prof. dr. Angela BIDU-VRĂNCEANU, LEXIC COMUN, LEXIC SPECIALIZAT

 

ABSTRACTE  II

 

 

0.1. Analiza mai multor clase de abstracte din diverse perspective metodologice verifică o serie de observaţii privind definirea lexico-semantică şi contextuală a acestui tip de cuvinte din lexicul comun1. Am întreprins analiza unor (sub)clase de abstracte2 din diferite perspective metodologice pentru a urmări posibilitatea extinderii observaţiilor privind alte clase de abstracte.

În general, s-a pornit de la constatarea că majoritatea studiilor de semantică modernă au evitat analiza abstractelor din cauza dificultăţilor de interpretare a sensului lor. Dintre diversele concluzii la care am ajuns, reţinem aici necesitatea complinirilor metodologice dintr-o perspectivă post-structuralistă mai largă. Confirmarea numai parţială a tezelor teoretice şi metodologice în cazul (sub)clasei de abstracte3 descrise anterior (pe care o vom nota Naf I 4) impune extinderea analizei la cel puţin încă o (sub)clasă. Aceasta va fi notată Naf II  şi e constituită din: MULŢUMIRE, BUCURIE, VESELIE, FERICIRE; NEMULŢUMIRE, TRISTEŢE, AMAR(ACIUNE), DURERE, JALE, NEFERICIRE5. Definiţiile lexicografice şi semice ale termenilor din NafII obligă la includerea în aceeaşi (sub)clasă şi a altor unităţi: NENOROCIRE, SUPĂRARE, NECAZ, DEZOLARE, DEPRIMARE, DEPRESIE, (NE)PLĂCERE, (IN)SATISFACŢIE.

 

0.2.  S-a apreciat că unul dintre motivele pentru care abstractele prezintă dificultăţi în definire este faptul că nu au un referent prototipic valorizat ca sens6. Astfel, se consideră că abstractele de tipul DRAGOSTE, DREPTATE ş.a.7 corespund unor entităţi care nu au nici o dimensiune fizică (spre deosebire de concrete8). De aceea, unii autori propun principiul  tangibilităţii (ca o condiţie a accesibilităţii sensului9), principiu care ar trebui extins la toate categoriile de cuvinte. În cazul abstractelor, elementele care contribuie la dobândirea tangibilităţii (şi, implicit, a accesibilităţii) sunt formele sonore sau  scrise asociate cu un sens, altfel spus cuvintele ca semne lingvistice. Se afirmă explicit că nu s-ar putea prezenta noţiunea de „dragoste” fără ajutorul cuvintelor (fr. amour, rom. dragoste), numirea oferind conceptului tangibilitate10 . Este unul dintre motivele care justifică necesitatea acordării unei atenţii sporite studiului sensului abstractelor. Se impune chiar efectuarea analizei cu diverse mijloace lingvistice, ceea ce ne propunem în studiul de faţă.

Pentru a suplini absenţa referentului în cazul abstractelor (condiţie implicită în atingerea tangibilităţii şi accesibilităţii sensului) s-au propus mai multe soluţii. Una dintre ele se referă la constituirea unui referent eventual11 , în absenţa unui referent fix12 . O soluţie paralelă şi independentă13 , dar care ar putea fi pusă în legătură cu referentul eventual priveşte delimitarea unor categorii prereferenţiale14 (opuse celor referenţiale şi semantice), bazate pe consideraţii pragmatice şi culturale asupra lucrurilor şi fenomenelor. O asemenea interpretare   ar fi firească în cazul abstractelor analizate  (procese afective), unde rolul subiectiv (individual)15 este evident chiar la nivelul definiţiilor lexicografice16 care prezintă frecvent „alunecări”  de sens.17

  

0.3. Tot în direcţia interpretării mai riguroase a sensului abstractelor interesează delimitarea unor (sub)clase18 , cum ar fi: acţiune/stare/eveniment19 , dar, mai ales,  nume de sentimente (cum ar fi DRAGOSTE, URĂ, BUCURIE) şi nume de atitudine (ca OSTILITATE, AFECTARE, NERVOZITATE20). Pentru delimitarea ultimelor două categorii21 interesează posibilitatea de a utiliza criterii lingvistice, materializate mai ales la nivelul contextelor specifice. Reţinem câteva dintre contextele caracteristice22 pentru Naf  propuse pentru limba franceză23 şi parţial acceptate de limba română: (1) a simţi + Nsent  sau compatibilitatea cu sintagma un sentiment de24 ; (2) Nsent +genitiv subiectiv al unui nume de persoană (DRAGOSTEA, URA, FERICIREA mamei/omului ...); (3) combinarea cu verbul suport a avea (fr. avoir) sau  a simţi25 (fr. éprouver, ressentir26 ).

Alte criterii, mai puţin lingvistice şi nu suficient de clare încearcă să delimiteze sentimentele  de  atitudini27 . Ultimele sunt precis caracterizate: se bazează pe proprietăţi tranzitorii, care sunt însă arătate (exteriorizate)28 , voite sau conştiente (ceea ce le apropie de acţiuni, considerate agentive). În schimb,  sentimentele nu au, implicit, toate aceste caracteristici fiind inaccesibile29 şi sunt, din această cauză, greu de analizat. Interpretarea numelor de sentimente ca non-agentive30 ar face să fie asimilate cu stările31 şi ar facilita caracterizarea lor lingvistică. Toate aceste sugestii de cercetare sunt aplicate numai parţial, iar observaţiile făcute nu duc la concluzii ferme32 .

