PASUL ŞAPTE

Avatarurile iubirii: de la arta de a seduce, la arta de a divorţa.

„Un alt mijloc de a captiva cineva pe iubita sa este înlãturarea oricãrei minciuni şi respectarea onoarei." „În materie de divorţ, bãrbatul e întotdeauna vinovat."

De citit: Arta de a divorţa, de un avocat, Bucureşti, Lito-Tipografia Carol Göbel, strada Doamnei, 16, 1894. Adolphe Steinberg, Adevãratul cod al manierelor elegante pentru junii de orice condiţiune, Bucureşti, Editura Librãriei H. Steinberg, strada Şelari, 18, 1894, p. 35-88.

Arta seducţiei, o artã veche de când lumea. Chiar Mihail Kogãlniceanu publicând în 1840, în „Dacia Literarã", acele Scene pitoreşti din obiceiurile poporului. Nou chip de a face curte era parcã obligat de natura însãşi a acestui delicat domeniu, sã constate cã aici noul pare mai degrabã o posibilitate de existenţã a vechiului. Antifrazã? Analogie? Cine ştie! Kogãlniceanu opteazã pentru perspectiva oarecum didacticã, exploatând învãţãturile ce se pot extrage din punerea faţã în faţã a mentalitãţii rurale cu cea citadinã la mijlocul secolului trecut: „Spusu-ţi-a cineva cã la munte, când un flãcãu apucã o fatã de peştiman sau de salba care-i este împrejurul gâtului, este ca şi cum şi-ar cere-o de soţie? Nu-i chipul galant? Nu-ţi insuflã nişte suvenire mitologice? Nu crezi cã ceteşti romanul colanului zeei Vinerii? Dacã drãgãlaşul nu-i destul de voinic sã facã un asemenea pas, aleargã la cimpoieş, care se duce de spune fetei, în versuri întovãrãşite de cimpoi, cã cutare flãcãu moare, piere pentru dânsa. Oare acest fel de declaraţie nu-ţi place mai mult decât declaraţiile civilizate de prin capitalele româneşti, unde tânãrul întreabã dintâi câte mii de galbeni, câte moşii, câte suflete de ţigani are fata? Şi dupã ce i-a fãcut curte - adicã lãzei cu galbeni - face în sfârşit, dar tocmai în urmã şi fetei o declaraţie ce pute a aur şi a precupeţ douã ceasuri de departe!".

Din aceastã paralelã, manevratã cu rece maniheism, rezultã, evident, ceea ce autorul gândise chiar ca premizã: idealizarea lumii satului şi culpabilizarea oraşului, punct de vedere cu o nestrãmutatã stabilitate în peisajul literar şi publicistic din urmãtorii 100 de ani.

Şi totuşi, cum ne şi aşteptãm, realitatea este mult mai nuanţatã decât teoria. Ceea ce ne-o dovedesc douã jurnale de pe la 1850, scoase la luminã, în 1996, de cercetãtorul Andrei Nestorescu. Este vorba despre jurnalele redactate în limba francezã, între 1854-1856, de Zoe Cantacuzino şi Gheorghe Ghica, descendenţi ai unor mari familii nobiliare din care au fãcut parte domnitori, importanţi oameni politici şi de culturã. Cei doi tineri (Zoe Cantacuzino avea în 1854, 18 ani, iar Gheorghe Ghica, 24 de ani), se vor cãsãtori în 1856, doi ani dupã prima întâlnire, evocatã de Zoe: „Am vorbit astfel aproape un ceas, dupã care domnul Gheorghe Ghica a venit şi s-a aşezat lângã mine.

Am vorbit despre lucruri oarecare; n-a rãmas lângã mine decât un sfert de orã pentru cã a fost rugat sã cânte. Are o voce foarte simpaticã şi, mai ales, foarte expresivã. Mi-a adus aminte de bietul meu George, care şi el trãieşte mult prea intens ceea ce cânta. Dar cum mi-am spus pãrerea despre toţi, ar fi nedrept sã-l trec cu vederea pe domnul G.G. Ar fi cu atât mai nedrept cu cât îl gãsesc o persoanã foarte bine. Pare foarte la locul lui, e foarte distins, dar cum e vãrul prietenei mele, îl gãsesc poate mai bine decât este în realitate. Dar ce zic acum nu este drept - îl privez de o bunã parte din meritul sãu. Domnul G. este într-adevãr foarte bine. Dintre toţi tinerii (în afarã de verii mei) el este cel mai bine". Ce alt ecou a avut în sufletul tinerei fete întâlnirea din salonul familiei Mavros, nu vom şti niciodatã.

