Sarmaţii la Tacit

Nu vom insista asupra datelor oferite de Tacit cu privire la sarmaţi. Opinăm că acestea ar trebui să constituie obiectul unei analize independente, care s-ar putea dovedi foarte utilă şi interesantă. Ne vom mărgini aşadar la puţine elemente relative la sarmaţi, iazigi şi roxolani. Am consemnat de altminteri informaţiile furnizate de Tacit cu privire la alianţa dintre daci şi sarmaţi din 69 d. C. Pe de altă parte, nu numai că unii sarmaţi i-au putut sprijini pe daci în 85-88 d. C. împotriva generalilor lui Domiţian, dar eşecul înregistrat de împărat în 92-93 l-a putut obliga să ignore modul cum Decebal întrebuinţa subsidiile şi diversele ajutoare romane în vederea potenţării unui stat funciarmente antiroman. Iar Tacit era foarte probabil la curent cu repercusiunile înfrângerilor din Pannonia asupra întăririi regatului lui Decebal. De altfel pasajul taciteic de la începutul Istoriilor, mai sus reprodus de noi, asociază strâns, cum am arătat, sarmaţii şi daco-geţii nu doar în ce priveşte evenimentele anului 69, ci şi pentru cele petrecute sub domnia lui Domiţian. De fapt se pare că autorităţile romane ale lui Domiţian purtaseră tratative cu germanii din zona Dunării şi cu sarmaţii iazigi, pe care au încercat în zadar să-i convingă să atace pe Decebal, spre a realiza o alianţă de mare anvergură. Forţele lui Tettius Iulianus urmau să opereze în Dacia, în virtutea înfăptuirii unei mari coaliţii antidacice. Dar, cum am arătat în fraza anterioară, aceste tratative au eşuat [19] .

În al doilea opuscul al său, Germania, Tacit precizează că tribul venedilor practica un alt mod de viaţă decât cel al sarmaţilor, aceştia din urmă in plaustro equoque uiuentibus, "trăind în car şi pe cal" (G., 46, 2). În fraza precedentă, Tacit recunoscuse însă că fruntaşii venedilor se amestecaseră prin înrudire cu unele căpetenii sarmatice, încât îşi sluţeau – foedantur – înfăţişarea (G., 46, 1). Tacit are probabil în vedere obiceiul sarmaţilor roxolani, care locuiau mai ales în Basarabia, de a-şi deforma craniul prin bandajare, încă din copilărie. Sarmaţii iazigi, trăitori, în secolul I d. C., între Dunăre şi Tisa, adică în actuală Câmpie ungară, nu practicau această ,,înfrumuseţare” Îndeobşte sarmaţii duceau un mod de viaţă nomad, legat de utilizarea complexă a cailor. În Historiae, Tacit se referă la alte deprinderi ale sarmaţilor roxolani ca: incapacitatea lor de a purta lupte de infanterie, compensată însă de o cavalerie foarte performantă, înarmată cu nişte conti, "ţepuşe lungi" şi cu săbii foarte grele şi de mari dimensuni – gladii –, mânuite cu ambele braţe (H., 1, 79, 2-3). Sarmaţii nu purtau scuturi, dar căpeteniile lor erau ocrotite de catafracte, armuri grele, ţesute din piele foarte dură, peste care erau cusute ,,lame” de fier, dispuse în formă de solzi (H., 1, 79, 3-4). Această armură proteja atât calul cât şi călăreţul, dar era atât de împovărătoare încât împiedica luptătorul căzut de pe animal să se ridice în picioare [20] . Această descriere etnologică a lui Tacit este prilejuită de relatarea incursiunilor roxolanilor în Moesia, în 67-68, când masacraseră două cohorte romane, şi în 69 d. C., sub domnia lui Otho, adică înaintea puternicii ofensive daco-sarmatice, mai sus analizată. De fapt, cum a reliefat Heinz Heubner, Tacit realizează o ,,synkrisis” privitoare la virtuţile sarmatice şi romane [21] . Căci roxolanii, care dispuneau de nouă mii de călăreţi, dar erau preocupaţi de pradă, în măsură mai sensibilă decât de tactica de luptă, sunt zdrobiţi de legiunea a treia. După victorie, la Roma, i s-a decernat o statuie triumfală lui Marcus Aponius Saturninus (H., 1, 79, 1-5).