  

0.4. Toate soluţiile propuse în direcţia obţinerii unor definiţii mai precise ale vocabularului afectivităţii (printre care şi Naf  ) impun acordarea unui rol sporit contextului. Rezultă de aici întrebarea dacă se mai poate vorbi de independenţă semantică sau de un sens predictibil33 care să condiţioneze o parte din interpretarea  contextuală. Astfel spus, trebuie lămurit care e raportul dintre sens şi context în cazul abstractelor analizate (Naf I, II ). La această întrebare vom încerca să răspundem, măcar parţial, prin analiza întreprinsă.

  

1.1. Din (sub)clasa Nsent II prezentată sub 0.1., după dicţionarele limbii române sunt monosemantice: FERICIRE, DEZOLARE, DEPRIMARE, pentru care nu se indică, în nici un fel, diferenţieri de sens34 .

 

1.2. Mai multe cuvinte par monosemantice (pentru că sensurile nu sunt înregistrate în dicţionare sub cifre diferite), dar există, de fapt, diverse delimitări grafice care indică un polisemantism, chiar dacă mai puţin diferenţiat. Astfel, NEFERICIRE (spre deosebire de antonimul lui, FERICIRE) desemnează „starea celui nefericit”, sens preponderent abstract, dar care se poate concretiza35 . La fel, MULŢUMIRE, NEMULŢUMIRE, MÂHNIRE desemnează atât numele acţiunii (abstract), cât şi rezultatul ei concret, ceea ce reprezintă o polisemie metaforică sau dinamică; TRISTEŢE exprimă „o stare sufletească apăsătoare, neplăcută şi, prin extindere, efectul ei, desemnat prin sinonimul regret, realizând o polisemie metonimică sau statică36 .

  

1.3.1. Din (sub)clasa Naf II  mai multe cuvinte polisemantice au două sensuri, în relaţia abstract / concret caracteristică polisemiei metaforice sau  dinamice: BUCURIE, SATISFACŢIE, VESELIE;  AMĂRĂCIUNE, NECAZ, NENOROCIRE, JALE1.. Numai izolat se stabileşte o relaţie inversă, de la concret la abstract, în cazul lui DURERE37 .

  

1.3.2.  AMAR se caracterizează printr-o polisemie metonimică sau statică, sensul al doilea desemnând efectul determinat al unei cauze, specificată ca „mulţime, grămadă (dintr-o categorie de obiecte sau fenomene)”38 .

 

1.3.3. Destul de puţine cuvinte (SUPĂRARE, DEPRESIUNE) au o polisemie mai bogată de două sensuri. SUPĂRARE desemnează la cele trei sensuri ale sale „stări negative” mai mult sau mai puţin diferite: un sens (s.1), material, concret este echivalent cu nevoie, neajuns, lipsă; sensul al doilea (s.2) – care intră în Naf II – este definit prin sinonimia cu întristare, tristeţe, amărăciune  şi reprezintă o metaforă concret / abstract (polisemie dinamică). Sensul al treilea (s.3), definit tot prin (cvasi)sinonimie cu furie, iritare, mânie  trimite la alte tipuri de stări sau manifestări emotive, la care s-a ajuns prin metonimia parte / întreg (polisemie statică).

Cea mai bogată şi mai diferenţiată polisemie o are DEPRESIUNE: primele două sensuri, grupate împreună sub I desemnează „forme de relief” sau „fenomene atmosferice”, sensul plasat sub II  intră în Naf II  şi este definit „ca o formă patologică de tristeţe” şi este considerat figurat, iar sensul de sub III aparţine unui limbaj specializat (economic)39. Polisemia cuvântului DEPRESIUNE, preluată din franceză este metaforică  sau  dinamică pentru că se bazează pe transferul concret / abstract şi pe asemănare de forme.

  

1.4. Analiza (sub)clasei Naf II  din limba română permite verificarea
unor teze teoretice, rezultatele concrete obţinute putând fi comparate cu încă o clasă, Naf I:

Nu se poate face o afirmaţie categorică privind preferinţa pentru monosemie a abstractelor.  Dacă pentru Naf I , cele două tipuri de cuvinte sunt în proporţie aproape egală, la Naf II , majoritatea cuvintelor sunt polisemantice, contrar tezei susţinute în ce priveşte monosemia abstractelor.

Ca şi la Naf I, polisemia Naf II  pare să urmeze tipare sau modele uniforme: fie (1) relaţia metaforică „abstract / concret” sau „concret” / „abstract”  (polisemie dinamică) pentru MULŢUMIRE, BUCURIE, VESELIE, SATISFACŢIE; JALE1., NENOROCIRE, NECAZ, SUPĂRARE, DEPRESIUNE, fie (2) prin metonimia cauză / efect, parte / întreg (polisemie statică) la: TRISTEŢE, SUPĂRARE. Contrar unor teze preconizate şi spre deosebire de Naf I40polisemia metaforică (dinamică)  este mai bine reprezentată cantitativ pentru Naf II .  

 

2.0. Analiza semantică a definiţiilor lexicografice ale Naf II  din limba română pune în evidenţă situaţii eterogene, mai ales în ce priveşte clasarea sensurilor. Ca şi la Naf I se remarcă o circularitate excesivă a definiţiilor, bazate în mare măsură pe (cvasi)sinonimie.

 

2.1. O categorie de definiţii este de tipul „sentiment de” + ,,unul, două NafII”: BUCURIE „sentiment de” + “mulţumire vie” + ”satisfacţie”; SATISFACŢIE  „sentiment de” + ”mulţumire”,”plăcere”41; MÂHNIRE este definit ca „sentiment de”+”întristare42”. Clasarea explicită este avantajoasă, dar derutează enumerarea unor Naf  din aceeaşi clasă.