În schimb, ştim, graţie unei confesiuni epistolare, frãmântãrile sufleteşti ale prinţului, ce se destãinuia surorii sale Elena, cunoscuta scriitoare Dora D'Istria: „Sunt pe punctul sã fac un pas asupra cãruia nu se va mai putea reveni şi care-mi va decide existenţa. Cum îţi spuneam, în ultima scrisoare, trebuie sã mã însor. Nu-ţi pot descrie în ce stare de agitaţie am fost zilele astea. Dorind sã-mi ascult inima şi raţiunea, am fãcut eforturi teribile pentru a pune de acord ambele puteri ale sufletului. Cãci, oare nu în alianţa lor stã fericirea ce întemeiazã un mariaj? / ... / Apelând la ajutorul raţiunii şi al gustului, logica mi-a demonstrat cã alegerea nu-mi este cu putinţã decât între douã persoane: Bãrcãneasca şi Zoe Cantacuzino. Iatã, mi-a spus logica, lucrurile pe care le ştii despre cele douã persoane. Sã nu vorbim de zestre - asta nu mã intereseazã - dar în rest ele sunt aproape egale. Zoe, fãrã sã fie una dintre acele frumuseţi care copleşesc inimile prin atacul lor plin de strãlucire, este o fatã drãguţã. Îi cunoşti caracterul, firea deschisã ca a unui copil; sufletul ei tandru şi devotat, iubitor prin chiar natura sa, e tot ce poate fi mai bun şi mai cu grijã educat; ştii cã oferindu-i mâna pentru a o conduce în cãminul tãu, nu vei fi nevoit sã aşezi un vãl negru pe portretele pãrinţilor, de teamã ca ei sã nu considere cã ai fãcut de ocarã onoarea casei. Într-un cuvânt: ştii ce iei, deci vei intra cãlcând hotãrât în acest labirint care este cãsãtoria. Şi, iatã, pe de altã parte - a continuat inflexibilã logica - ce ştii despre cealaltã persoanã.

La drept vorbind, nu ştii decât un lucru: cã este într-adevãr extraordinar de frumoasã. Ba chiar te-ai lãsat copleşit de apariţia ei strãlucitoare. Efectul a fost destul de puternic pentru ca prima atracţie sã se transforme în iubire. Dar ai simţit vibrând în inima ta, la ivirea ei, coarda simpatiei, ai auzit acel sunet magic în stare sã frângã raţiunea şi sã te cheme împotriva voinţei tale pe marginea prãpastiei, cu acea forţã pe care mitul o atribuie vocilor Sirenelor? Nu. Ştii tu ce se ascunde îndãrãtul acestei feţe senine şi scânteietoare precum cristalul, netedã precum gheaţa? Ei, da, sãrmane, adâncurile acestei unde limpezi ţi-au rãmas nevãzute! Muzica valsului te îmbatã, lumina de basm a sãlii de bal se reflectã în infinite irizaţii pe acest chip de gheaţã în care tu te amãgeşti cã vezi lucirea diamantului - dar nu-i decât un miraj! / ... / Aşa mi-a zis logica şi a dispãrut. Atunci mi-am întors faţa cãtre raţiune, invocându-i puterea spre a mã elibera de presiunea imaginii acelei frumuseţi în stare sã întunece în mintea bãrbaţilor orice urmã de logicã. În ciuda sincerului ajutor al raţiunii, lupta care s-a dat în sufletul meu a fost una durã şi nãscãtoare de suferinţe. Astãzi, prin liniştea ce urmeazã furtunii, cred cã lupta aceasta s-a terminat. Decizia mi-e luatã şi nu-mi rãmâne decât sã las viitorului ultimul cuvânt."

Viitorul se aratã, însã, extrem de grãbit, pentru cã numai dupã cinci sãptãmâni, scrisoarea de peţit e gata redactatã dupã toate legile politeţei princiare: „Doamnã, de când am avut onoarea sã fiu primit în familia Domniei Voastre şi am cunoscut încântãtoarele calitãţi ale Domnişoarei Zoe, am nutrit convingerea cã pentru mine nu ar exista o fericire mai mare decât de a-i putea merita într-o bunã zi mâna." Lupta durã şi nãscãtoare de suferinţã a rãmas în trecut, acum atenţia este aţintitã spre tânãra fatã, cu promisiunea cã „toate eforturile mele se vor îndrepta spre împlinirea a tot ce i-ar putea atrage afecţiunea faţã de persoana mea. Toatã existenţa mea fiind pusã în slujba fericirii sale, îndrãznesc sã sper cã nu va regreta niciodatã acordul pe care şi-l va da". Dincolo de artificiile retorice, sentimentul de preţuire faţã de viitoarea soţie este incontestabil. Peste încã o lunã, în aşteptarea rãspunsului familiei Cantacuzino, Gheorghe Ghica se confeseazã din nou Elenei mãrturisind cum, asaltat de „mame de familie", a refuzat sã intre în jocul propunerilor de zestre („de parcã eu mã însor cu zestrea şi nu cu fata"), fiind fericit de alegerea pe care a fãcut-o. Teza Kogãlniceanu este teribil contrazisã sub presiunea unor imperative morale şi sufleteşti ce considerã banul mai puţin profitabil decât liniştea lãuntricã. Aşadar: „Nunta va avea loc probabil la începutul verii; sper sã plec imediat cu drãgãlaşa mea soţie sã te întâlnim şi sã faceţi cunoştinţã. Vei fi încântatã de caracterul ei frumos, o vei preţui mai ales pentru natura elevatã a sentimentelor ei. E foarte drãguţã. Pe scurt, sunt convins cã nu voi regreta niciodatã pasul fãcut şi cã - gãsindu-mi alãturi de ea liniştea lãuntricã - mã voi putea dedica acelei vieţi active şi productive ce constituie recompensa cea mai frumoasã şi nobilã".

Jurnalele şi epistolele de la 1850, pe care le-am reprodus pe larg datoritã, pe de o parte, relativei confidenţialitãţi a primei lor apariţii („Cotidianul", suplimentul „Litere, Arte & Idei", 19 şi 26 februarie 1996), iar pe de altã parte interesului pe care aceste file de demult îl pot stârni în actualitate, ca document (datat, dar cu atât mai interesant), al relaţiei masculin / feminin. Şi ce ne spune el? Cã la mijlocul secolului al XIX-lea, tinerii din societatea cultivatã româneascã tratau feminitatea cu respect plin de delicateţe, curtoazie tandrã, neostentativã.

