 221-227; E. Cizek,
Epoca lui Traian, pp. 85-86. çn privinţa Moesiei,
creată ca provincie imperială de către Tiberiu, în
15 d. C., şi despre divizarea ei, vezi M. Fluss, ,,Moesien”,
Realencyclopädie der Classischen Altertumswissenschaft,
15, 1932, col. 2350-2412; Radu Vulpe, Histoire ancienne de
la Dobroudja, Bucureşti, 1938, passim; E. Koestermann,
op. cit., I, pp. 254; 380; Emilia Doruţiu-Boilă,
"Moesia", Dicţionar de istorie veche, pp.
397-401.
[17] H. Heubner, op. cit., I, p. 22.
[18] Pentru atitudinea şi informaţiile date de Pliniu
cu privire la daci şi la cucerirea ţării lor, vezi
Eugen Cizek, ,,Pliniu cel Tânăr despre războaiele
dacice ale lui Traian”, Romano-Dacica, Izvoarele antice
ale istoriei României, II, ed. a 2-a, Bucureşti,
1994, pp. 143-192.
|