 

2.2.  Numeroşi termeni din Naf II  au genul proxim „stare”, în definiţii lexicografice de tipul: (1) „stare”+”Naf II ± diferenţă specifică; FERICIRE „stare vie””mulţumire (sufletească)” +”intensă” şi „deplină”, VESELIE „stare de”+”bună dispoziţie, voioşie”; (2) „stare”+o sintagmă formată dintr-un adjectiv din aceeaşi familie cu Naf II : NEMULŢUMIRE „stare”+”a celui nemulţumit”[4]; NENOROCIRE „stare”+”a celui nenorocit”[5], DEPRIMARE „stare”+”a celui descurajat”, NEFERICIRE „stare”+”a celui nefericit”[6], NECAZ „stare”+” a celui necăjit”[7]. În acest caz, circularitatea se stabileşte între adjectiv şi substantivul din aceeaşi familie lexicală; (3) „stare”+ adj. sufletească + diferenţă specifică: TRISTEŢE = „stare”+” sufletească + apăsătoare; DEPRESIUNE = „stare” + sufletească +patologică; asemenea definiţii evită delimitarea nu întotdeauna precisă dintre sentiment  şi  stare, iar diferenţele specifice sunt clare; (4) Naf II  ± diferenţă specifică: DEZOLARE: „mâhnire”+”adâncă”, DURERE = „suferinţă”+”morală”, JALE = ”tristeţe, mâhnire, durere”[8] +”adâncă”. Clasarea prin diferite Naf II  are dezavantajul de a nu se raporta la elemente omogene; diferenţa specifică stabileşte o relaţie clară numai atunci când se raportează la un singur Naf II .

 

2.3. Un singur termen din (sub)clasa Naf II  este definit ca „acţiune”+”de a se mulţumi”[9].

 

2.4. Câţiva termeni din Naf II  au definiţii lexicografice constituite numai din (cvasi)sinonime: AMAR „jale, tristeţe, suferinţă, chin, necaz”, SUPĂRARE, s.2. „întristare, amărăciune, tristeţe”, AMĂRĂCIUNE „mâhnire, tristeţe, amărâre”. Sunt cele mai ambigue definiţii, cu o circularitate complexă, care presupune mai multe operaţii pentru o diferenţiere semantică clară.

 

2.5. Prezentarea chiar şi sistematizată a definiţiilor lexicografice  ale Naf II  nu asigură cunoaşterea diferenţelor pertinente pentru fiecare din termenii clasei din cauza diferitelor forme de circularitate.

Din compararea definiţiilor lexicografice rezultă că SUPĂRARE, AMĂRĂCIUNE, TRISTEŢE, DURERE, MÂHNIRE sunt sinonime perfecte. De ei se diferenţiază printr-o gradare inegală (marcată insuficient de clar) termeni ca: NENOROCIRE, NEFERICIRE, DEZOLARE, JALE (şi care conţin, oricum, un grad mai mare).

Ambiguitatea semantică este mult mai mare când definiţiile lexicografice apelează la cvasisinonime, diferenţiate fiecare prin anumite trăsături distinctive: DEPRIMARE „stare a celui descurajat”, implică „pierderea curajului, nădejdii (subl.n.)”, VESELIE, pentru care se trimite la bună dispoziţie, voioşie antrenează trăsătura „exteriorizare”. În toate aceste cazuri, necunoaşterea sau neglijarea diferenţelor conduce la aproximări ale definiţiilor.

Alte dificultăţi în definirea lexicografică precisă apar atunci când se trimite la mai multe sinonime Naf, al căror statut nu e foarte clar din cauza circularităţii, dar şi a altor motive. De exemplu, SUPĂRARE, definit atât prin întristare cât şi prin tristeţe neglijează trăsătura „modificare de stare” prin care se caracterizează primul termen. Definirea lui AMAR prin jale, tristeţe, termeni între care există diferenţe de grad categorice (v. şi la 3.3) creează nu numai confuzii, ci şi inexactităţi în interpretarea sensului în definiţiile circulare[10].

3. Paralel cu definiţiile lexicografice, vom urmări avantajele analizei semice a Naf  în direcţia precizării sensurilor.

 

3.1. Termenii (sub)clasei Naf II  au fost reuniţi[11] prin semul comun”privitor la gradul de satisfacţie”, modalitate de a evita caracterizarea „sentiment”, „stare” sau ca „proces afectiv”[12]. Dacă avem în vedere că DEX ’96 defineşte cuvântul SATISFACŢIE ca „sentiment de nemulţumire, de plăcere”, semul comun ar impune interpretarea tuturor termenilor (sub)clasei Naf II  ca sentimente, ceea ce nu se verifică la analiza de detaliu a definiţiilor. O altă problemă este că satisfacţie se defineşte în DEX ’96 prin alt element al aceleiaşi (sub)clase Naf II mulţumire[13] sau prin plăcere, care are şi el o definiţie complexă[14]. Rezultă, deci, că semul comun propus de R. Sîrbu pentru termenii pe care i-am preluat în (sub)clasa Naf II  nu satisface condiţia univocităţii presupusă de analiza semică[15]  mai ales pentru motivul că satisfacţie presupune combinarea unor procese afective.

 

3.2. Termenii (sub)clasei Naf II  se pot regrupa după cum se caracterizează ca (+satisfacţie)[16] şi (+stenic)[17]: MULŢUMIRE, BUCURIE, VESELIE, FERICIRE  sau ca (–satisfacţie) şi (–stenic)sau (+depresiv): NEMULŢUMIRE, TRISTEŢE, AMĂRĂCIUNE, MÂHNIRE, DURERE, AMAR, JALE, NEFERICIRE.