Este un semnal pe care îl întrevedem şi în Adevãratul cod al manierelor elegante (din 1897), dupã ce, în 1894, fusese deschis afirmat în anonima Arta de a divorţa: „E constatat cã noi românii mergem cu paşi repezi pe calea progresului şi a civilizaţiunii; ori, unul din efectele acestei civilizaţiuni este îndulcirea moravurilor noastre şi în special, politeţea şi cavalerismul faţã de femeie. În asemenea condiţiuni, tribunalele sunt datoare a ţine seama de acest mers şi ele trebuie sã devie din ce în ce mai exigente faţã de bãrbaţi de datã ce e vorba de cavalerism. Acum nu mai suntem în vremurile în care femeia avea nevoie de vorba groasã ca sã priceapã cã nu este iubitã de bãrbatul ei. Prin educaţiunea superioarã ce primeşte, prin dezvoltarea inteligenţei sale şi prin modul de vieţuire, ea a devenit partea plãpândã şi delicatã a firei omeneşti. Azi, un nimic o tulburã, orice o impresioneazã. De multe ori, ea este ca acele pahare de cristal subţiri şi friabile, gata a vibra la cea mai micã adiere. O lipsã de atenţiune poate sã o tulbure şi un nimic poate sã ofenseze grav o femeie simţitoare". Fragilitate, dar şi rezistenţã, pentru cã „frumuseţea spiritualã rãmâne toatã viaţa".

Cum României i-au lipsit codurile cavalereşti şi ale curteniei, acum, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Adevãratul cod îşi asumã, desigur în forme specifice, o asemenea îndatorire. Aceastã poate involuntarã nostalgie retro este cu atât mai semnificativã, cu cât Adevãratul cod nu pare a se simţi contemporan (sau confin) cu De l'amour sau L'Éducation sentimentale, situându-se departe atât de idealismul lui Stendhal ce proiecta asupra persoanei iubite calitãţi, perfecţiuni inexistente în realitate, existente doar în imaginaţia privitorului (iubirea ca „fraudã", dupã sancţiunea modernã a lui Ortega y Gasset), dar şi de rãceala cu care Flaubert consemneazã eşecul iubirii platonice, al iubirii pasiune, al iubirii matrimoniale, singurã triumfãtoare rãmânând prietenia. Aşa cã, deşi prin data de apariţie înscrisã pe pagina de titlu, Adevãratul cod se plaseazã în vecinãtatea eseurilor lui Stendhal şi Flaubert, structura, motivaţiile şi concluziile argumentaţiei, îl aduc, surprinzãtor doar la prima vedere, mai aproape de Ars amandi a lui Ovidiu şi prin spiritul pragmatic descriptiv, şi printr-o temperatã frivolitate. Seducerea, identificatã operaţiunii de asediere („Cel ce iubeşte este ca un ostaş„) sau vânãtoarei, e mai puţin vibraţie inefabilã cât meşteşug, îndemânare, purã mãiestrie ce presupune tehnici aparte: ochi languroşi, preumblãri pe sub portice umbroase, folosirea subretei, prietenei, mamei ca intermediar, toposul lacrimilor, paloarei, sãrutãrilor, al porţii asediate, al micilor cadouri, al scrisorilor... Iubirea etericã, platonicã rãmâne doar un deziderat, iar în prim plan irumpe iubirea terestrã, palpabilã, al cãrei barometru este cotidianul şi nu idealul. Ceea ce nu înseamnã cã trãirile protagoniştilor nu au autenticitate şi farmec.

PASUL OPT

Don't - Nu se cuvine.

De citit: Marin Florea Livescu, Nu se cuvine! Regule practice de bunã-cuviinţã între oameni, adaptare dupã englezescu „Don't", Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Minerva", strada Regalã, 6, 1905. Nu se cuvine! Regule practice ale bunei-cuviinţe între oameni, Tg. Mureş, Tip. Ardeleana, 1935. Ceea ce nu trebuie sã faci (traducere de Y) Galaţi, Colecţia Biblioteca Universalã nr. 296, Librãria G.D. Nebuneli & fiii, f.a.

Un procedeu al grilei comportamentale este regula formulatã negativ, într-un stil concis şi imperativ. Originea ei este veche dacã ne gândim la ceea ce specialiştii au numit „spovedania negativã" (cuprinsã în Cartea morţilor, Egiptul Antic, cca. 1580-1314 înainte de Hristos), în care defunctul nu mãrturiseşte, ca în spovedania creştinã, sãvârşirea unor pãcate, ci declarã cã nu le-a fãcut, exaltând, astfel, starea lui de inocenţã:

Porunca instituind o interdicţie, intrã şi în structura Decalogului (Exod, 20, 1-26) pentru a reveni, prin nuanţare şi adâncire la nivelul destinului individual, în Predica de pe munte (Matei, 5, 21-22, 27-28): „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Sã nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândã. Eu, însã, vã spun vouã, cã oricine se mânie pe fratele sãu, vrednic va fi de osândã. / ... / Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Sã nu preacurveşti. Eu, însã, vã spun vouã, cã oricine se uitã la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui".

Din planul înalt moral, porunca negativã alunecã spre lumea cea de toate zilele, funcţionând, de aceastã datã, la nivel concret şi cenzurând cuvinte, gesturi, atitudini, intenţii, intonaţii.