Tacit scrie de asemenea despre iazigi. Aceştia se instalaseră în Câmpia ungară în jurul anului 20 d. C., după ce părăsiseră ţinuturile Dunării de Jos, unde fuseseră înlocuiţi de roxolani. Prezenţa lor anterioară în zona pontico-danubiană este atestată de mai multe surse (OV., Tr., 2, 191; Pont., 4, 79; STR., 7, 3, 17; PTOL., 3, 5, 19). Ajunseseră astfel vecini cu romanii (PLIN., N.H., 4, 81) [22] . Tacit ne spune că iazigii, a căror forţă militară rezidă tot în cavalerie, luptau în câmp liber uagi, "în cete dezordonate". Ei l-au sprijinit pe Vannius, regele suebilor, care era contestat de alte populaţii germanice. çn cele din urmă, Vannius şi iazigii sunt înfrânţi (An., 12, 29-30). În sfârşit, în timpul războiului civil din 69 d. C., cum am arătat mai sus, pentru a-l combate pe Vitellius, Aponius Saturninus a trebuit să-şi deplaseze spre Italia cele mai importante trupe de elită. Ca să asigure liniştea, în Moesia şi în Pannonia, el a încheiat o înţelegere, deci un foedus, cu iazigii. Prin urmare căpeteniile lor au fost cooptate în rândul forţelor militare auxiliare ale romanilor. Sarmaţii din Câmpia ungară au oferit romanilor şi sprijinul luptătorilor iazigi de rând, mai ales al performantei lor cavalerii: plebem quoque et uim equitatum, qua sola ualent, offerebant, ,,ofereau chiar şi mulţimea lor de rând şi forţa călăreţilor, prin care singură ei sunt puternici” (H., 3, 5, 1). Dar acest munus, ,,dar” le-a fost refuzat, ca barbarii să nu profite de discordiile interne ale romanilor şi să nu manevreze necinstit între taberele angajate în războiul civil. În plus Aponius Saturninus şi-a asigurat şi sprijinul suebilor (H., 3, 5, 1). Am constatat mai sus care au fost efectele practice ale acestor precauţii! Dacii, care erau mai primejdioşi decât sarmaţii, s-au aliat cu aceştia, poate în special cu roxolanii, şi au atacat masiv Moesia. Dar, întrucât puternica invazie daco-sarmatică a afectat şi Pannonia, cum am semnalat mai sus, şi unii dintre iazigi au putut participa la acest complex atac împotriva teritoriilor romane. În sfârşit, Tacit notează că, după învingerea lui Vitellius, la Roma s-au conferit lui Mucian triumphalia, ornamentele triumfale, nu pentru victoriile din războiul civil, ci sub pretextul zdrobirii de către el a sarmaţilor (H., 4, 4, 2). Chiar pentru învingător, un război civil apărea ca nefast, nelegiuit.

Nu dorim să discutăm pe larg problema apartenenţei etnice a triburilor venedilor şi fennilor. Aceste seminţii erau foarte probabil germanice, însă întreţinuseră strânse relaţii cu sarmaţii (G., 46, 1-3). Aceşti germani, ca şi peucinii, numiţi îndeobşte bastarni, ajunseseră vecini cu dacii şi deprinseseră tactica de luptă a sarmaţilor, pe care în secolul al III-lea d. C. o vor adopta şi goţii [23] .

Prin urmare, spre deosebire de modul în care îi tratează pe daci, Tacit oferă informaţii despre felul de viaţă şi mai cu seamă despre armamentul şi tactica militară a sarmaţilor. Le recunoaşte anumite calităţi de războinici, mai ales performanţe în ce priveşte cavaleria, dar îi consideră nestatornici, neloiali faţă de angajamentele luate, preocupaţi de pradă şi incapabili de o organizare politică şi militară eficace. Istoricul nu-şi poate reţine un anumit dispreţ faţă de ei, deşi îi socoteşte destul de periculoşi pentru siguranţa teritoriilor romane.