 

3.3.  Gradul de „intensitate” (implicat de semul comun „privitor la gradul de satisfacţie”[18])  se manifestă diferenţiat. În seria marcată (+satisfacţie) (+stenic):  MULŢUMIRE e nemarcat gradual, iar FERICIRE prin „grad maxim”. În schimb, BUCURIE  şi VESELIE sunt marcaţi pozitiv la toate gradele (de la I la V), mai puţin gradul maxim, ceea ce face ambiguă această caracterizare. În plus, identificarea graduală a substantivelor BUCURIE şi VESELIE nu ni se pare exactă, chiar dacă e posibilă dezambiguizarea celui de-al doilea termen prin alt sem – „exteriorizare”.

În seria marcată (–satisfacţie) şi (+depresiv), NEMULŢUMIRE e nemarcat gradual, TRISTEŢE prin gradul I, AMĂRĂCIUNE prin gradul II, MÂHNIRE  prin gradul III, DURERE[19]  prin gradul IV, AMAR prin gradul V, JALE  prin gradul VI, iar NEFERICIRE prin grad maxim, ceea ce înseamnă o foarte precisă diferenţiere semantică, pe care definiţiile lexicografice nu o indică suficient de clar.

 

3.4. Confruntarea definiţiilor semice cu cele lexicografice pune în evidenţă avantajul definirii mai precise prin semul „intensitate”. Alte diferenţieri stricte, importante în comunicare, se pot face prin surplusul semic (acolo unde există), nediferenţiat de analizele lexicografice. Reflectarea în dicţionar a acestor distincţii riguroase stabilite de  analiza semică prin relaţia dintre toţi termenii unei anumite (sub)clase (cum este Naf II) ar face definiţia lexicografică mai precisă şi mai eficientă.

Analiza semică nu se angajează în caracterizarea proceselor afective ca sentimente sau ca stări etc. Ceea ce duce la unele confuzii, iar în clasă sunt incluşi termeni eterogeni din acest punct de vedere.

 

4.0. S-a arătat în diverse locuri şi feluri importanţa contextului[20]  pentru analiza semantică a abstractelor. Spre deosebire de Naf I, pentru care există analize contextuale parţiale sau limitate[21], pentru Naf II  nu dispunem de nici un fel de analize de acest fel.

 

4.1.  Formula simt +Naf II  este satisfăcută de majoritatea termenilor din această (sub)clasă, indiferent dacă sunt definiţi ca sentimente  sau ca stări. Admiterea nediferenţiată a acestui context de către Naf II nu rezolvă însă distincţiile de sens dintre termenii (sub)clasei

 

 

Nu admit acest context: VESELIE, NENOROCIRE, NECAZ, ceea ce poate fi relevant pentru faptul că nu se mai utilizează ca abstracte, ci cu sensuri concrete, specializate.

Definiţiile lexicografice nu dau informaţii privind obiectul procesului afectiv  (aşa cum se face, cu regularitate, la Naf I[22] şi unde există construcţii specifice prepoziţionale:  faţă de / pentru cineva (ceva)). Se constată că numai unii termeni din Naf II admit un obiect, preferându-se, în general, un circumstanţial de cauză (exprimat facultativ):

 

  

În schimb, aproape toţi termenii (sub)clasei Naf II  admit un circumstanţial de cauză (exprimat facultativ), construit astfel: locuţiunea prepoziţională din cauza + substantiv în genitiv, animat sau inanimat:

                          

4.2. Cei mai mulţi dintre termenii (sub)clasei Naf II  sunt compatibili cu un  substantiv animat uman în genitiv subiectiv  sau admit contextul Naf II  + sa:

 

Asemenea combinaţii sunt discutabile pentru cuvântul AMAR: AMARUL mamei / AMARUL său (?).

 

4.3. Contextul sentiment de +Naf II  este admis, în primul rând, de cuvintele definite astfel chiar de DEX ’96: BUCURIE, SATISFACŢIE, MÂHNIRE. Dacă luăm în considerare termenii la care trimit definiţiile circulare, admit acest context şi DEZOLARE, DURERE, JALE: un sentiment de BUCURIE, SATISFACŢIE, DURERE,..

Ni se par însă compatibili cu acest context şi alţi termeni pe care DEX ’96 îi defineşte ca „stări”, dar pentru care indică (cvasi)sinonime definite ca „sentimente”: NEMULŢUMIRE trimite la MÂHNIRE, SUPĂRARE, dintre care primul e „sentiment”; TRISTEŢE este definit şi prin mâhnire, amărăciune, „sentimente”, de asemeneaun sentiment de FERICIRE, (NE)MULŢUMIRE. Rezultă că trecerea de la „sentiment” la „stare” favorizează confuzii şi circularitate în definiţiile lexicografice.

4.4. Cuvintele definite de DEX ’96 prin formula stare de +Naf II  ar trebui să admită toate acest context, ceea ce nu se verifică pentru NENOROCIRE, NEFERICIRE, NECAZ (? o stare de NENOROCIRE nu este un context firesc).

 

4.5. Majoritatea termenilor din (sub)clasa Naf II  se combină cu verbul a cuprinde, atât în poziţie de subiect, cât şi de obiect: VESELIA, JALEA l-a cuprins (a fost afectat de JALE, TRISTEŢE).

 

4.6. Observaţiile privind comportarea contextuală a Naf II  arată ca relevante numai situaţiile de incompatibilitate (în care apar VESELIE, NECAZ, NENOROCIRE). Confruntarea definiţiilor lexicografice cu modalităţile contextuale de definire justifică şi ele „alunecarea” sensului Naf II  şi verifică dificultăţile delimitărilor semantice stricte la nivelul acestei (sub)clase. Nici unul dintre contextele relevante pentru descrierea Naf II  ca (sub)clasă nu este singur suficient pentru definirea sensului fiecărui membru în parte.