Este cazul celor patru cãrţi apãrute la Bucureşti, Tg. Mureş şi Galaţi, toate având, mãrturisit sau nu, modelul Don't, faţã de care se situeazã uneori foarte aproape (precizând „traducere"), alteori, mai departe (recunoscând „adaptare"). Toate, în sfârşit, având cam acelaşi sumar, coincidenţã idealã pentru depistarea noncoincidenţelor.

Şi ele sunt numeroase. Aş releva, în urma lecturii celor douã capitole Despre vorbire, din Cartea bunei cuviinţe de J. Arca (Bucureşti, 1887) şi Nu se cuvine (Tg. Mureş, 1935), atenţia acordatã de cea din urmã, realitãţii lingvistice din provincii („Nu se cuvine sã pronunţi cuvintele greşit. Ascultã cu atenţie felul cum pronunţã oamenii culţi. Mai ales fraţii noştri bãnãţeni şi ardeleni trebuie sã-şi dea silinţa de a pronunţa cuvintele în mod corect."), cu sublinierea egalitãţii în drepturi pentru toţi: „Nu se cuvine sã râdem de felul de a vorbi al moldovenilor sau al ardelenilor. Românii adevãraţi nu pot râde de limba pe care o vorbesc milioane de români din provincii. Nu se cuvine sã luãm în zeflemea orice cuvânt românesc din alte provincii, pentru cã nu-l înţelegem. Toate cuvintele din limba noastrã îşi au rostul lor şi numai un ignorant poate sã râzã de ele."

Acelaşi exerciţiu analitic aplicat capitolului Dedicat cu afecţiune sexului frumos din Nu se cuvine, de Marin Florea Livescu (Bucureşti, 1905) şi Ceea ce nu trebuie sã faci, (Galaţi, f.a.), evidenţiazã distanţa între o prelucrare cu aport de originalitate faţã de o traducere brutã. Iatã o mostrã din prima categorie propunând, la urma urmei, şi o schiţã de canon literar 1900: „Nu se cuvine a ceti romanuri de bâlci cu subiecte fioroase sau imorale. O femeie care ţine sã fie luatã drept o femeie de distincţiune trebuie sã citeascã doar literaturã aleasã, cum sunt: Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Slavici, Delavrancea, Zamfirescu, Sadoveanu etc.". Cititoarea şi nu cititorul pare a-l interesa pe anonimul de la Galaţi iar motivele sunt mãrturisite pe ultima filã a cãrţii: „Nu vã îndoiţi de afecţiunea aceluia care a scris aceastã carte pentru femeie; greşalele pe care femeile le comit în societate, sunt rare, comparate cu cele ale oamenilor; însã, aceste câteva rânduri date aici, cu cel mai mare respect şi cu cele mai bune intenţiuni, nu vor fi fãrã folos."

PASUL NOUÃ

Bucureşti, 1939 : soluţia pentru reuşitã în viaţã.

„Un cuceritor în cel mai deplin înţeles al cuvântului."

De citit: Petre Georgescu-Delafras, Cum am cucerit viaţa, Bucureşti, Editura „Cugetarea", 1939, p. 9-30.

Petre Georgescu-Delafras pãtrunde cu aplomb în cercetarea noastrã asumându-şi, de la bun început, calitatea de „cuceritor în cel mai deplin înţeles al cuvântului". Fapta, a înfãptui, dar şi succes sau prosperitate sunt vorbe foarte des folosite în schiţa de autobiografie, exemplarã pentru destinul unui mic întreprinzãtor din România interbelicã. Subliniind cã „omul de azi este rezultat din faptele trecutului", Delafras exclude hazardul sau şansa din explicarea propriei ascensiuni sociale şi materiale, recunoscând ca valabile numai munca tenace, punctualitatea, economisirea ritmicã din venit, privaţiunea, nu „din zgârcenie", ci pentru „înfãptuiri durabile", refuzul extremelor. Cu o asemenea grilã de principii, directorul Editurii „Cugetarea" nu e deloc singur pe lume, dimpotrivã, e, în fond, un bun reprezentant al spiritului veacului sãu. Un veac ce opteazã pentru identificarea destinului uman cu fapta, un veac pentru care economicul începe a juca un rol decisiv, la fel, vectorul pragmatic, cu cel puţin câteva urmãri: concentrarea timpului (nimeni nu mai are rãgazul sã aştepte ani, luni, sãptãmâni sau chiar zile), viteza de acţiune (a ieşi prompt în întâmpinarea şansei, a profita de ea, mai mult, a o declanşa), eficienţa (timpul şi nu doar el se transformã în bilet de tezaur), francheţea comportamentalã (chiar dacã doar mimatã este folositoare democratizãrii contactelor sociale).

Herodot credea cã "destinul omului este caracterul". Vremurile moderne înclinã, iatã, spre supremaţia faptei, singura, parcã, în stare sã asigure reuşita în viaţã, succesul, chiar fericirea. Am folosit, nu întâmplãtor, cuvinte din titlurile mai multor cãrţi scrise şi citite dupã 1900 pe toate meridianele, cãrţi ajunse în traducere româneascã şi la Bucureşti: S. Linder, Pentru a reuşi în viaţã, ce trebuie sã ştie orice tânãr care vrea sã ajungã, Dale Carnagie, Arta de a reuşi în viaţã (1936), Herbert Newton Casson, Succes şi fericire (1939).