 

5.0. În cele ce urmează vom încerca să urmărim relevanţa contextului pentru definirea Naf II la nivelul unor texte (Manualul de Filozofie – MF, capitolul FERICIRE)[24] şi  manualul gimnazial de arte plastice – MAP[25]) pentru a identifica aspecte mai complexe[26] decât cele indicate de definiţiile lexicografice.

În ce priveşte poziţiile sintactice în care apar Naf II  remarcăm o destul de mare varietate a construcţiilor din MF în care apare FERICIRE, spre deosebire de contextele limitate în care apar toate Naf II în MAP. În continuare, vom prezenta situaţiile înregistrate:

 

5.1.1. FERICIRE apare ca subiect[27] al verbului a fi, cea mai frecventă construcţie în MF; numele predicativ este, de cele mai multe ori, un substantiv: [28]

 

Toate aceste fraze pot fi considerate de identificare[29] şi sunt, în felul
lor, modalităţi de definire a conceptului fericire, prin relaţia de identificare cu alte abstracte, destul de diverse. Elementele prin care se face identificarea pun în evidenţă aspecte diferite, chiar opozitive: stare / activitate, ideal / scop,  plăcere / himeră. În aceste condiţii, rezultă încă o dată, uşurinţa de a aluneca de la un proces afectiv la altul. În măsura în care identificarea se face tot cu abstracte, destul de diferite între ele, găsirea unui referent (chiar potenţial) pentru ele, în scopul degajării unui sens mai tangibil sau mai accesibil ni se pare că rămâne o problemă[30].

Într-un singur context din MF numele predicativ de identificare este un substantiv concret: FERICIREA (şi absurdul) sunt doi copii ai aceluiaşi părinte (101). Mai ales aici se verifică tendinţa de reificare a calităţii”[31] sau de a face „tangibile”[32]  abstractele.

 

5.1.2.  FERICIRE  apare ca subiect al verbului copulativ a fi şi cu nume predicative de altă natură (adjectiv, supin):

 

Frazele sunt evaluative[33] şi exprimă calităţi diverse, unele contradictorii (intangibil / realizabil).

 

5.1.3. FERICIRE mai poate fi subiectul verbului copulativ a fi  urmat de o predicativă în fraze de identificare:

5.1.4. Situaţiile în care verbul copulativ e altul decât a fi sunt mult mai limitate cantitativ în MF, dar de acelaşi tip cu cele de sub 5.1.1: FERICIREA înseamnă bogăţie (89,90), FERICIREA RĂMĂNE o dorinţă (97).

Acest tip de contexte – cu verbul copulativ a însemna (sau cu echivalentele lui semantice a semnifica, a simboliza) este singurul înregistrat pentru Naf II în MAP: Verde semnifică MULŢUMIRE (16). În acest caz, Naf II se identifică
printr-un nume de culoare care, chiar prototipic, este o modalitate
convenabilă de reificare a calităţii sau ca abstractele să ajungă la o poziţie referenţială în frază[34].

5.2.1. În MF, FERICIRE poate apărea în poziţie de subiect al unui verb predicativ ca a consta, a semnifica, construcţii echivalente semantic prin valoarea de identificare cu cele în care apare a fi, iar obiectul acestor verbe coincide, în multe cazuri, cu substantivul – nume predicativ (v. la 5.1.1.):

FERICIREA semnifică faptul .. (99)

 

În MAP, abstractele apar ca subiect al verbului a semnifica, în relaţie cu elementele concrete, precise din punct de vedere referenţial:  liniile curbe semnifică MELANCOLIA (44). Se poate afirma astfel că, în limbajul artelor plastice se verifică tendinţa de reificare a abstractelor.

 

5.2.2.  FERICIRE  apare în MP ca subiect şi pentru alte verbe predicative: a considera, a suplini, a lega, a înţelege, a concepe ş.a. În multe dintre situaţiile înregistrate, verbul este la pasiv, ceea ce înseamnă că substantivul FERICIRE  poate apărea cu aceste verbe atât ca subiect, cât şi ca obiect[35]: FERICIREA este considerată / de oameni / o activitate (96), FERICIREA este suplinită / prin ceva / (93), FERICIREA este legată  de o parte a sufletului (90), FERICIREA este înţeleasă  ca ideal, ca stare (90), FERICIREA este concepută / ca o idee, un ideal / o activitate(89), FERICIREA este situată / printre activităţile /(96). Se remarcă, din nou, identificarea  cu forme de manifestare diferite – stare / ideal / activitate, iar aceste contexte nu ajută la o definire precisă a sensului cuvântului FERICIRE.

În alte construcţii, FERICIRE apare ca subiect al unor verbe predicative active: FERICIREA  depinde de societate / de ceilalţi (91), FERICIREA se naşte din descoperirea absurdului (101), FERICIREA nu are nevoie de nimic (96), FERICIREA (vieţii) atârnă de împrejurări (97).

 

5.2.3. În MF, FERICIRE  apare şi ca obiect direct al altor verbe predicative: căutăm FERICIREA într-o lume (90) / în noi (92) au căutat FERICIREA în autoritate (91), împarte FERICIREA (după meritele) (90,97), gândeşti FERICIREA (93), se atinge FERICIREA (90), aduce FERICIREA (94,96) şi ai avea în mână FERICIREA(97) (96) ai avea la îndemână FERICIREA (97). Cu excepţia ultimelor trei situaţii, verbele înregistrate aici admit şi construcţii pasive, în care FERICIRE devine subiect. Majoritatea acestor verbe desemnează acţiuni concrete, care ar putea contribui la reificarea conceptului, deziderat semantic şi lingvistic pentru Naf II .

 

5.2.4. Alte verbe predicative din MF se construiesc cu substantivul FERICIRE precedat de prepoziţii ca obiect indirect[36]: aspiră la FERICIRE(98), (plăcerea) duce la FERICIRE (93), face legătura între FERICIRE  şi (plăcere) (93), (sentimentul absurdului) se naşte din FERICIRE (101). În acest caz, se pun în relaţie (de identificare) mai multe categorii de abstracte, mai ales FERICIRE şi PLĂCERE.

 

5.3. Pentru definirea prin calificare  interesează adjectivele76 care determină substantivul FERICIRE: adevărată (89,89,90,98), pământească (98), lumească (98), individuală (91), solitară (91), derizorie, neînsemnată (90) / măreaţă, însemnată (90), completă (90). Varietatea calificativelor adjectivale care determină substantivul FERICIRE pune în evidenţă complexitatea conceptului (cu consecinţe asupra relativizării sensului). Unele adjective ca pământesc, lumesc au un caracter mai concret şi pot reprezenta soluţii în direcţia reificării abstractelor.

 

5.4. O frecvenţă mare în MF are grupul nominal alcătuit din FERICIRE + substantiv în genitiv (FERICIREA sufletului, 93, FERICIREA corpului, 93) sau grupul format din substantiv + FERICIRE în genitiv: căutarea FERICIRII, 91,91, dobândirea FERICIRII, 90,90 sau principiul FERICIRII, 94,95; contrariul FERICIRII, 94; scopul FERICIRII, 91 sau surogate ale FERICIRII77 . Mai ales ultimul exemplu poate fi interpretat ca o manieră de identificare a abstractului printr-un substantiv concret sau concretizabil, în direcţia tangibilităţii sensului78 .

 

5.5. Analiza contextuală efectivă79 a Naf II  în unele manuale şcolare80 conduce la câteva observaţii cu caracter general:

Tendinţa abstractelor de a exprima în (con)text referenţi cât de cât idendificabili  sau tendinţa de  reificare a categoriilor abstracte în direcţia accesibilităţii sensului lor nu se constată decât parţial şi limitat în manualele analizate. Se caracterizează pozitiv  din acest punct de vedere utilizarea Naf II  în limbajul artelor plastice şi mai ales negativ în limbajul filozofic.

Se constată imposibilitatea aplicării modalităţii de definire actanţială a Naf II, spre deosebire de Naf I, unde această manieră e relevantă din mai multe puncte de vedere, inclusiv semantic.

Diversele soluţii de  definire contextuală aplicate la Naf II  contribuie la cunoaşterea comportamentului lingvistic al acestei clase. Dar din punct de vedere semantic, pentru rezolvarea problemelor litigioase, dificile, precum delimitarea sentiment / emoţie / stare/ atitudine  nu ni se pare relevantă nici o soluţie. Constatarea rezultată din analiza contextuală a substantivului FERICIRE[37] în MF privind faptul că relaţiile se stabilesc curent cu alte abstracte justifică, cel puţin parţial, circularitatea în definirea sensului acestor cuvinte în dicţionare.

   În MF, FERICIRE apare cel mai frecvent în fraze de identificare, pus în relaţie tot cu abstracte ca: plăcere, satisfacţie, pasiune: „prin cuvântul „FERICIRE” se înţelege plăcerea sau absenţa plăcerii(94); renunţăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere (93), „căutăm FERICIREA dar nu găsim decât NEFERICIRE
şi mizerie[38] (93); „ne bucurăm de multe feluri de plăceri – plăcerea unei mese, a unei băuturi, plăcerile dragostei, plăcerea trecerii unui examen[39](93), (FERICIREA) depinde de suma de satisfacţie reală pe care fiecare...”(100); căutăm FERICIREA noastră în noi. Pasiunile ne împing înspre afară(92). Frazele evaluative, mai puţin frecvente pun în evidenţă caracteristici foarte variate, ceea ce înseamnă că nu redau caracteristici constante, cum rezultă din câteva exemple de adjective ca intangibil, realizabil, dezirabil, majoritatea fiind tot abstracte.

În ciuda diversităţii tipurilor de contexte în care apare substantivul FERICIRE (cel puţin în limbajul filozofic), în fiecare dintre acestea se poate identifica un sens predictibil sau  o medie semantică a realizărilor contextuale care corespunde definiţiei semice a acestui cuvânt[40].

 

6. Concluziile prezentate sub 5.5. arată limitele definiţiei contextuale a abstractelor în ce priveşte rezolvarea unor probleme dificile, cum ar fi delimitarea dintre sentiment / emoţie / stare sau pentru diferenţierea sensului fiecărui termen al (sub)clasei Naf II  unul faţă de altul.

Dificultăţile analizei sensului termenilor din Naf II  au rezultat nu numai la nivelul definiţiilor lexicografice, ci şi al celor semice. Nici acestea din urmă nu rezolvă problema delimitării sentimentelor  de stări şi prezintă deficienţe mai puţin obişnuite în analiza altor clase lexico-semantice.

Astfel, semele comune prin care sunt definiţi termenii din Naf I nu respectă condiţia univocităţii din cauză că în semul „privitor la gradul de satisfacţie”, satisfacţie  este el însuşi un  termen al acestei (sub)clase, definit complex prin alţi doi termeni mulţumire şi  plăcere. În plus, dacă admitem că satisfacţie este un sentiment, toţi termenii (sub)clasei Naf II  ar trebui consideraţi astfel, ceea ce nu corespunde definiţiilor lor lexicografice (unde, pe lângă SATISFACŢIE, numai BUCURIE şi MÂHNIRE sunt definiţi ca sentimente). Se constată deci că în definirea Naf II  apare o circularitate obiectivă, care conduce adeseori la o circularitate subiectivă mai ales în definiţiile lexicografice, dar şi în cele semice. Sunt sporite în felul acesta dificultăţile definirii sensului
Naf II  mai mult decât la Naf I. Trebuie să admitem importanţa limbii în ce priveşte reificarea sensului abstractelor, parţial manifestată în context, dar această afirmaţie nu se verifică integral în texte. Analiza altor (sub)clase de abstracte ar verifica dacă diferenţele privind metodele utilizate şi rezultatele obţinute se întâlnesc şi în alte cazuri sau rămân caracteristici ale Naf II .