Premizele lor nu sunt altele decât cele în care crede şi Delafras, cu un plus, însã, de îndrãznealã şi dezinvolturã în a înfrunta pericolul, a risca pentru ajungerea la scopul dorit, ce este cu realism precizat. Din tot felul de motive, parte obiective, parte subiective, Delafras este mai reticent în a se avânta în lupta pentru existenţã, preferând expectativa şi prudenţa „Poate dacã aş fi riscat mai mult, aş fi progresat mai mult. Dar tot aşa de bine se putea întâmpla sã-mi frâng gâtul. De aceea am ţinut sã respect cu stricteţe legile înţelepte ale prudenţei".

Ar mai fi încã ceva. Şi destul de important. E nedrept sã reducem bibliografia anglo-saxonã, iatã, şi româneascã referitoare la comportamentul unui tip uman al vremilor moderne, adicã întreprinzãtorul, omul de afaceri, ar fi nedrept sã o reducem doar la o listã de sfaturi utile unei rapide îmbogãţiri. Reperul moral şi larg spiritual este mereu prezent dând semnificaţie reperului material. În 1747, cea de a 110-a regulã (şi ultima) din îndreptarul scris de George Washington era: „Trudeşte-te sã pãstrezi în pieptul tãu vie acea sclipire din focul divin numitã conştiinţã". Dupã douã sute de ani, ultimele sfaturi ale lui Herbert Newton Casson, menite a aduce succesul şi fericirea, sunt: „Preţuieşte pe aproapele tãu ca pe tine însuţi. Cultivaţi şi dezvoltaţi sentimentul iubirii. Sã nu uitãm niciodatã cã suntem o fiinţã însufleţitã şi nu numai un amestec de carne şi oase".

Simţul moral, generozitatea, atenţia faţã de aproape sunt totdeauna prezente şi la Petre Georgescu-Delafras. Dar subsumate, cu accente patetice, iubirii de ţarã: „N-aş putea afirma cã, încã de la început, ştiam cu preciziune unde voi ajunge cãci omul multe doreşte, dar puţine împlineşte. Ceea ce este adevãrat, însã, e cã totdeauna am avut ambiţiunea româneascã de a mã ridica. Şi cu cât mã ridicam, cu atât doream sã mã ridic şi mai mult. Natural, era şi mândria mea personalã satisfãcutã prin aceastã continuã ascensiune, dar, repet, era în joc ambiţiunea de a face o faptã româneascã. Eu - ca şi alţi mulţi, bineînţeles - am realizat cel mai autentic naţionalism constructiv. Şi mã simt fericit pentru mult-puţinul pe care l-am fãcut".

Mai e nevoie sã spun cã multe dintre paginile invocate aici vorbesc nu doar prezentului în care au fost scrise ci şi prezentului în care sunt citite?

PASUL ZECE

Addenda. Lista cãrţilor care au generat aceastã carte

Se întâmplã ca bibliografiile şi, în general, corpusul documentar (cronologie, date, titluri), ce reprezintã pentru cercetãtor un extraordinar pariu profesional, sã nu stârneascã încântarea cititorului. Aşa cã, acest, oarecum obligatoriu final de cercetare apare ca un fel de rãu necesar, având o vizibilã utilitate informativã, dar nici o putere de seducţie.

De ce îl citim, aşadar? Doar pentru a-l putea cita, eventual, vreodatã?

Îmi place sã cred (este, poate, o dovadã de trufie, care, totuşi, fiind mãrturisitã, are dreptul sã fie pe jumãtate iertatã), cã nu aceasta este soarta Addendei de faţã. În primul rând, pentru cã propune o bibliografie care, în aceastã formã extinsã, vede pentru întâia oarã lumina tiparului. În al doilea rând, pentru cã pune în circulaţie informaţii demne de toatã atenţia. Graţie lor, lumea româneascã dintre 1840-1940 irumpe cu putere pe scenã, cu preocupãrile ei înalte sau derizorii, cu mirajul idealitãţii, dar şi cu interesul pentru cotidianul cel mai concret şi banal. Detaliile toaletei zilnice, reticenţa şi avântul ce însoţesc o declaraţie de dragoste, cum şi când se folosesc cãrţile de vizitã dar şi cum se conduce o conversaţie, lumea salonului, a strãzii, a casei, a terenului de sport sau vânãtoare, balul, restaurantul, cafeneaua, dar şi teatrul, concertul, sala de conferinţã, apoi cãsãtoria şi divorţul, lectura ziarelor şi convorbirea telefonicã, prânzul burghez, cadourile şi, între ele, florile, în sfârşit, ce e mai uşor: a fi gazdã sau invitat, fumatul, educaţia copiilor, îndatoririle domnilor şi care e rãspunsul doamnelor, cum se mãnâncã sparanghelul, porumbul fiert sau cãpşunile, toate acestea şi multe, foarte multe altele sunt tratate cu destinsã seriozitate în cãrţile Addendei , reconstituind, în fond, cum spuneam, o lume. Pe care, desigur cã o cunoşteam şi din romanele vremii şi din ziare, şi din colecţii de fotografii, şi din memorii sau corespondenţã. Dar, mergând pe potecile Addendei, avem şansa de a o cunoaşte mai bine. Aceasta şi explicã de ce, de fiecare datã, în continuarea clasicei semnalãri (autor, titlu, editurã, an de apariţie, numãr de pagini) sunt reproduse şi sumarul (cuprinsul, repertoriu, tabla materiei...) fiecãrei cãrţi. O invitaţie şi la lecturã şi la meditaţie.

Cercetarea se întemeiazã pe 25 de volume. Poate nu sunt lipsite de importanţã unele detalii statistice. 17 au autori bãrbaţi, 2, femei, iar 6 se ascund sub pavãza anonimatului. Aici se încadreazã Codul conversaţiunei polite, Codul toaletei civile şi Codul manierelor elegante (apãrute între 1869-1870, la aceeaşi editurã şi în acelaşi format), a cãror Introducere este semnatã de fiecare datã E.Ş. Nu am reuşit identificarea autorului. Ceea ce face domnia sa, însã, este demn de toatã stima. Codurile nu-i aparţin, desigur, în exclusivitate, ele sunt - cum şi mãrturiseşte - o adaptare pentru spaţiul românesc a unor cãrţi franceze, dar energia pusã în slujba acestei idei şi, mai ales, intenţia edificãrii unui program coerent de educaţie îndeamnã la respect. Sã citim din Introducerea la Codul manierelor elegante: „Crezând dar a aduce un plãcut serviciu junimei române de toate clasele, punând la dispoziţiunea ei colecţiunea florilor civilizaţiunei europene, am întreprins publicarea Codului presinte, ca un complement al Codului conversaţiunei polite şi al Codului toaletei civile, cu care, împreunã, formeazã un curs complect de educaţiune. Învãţãmintele ce coprind aceste trei coduri sunt pentru omul sociabil, ceea ce studiile din colegii şi pensionate pentru junimea adolescentã. Ele sunt farul indispensabil al debutului nostru în lume."

Revenim la statisticã: 13 cãrţi sunt editate la Bucureşti, 7 în Transilvania, 5 în Muntenia şi Moldova. Oraşele care au mai mult decât o apariţie sunt, evident, în afarã de Bucureşti, Blaj (2) şi Craiova (2). Profesiile autorilor, dupã propria declaraţie: avocat (3), profesor (2), preot (2), ofiţer (2), director de editurã, fost director în Ministerul Finanţelor, absolventã a Conservatorului din Paris. Majoritatea cãrţilor conţin şi discursuri de escortã (prefeţe, postfeţe).

Cititorul vizat: I. - „Cum sã se poarte omul", „omul social", „persoane de orice vârstã şi condiţie socialã", „doamne şi domni"; II.

- „Copii şi adolescenţi", „junimea românã de toate clasele", „junimea de ambe sexe", „juni de orice condiţie", „tinerimea şcolarã"; III. - „militari"; IV. - „dame" şi „cavaleri".

Dintre motivaţiile asumate de autori se impun, mai ales, cele de naturã pragmaticã: „întocmit pentru şcoli şi pentru viaţa practicã", „culegere de sfaturi practice", dedicate tinerilor „care doresc a şti sã se prezinte în societate într-un mod avantajos".

Cum mulţi autori opteazã pentru titluri ce rezumã şi conţinutul şi/sau metoda de lucru, şi/sau cititorul vizat, e destul de simplu sã identificãm sursele (mãrturisite, desigur). Cãrţile franceze se aflã, cum ne aşteptam, pe primul loc (4), urmate de surse germane (2), engleze (2), italiene (1) şi americane (1). Atitudinea faţã de ele este, în formulãri diverse, aceeaşi: „prelucrarea conformã obiceiurilor noastre" (Alina), reguli „luate din uvragiile unor autori foarte competinţi şi parte rezultatul observaţiunilor şi experienţei proprii" (Cleopatra Arca), dupã „autori strãini cu luarea în consideraţiune a împrejurãrilor vieţii sociale" (Iosif Ardeleanu), „buchetul florilor civilizaţiei europene, culese din operele autorilor francezi şi români şi din propria experienţã a autorului" (E. Bosianu), „prelucrat dupã mai multe op-uri strãine, datinile naţionale şi legile patriei" (N. Filipescu-Dubãu), „adaptare dupã englezul Don't" (Marin Florea-Livescu) etc.

Adaptare, reluare sau, mai exact, prelucrare dintr-un punct de vedere personal, deci original. Ajungem, astfel, la o chestiune de fond din perimetrul problematic studiat. Contrar opiniei curente, dupã care cãrţile de comportament sunt mereu noi, trebuie sã acceptãm, sub puterea evidenţei, cã este mai degrabã vorba despre o noutate a vechiului. Mai ales la nivelul îndreptarului practic, dar nu numai aici, e de observat o anume stabilitate a normelor ce trec din veac în veac, rodind de fiecare datã în chip specific. Cînd, în 1747, George Washington redacta (la numai 15 ani !) 110 reguli ale curtoaziei şi comportamentului decent de conversaţie şi societate, el recunoaşte cã a pornit de la o carte de etichetã editatã la Londra, în 1640, care, la rându-i, pornise de la o carte francezã. Şi nu e deloc singurul exemplu. Experienţa europeanã clarificã mult lucrurile. O metaforã pentru comportamentul eficient al puterii, precum