 

 



1 Vezi I

2 Subclasa analizată anterior, notată NafI este alcatuită din IUBIRE, AFECŢIUNE, SIMPATIE, DUŞMĂNIE, URĂ, AVERSIUNE, ANTIPATIE, extinsă pe baza trimiterilor lexicografice la ATAŞAMENT, ATRACŢIE, AFINITATE, ÎNCLINARE, TANDREŢE, DEZGUST, PICĂ, RESENTIMENT, SILĂ, VRAJBĂ, OSTILITATE şi RANCHIUNĂ.

3 Amândouă (sub)clasele au fost analizate şi de R. Sîrbu (1977), p. 189–197.

4 Am considerat că numele sau  substantivul (notat N) prezintă mai multă independenţă semantică. (Sub)clasa NafI cuprinde mai ales denumiri de sentimente, dar (sub)clasa NafII  se prezintă eterogen din acest punct de vedere (cum se va vedea în analiza de faţă). De aceea vom prefera să considerăm că toţi termenii acestor (sub)clase desemnează procese afective (aşa cum procedează M.Psih, care interpretează cuvintele bucurie, tristeţe  ca procese afective complexe). O denumire mai convenabilă ar fi cea de vocabular al afectivităţii, care ar corespunde atât sentimentelor, cât şi  emoţiilor, stărilor etc.

5 Vezi R. Sîrbu )1977), p. 196–197.

6 Pentru importanţa referentului în analiza semantică a abstractelor v. M. Van Peteghem (1992)

7 Vezi Leland Tracy (1997), p. 1962197.

8 Pentru importanţa delimitării abstract /concret în limbă atât din perspectiva semantică, cât şi pentru construirea enunţurilor efective bazate pe restricţii de selecţie, v. M.Prandi (1998), p.40. Pentru alte puncte de vedere privind delimitarea abstract / concret – vezi nota 1.

9 Se consideră (Leland Tracy (1997) p.60) că tandemul tangibilitate / accesibilitate este mai ales o caracteristică a numelor.

10  L.Tracy (1997), p.69.

11  L Tracy (1997) p.74–76 propune luarea în consideraţie a unui referent eventual (opus celui fix), delimitat în funcţie de proprietăţile extrinsece (PE), dependente de raporturile avute de locutori cu referenţii (opuse proprietăţilor intrinsece – PI – care sunt caracteristici proprii referentului). În general, referentul eventual este legat de reprezentări prototipice (deduse din contexte), ceea ce poate reprezenta o sugestie de cercetare în ce priveşte Naf .

12 Sugestia privind corelarea referentului eventual cu reprezentările contextuale ne aparţine şi ni se pare importantă pentru a obţine accesibilitatea sensului.

13 Vezi şi D. Bouchard (1995), p.9 care introduce obiectul psihologic (la psi-chose), existent numai în spaţiul mental (cum e cazul cu sentimentele şi emoţiile), dar care se manifestă printr-o cantitate care poate fi atinsă, pusă în evidenţă, în general, de context.

14 D. Corbin şi M. Temple (1994), p.6 delimitează categorii prereferenţiale  pentru a le aplica altor clase lexico-semantice (cuvintele construite), dar conceptul ar putea fi extins şi la abstracte.

15 Pentru importanţa pragmaticii în interpretarea unor sensuri ale cuvintelor vezi şi nota 11 şi 13. Utilizarea intuiţiei individuale în delimitarea sentimentelor este semnalată şi de
J. C. Anscombre (1995), p.40.

16 Definiţiile lexicografice sunt considerate „aproximative”, v. E. Vasiliu (1982–1983).  L.Tracy (1995), p.67 apreciază şi el că orice definiţie e aproximativă şi argumentează această situaţie prin confundarea proprietăţilor extrinsece cu cele intrinsece (v. nota 11), id. P. 74.

17 V. Angela Bidu-Vrănceanu (1998) şi analiza din lucrarea de faţă.

18  Sensul abstractelor pune o serie de probleme atât ca clasă, cât şi în ce priveşte subclasele.

19  V. M. Mathieu-Colas (1998), p.10. V şi Camelia Stan (1992–1993) şi (1995)

20 J. C. Anscombre (1995), p.10 delimitează şi alte sublase de abstracte: nume de percepţie (vedere, auz), nume epistemice  (gândire, credinţă, cunoaştere).

21 Chiar autorii care propun delimitarea  numelor de sentimente de cele de atitudine
(J. C. Anscombre (1995), p. 40) semnalează că unele cuvinte (fr. satisfaction „satisfacţie”) pot fi interpretate în ambele feluri. Dificultăţile delimitării categoriilor desemnând procese afective rezultă şi din M.Psih, unde bucurie, tristeţe  sunt considerate emoţii curente, nu  sentimente, iar distincţia dintre cele două categorii este făcută numai în funcţie de durată. Pe de altă parte,   bucurie, tristeţe ş.a. sunt interpretate ca  procese afective complexe, iar mobilitatea subcategoriilor este admisă ca un criteriu de clasificare.