cea a leului şi a vulpii, trece de la Cicero la Dante, este preluatã de Machiavelli, comentatã, apoi, de capete încoronate (regina Cristina a Suediei şi Frederic al II-lea al Prusiei), pentru a ajunge, inevitabil, la liderii politici actuali. Ne aflãm, repet, nu în faţa unui exemplu, ci al unui procedeu care clãdeşte din interior viaţa spiritualã, mentalul european. Este chiar coloana lui vertebralã. Continuitate prin metamorfozã, aşa gândesc şi autorii de tratate de comportament şi comentatorii acestora, precum Johan Huizinga, glosând despre Amurgul Evului Mediu şi nu doar al lui: „Idealul cavaleresc, cu acel conţinut al sãu, încã semi-religios, nu putea fi practicat decât de o epocã în stare sã mai închidã încã ochii în faţa celor mai pregnante realitãţi şi sã se lase încântatã de iluzie absolutã. Civilizaţie care se reînoieşte, sileşte societatea sã pãrãseascã, din vechea formã de viaţã, nãzuinţele prea înalte. Cavalerul devine le gentilhomme francez din secolul al XVII-lea, care mai întreţine o colecţie de concepţii de clasã şi de onoare, dar care nu se mai pretinde un apãrãtor al credinţei, un ocrotitor al celor slabi şi asupriţi. Tipul nobilului francez face loc gentleman-ului, descendent şi el, în linie dreaptã, din vechiul cavaler, dar temperat şi rafinat. În cursul prefacerilor succesive ale idealului s-a desprins, de fiecare datã, un înveliş, care devenise minciunã."

„Une vieille écorce abandonnée", cum ar fi suspinat Micul Prinţ.

Abandonate, aceste „învelişuri" nu pier, ele ies doar de sub reflectorul prezentului şi se retrag în culise unde îşi refac forţele pentru a reveni sub o nouã înfãţişare. Scriam înainte de o rodire dincolo de timp şi, poate, aici, s-ar cuveni sã reamintim observaţiile lui Perpessicius: „Transmise din veac în veac, de la un popor la altul, s-ar zice cã boabele acestea de grâu, faraonice, care şi-au pãstrat intactã puterea de germinare, au rãmas imuabile în constituţia lor embrionarã. Însã timpul n-a trecut zadarnic peste vârful împietrit al piramidelor. Acţiunea lui n-a fost numai sã împuţineze nasul Sfinxului din preajmã, adâncit în nisip şi-n enigmã. Grãunţele dintru început au ajuns cu timpul grânarii. Comparatiştii, de altminteri, au aflat în domeniul acesta un câmp larg spiritului lor de investigaţie."

Între ei, Perpessicius însuşi, comentând, prin anii 1953-1954, personalitatea lui Iordache Golescu.

Şi iatã cum, obligaţi parcã de ecourile intertextuale, ajungem la Pilde, povãţuiri şi cuvinte adevãrate şi poveşti cu trebuincioase lãmuriri, uriaşã colecţie de proverbe, al cãrei manuscris este adus la Junimea de tânãrul Pogor, şi imediat valorificat de Alexandru Lambrior printr-un studiu încredinţat „Convorbirilor literare", în mai 1874. Dar manuscrisul Vornicului va mai aştepta o jumãtate de veac pentru a intra în volumele VIII-IX din Proverbele românilor de Iuliu Zanne. Oricum, vorbind de Iordache Golescu, se aduce o completare de-a dreptul obligatorie bibliografiei din Addenda care, aşa cum e alcãtuitã, poate lãsa impresia cã, înainte de 1840, lumea româneascã nu ar fi acordat nici o atenţie rigorilor comportamentale.

Lucru în întregime fals, cãci, în afarã de paginile de cronicã sau de literaturã, unde chestiunea este reliefatã cu atâta culoare, existã celebre cãrţi „de specialitate". Una dintre primele este Învãţãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Theodosie, redactate între anii 1518-1521 (în decembrie 1513, Machiavelli încheia Principele, tot o „învãţãturã", prin care un tânãr nobil era iniţiat în arta puterii), carte ce va intra, însã, în circulaţia publicã abia dupã mulţi ani (ediţii din 1843, 1865, 1888, 1895, 1970).

Sã mai adãugãm cã, în 1834, Anton Pann face sã aparã la Bucureşti, Hristoitie sau şcoala moralului care învaţã toate obiceiurile şi nãravurile cele bune, prelucrare dupã De virtute morum puerilium de Erasmus din Rotterdam (Anvers, 1530), ale cãrei capitole sunt confine celor din Addenda noastrã: Pentru bãgãrile de seamã în conversaţie, Pentru întâmpinare şi vorbire cu prietenii, Pentru sfãtuire şi dojenire, Pentru podoaba hainelor, Pentru buna rânduialã a umbletului, Pentru convorbire cu prietenii, Pentru câte se cuvine a se pãzi la masã, Cum se cuvine a se purta cu prietenii. Anton Pann recunoaşte fãţiş filiaţia, mai mult, priveşte spectacolul circulaţiei ideilor, ca pe o şansã (rarã), de a-şi impune timbrul distinct:

Aşa stãteau lucrurile înainte de 1840. Dar dupã 1940? Ar fi multe de spus, iar o eventualã sintezã (şi o eventualã antologie) dedicate perioadei postbelice e legatã cu fire trainice de a noastrã.

Fie cã o neagã cu nãpraznicã mânie, ca o voce din obsedantul deceniu şapte: „Noi repudiem expresia de cod al manierelor elegante şi optãm pentru expresia curentã de cod al comportãrii civilizate. Cea dintâi, ni se pare a fi un moft, un cod vetust care s-a strãduit sã acrediteze ideea cã numai unii oameni pot fi eleganţi. Cod al unor ambiţii refulate, al unor formule ipocrite şi de o falsã solemnitate, aşa-zisul cod al manierelor elegante, expunea şi elogia morala burghezã. Noi militãm pentru un cod al comportãrii civilizate, caracteristice tipologiei socialiste a omului contemporan, cod care este în gradul cel mai înalt, un elogiu al umanitãţii, o laudã comunã şi nediscriminatorie a tuturor categoriilor de oameni, o laudã a frumuseţii etice şi a bunei convieţuiri între oameni."

Fie cã o continuã, şi îşi asumã aceastã continuitate. Doar un exemplu: Codul bunelor maniere astãzi de Aurelia Marinescu.

Dar pentru cã nu este aici locul unei analize detaliate, cu probele pe masã, pun deocamdatã, la îndemâna cititorului, doar probele. Adicã, o schiţã de bibliografie 1940-1997, cuprinzând 27 de titluri: Valeriu Achim, Eticheta, norme de comportare , Baia Mare, 1992; N.Armaş, ABC-ul comportãrii civilizate, Bucureşti, Ceres, 1990; A. Bãleanu, C. Bãltãreţu, Cum ne comportãm, Bucureşti, Ed. Politicã, 1979; Dan Bihoreanu, Mersi, pardon, scuzaţi, Bucureşti, 1969; Codul etic al pionierului, Bucureşti, f.a.; Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, al eticii şi echitãţii socialiste, Bucureşti, 1974; Comportament şi civilizaţie. Micã enciclopedie pentru tineret, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1987 (cu deosebire pag. 160-203); Ion Drãgan, Paul Petroman, Dorina Mãrgineamţu, Educaţia noastrã cea de toate zilele, Timişoara, Ed. Eurobit, 1992; Magdalena Drãgulescu, Cum sã obţinem un loc de muncã. Job în ţarã şi în strãinãtate, Bucureşti, Ed. Comir, 1994; Sanda Faur, Arta de a face daruri, Bucureşti, Ed. Ceres, 1970; Sanda Faur, Politeţea la toate orele zilei, Bucureşti, Ed. Ceres, 1979; N. Frâncu, V. Dragomirescu, Reguli de protocol şi comportare în societate, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã, 1973; Vasile Izdrãilã, Buna cuviinţã şi comportamentul civilizat, Ed. Facla, 1988; N. Mareş, ABC-ul comportãrii civilizate, Bucureşti, Ed. Ceres, 1979; Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astãzi, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995; Ştefan Moldovan, Aspecte ale comportãrii ofiţerilor în societate, Bucureşti, 1976; Delia Munteanu, Politeţea şi buna-cuviinţã, Bucureşti, 1992; Marica Pietreanu, Salutul în limba românã, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1984; Smaranda Sburlan, Mâine suntem invitaţi, Bucureşti, Ed. Ceres, 1976; Olimpia Ştefãnescu, Invitaţie la revelion, Bucureşti, Ed. Ceres, 1982; Petru Vintilã, Mic îndreptar de comportare civilizatã, Bucureşti, 1967; Adriana Chiricescu, Laura Mureşan, Corespondenţa de afaceri în limba românã şi limba englezã, Bucureşti, Ed. Teora, 1994; Anca Firoiu, Corespondenţa în limba francezã, Bucureşti, Ed. Albatros, 1982; Ana Goldiş-Poalelungi, Ştiţi sã redactaţi o scrisoare în limba francezã?, Bucureşti, Ed. Albatros, 1973; S. Lefter, Elemente de corespondenţã tehnicã şi comercialã în limba englezã, Bucureşti, Ministerul Industriei Chimice, 1984; Mihai Miroiu, Corespondenţa de afaceri în limba englezã, Alexandria, 1992; Lucia Tracotã-Hohan, Ştiţi sã redactaţi o scrisoare în limba englezã?, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984.

Cum am scãpat - bibliografic - de grija trecutului mai mult sau mai puţin îndepãrtat, nu ne rãmân decât îndoielile viitorului. Va fi el, oare, tot atât de bogat în titluri?

În aşteptarea rãspunsului, o ultimã precizare. Addenda care urmeazã enumerã, aşadar, titluri care, cu doar douã excepţii, nu au mai fost niciodatã reluate pânã acum dupã prima lor apariţie. De fiecare datã, este precizatã între paranteze cota de la Biblioteca Academiei Române. Am respectat în transcriere normele editoriale curente. Redactate într-un stil mai aproape de limba vorbitã decât de canonul limbii literare, valorificând, deci, sugestiile comunicãrii colocviale, favorabilã, de altfel, maximei audienţe în straturi diverse ale opiniei publice contemporane, textele ni se înfãţişeazã azi ca o realitate relativ fluidã şi am crezut cã iniţiativa de unificare trebuie aplicatã cu flexibilitate. Am preferat sã nu sacrific nuanţa şi, ca atare, am optat pentru pãstrarea formelor paralele pe care neologismele le-au îmbrãcat în diferite momente / filiere prin care au intrat în limba românã, respectând variaţia pluralului sau a formelor cazuale, alternanţe de tipul ceti / citi existente, uneori, pe aceeaşi paginã de demult.

S-au eliminat grafii aproape de moda ortograficã sau de etimologismul vremii, s-a transcris e la început de silabã prin ie, s înainte de ocluzire sonore sau intervocalic prin z ş.a.m.d., actualizându-se, într-un cuvânt, normele curente.

Sper ca aceste pagini acoperite de timp şi uitare sã incite, sã intereseze, sã trãiascã iarãşi.