22  Mai există şi alte modalităţi de caracterizare contextuală a Naf  pe care le-am considerat mai puţin relevante. De ex., J. C. Anscombre (1995), p. 43 propune son  Nsent. (son degôut, son amour), căruia îi corespunde rom.  Naf.(său, sa)(dezgustul său, dragostea sa).  Prin adjectivul posesiv se identifică lingvistic faptul că locul psihologic  sau  suportul sentimentului  este întotdeauna  o persoană, constatare firească, semnalată în diverse maniere, v. M. Gross (1995),
p. 77; v. şi A. Bidu-Vrănceanu (1998) şi partea I din lucrarea de faţă.   

23 M. Gross (1995) clasează o serie de Naf .în funcţie de compatibilitatea şi incom-patibilitatea cu anumite verbe din franceză

24 Definiţie contextuală care poate fi extinsă şi la o stare de...

25 Construcţiile cu  a avea nu sunt admise în limba română. Se poate spune X simte dragoste / durere, dar nu şi X are DRAGOSTE.

26 A. Balibar-Mrabti (1995), p. 88 propune contexte de tipul Max a/eprouve / ressent / de la curiosité/ inquiétude / de la peur

27 J. C. Anscombre (1955), p.43, 53 dă exemple de atitudini: respect, regret,
interes, dispreţ.

28 TRISTEŢE, BUCURIE, încadrate de noi în Naf II şi tratate de M.Psih. ca  emoţii curente (v. şi nota 21) admit, după acelaşi manual, exteriorizarea materializată în
conduita expresivă.

29 Considerarea ca „inaccesibile” a sentimentelor aparţine lui J.Anscombre (1995), p. 53.

30 Pentru raportul agentiv / non agentiv, v. Gabriela Pană-Dindelegan (1997), p. 33.

31 J. C. Anscombre (1995), p. 50 exemplifică numele de stări  prin: neîncredere, neplăcere, inconştienţă.

32 Dacă s-ar corela câteva dintre aceste observaţii s-ar trage concluzia că sentimentele, fiind inaccesibile nu se exteriorizează şi nu admit evaluări, iar când se întâmplă acest lucru sunt stări. Asemenea diferenţe ar trebui să se manifeste explicit la nivelul  contextului lingvistic, v. şi Jan van Voorst (1995) p. 21.

33 D. Corbin şi M. Temple (1994), p. 9, adepte ale analizei contextuale a sensului, consideră totuşi că există întotdeauna un sens predictibil care condiţionează  o parte  din interpretarea contextuală.

34  Monosemantismul e justificat prin faptul că primul termen este un derivat, iar al doilea un neologism.

35  Specializare semantică  delimitată în dicţionare prin punct şi virgulă (;) şi definită ca „întâmplare, împrejurare (fapt concret) care aduce cuiva suferinţă”.

36 Delimitarea polisemiei dinamice de cea statică, bazată pe diverse teorii privind importanţa fiecăreia este făcută de J. Picoche (1986), p. 63 – 64, (1993), p. 108–139.

37 DURERE are două sensuri, primul desemnează „o suferinţă fizică”, al doilea „o suferinţă morală”, deci este singurul lexem, care intră în această clasă cu un sens figurat.

38 În construcţii de tipul amar de vreme

39 Conform definiţiei lexicografice din DEX 96: „fază a ciclului economic, posterioară crizei economice, în care producţia se menţine la un nivel scăzut”.

40 In Naf II  polisemia e frecventă, dar nu preponderentă.     

41 S-ar putea considera că cele două Naf. se completează semantic reciproc, satisfacţia fiind un sentiment mai complex decât bucuria.     

42 La ÎNTRISTARE e neglijat sensul  eventiv.

43  Paralel cu definiţia lexicografică propriu-zisă, NEMULţUMIRE  este definit şi prin cvasisinonimele   supărare, mâhnire, insatisfacţie.

44  Pentru NENOROCIRE se dau şi cvasisinonimele  nefericire, durere.

45  Pentru NEFERICIRE se mai indică cvasisinonimele nenorocire, necaz.

46  NECAZ se defineşte şi prin cvasisinonimele  apăsare, tristeţe, amărăciune.

47 Enumerarea Naf II. poate însemna complinirea lor semantică. Am notat între ghilimele adjectivul atunci când poate fi înlocuit cu un echivalent: adânc, profund = foarte mare. Nu s-a făcut acest lucru atunci când am considerat că adjectivul face parte dintr-o sintagmă fixă, ca în cazul lui  sufletesc, patologic ş.a.

48 „Acţiunea” poate fi urmată de rezultatul ei, care poate fi interpretat şi ca „stare”.

49 Definiţia lexicografică a cuvântului jale desemnează clar „intensitatea mare” (ca şi la nenorocire, dezolare).

50 Clasa ca atare a fost analizată de R. Sîrbu (1977), p. 196–197.

51 Semul comun în (sub)clasa Naf I, delimitat de R. Sîrbu  (1977), p. 191,193,194 este „privitor la gradul de afectivitate”, sem care indică mai precis apartenenţa la un câmp al  abstractelor de un anumit tip.

52 MULŢUMIRE, la rândul lui, e definit prin  satisfacţie, plăcere, bucurie, fericire,  ceea ce duce la circularitate între termenii aceleiaşi (sub)clase.

53 PLĂCERE e definit de dicţionare ca „acţiunea de  a plăcea  şi rezultatul ei,  stare afectivă fundamentală (subl.n.), determinată de satisfacerea(subl.n.) unor tendinţe, a unor cerinţe vitale” şi, în continuare „sentiment sau senzaţie” (subl. N.), ceea ce introduce alternativa abstract / concret.

54 Chiar dacă există justificarea că termenii discutaţi sunt caracterizaţi de psihologie ca „procese afective complexe”. O formulare generală a semului comun ca „proces afectiv” este admisibilă numai la nivelul câmpului şi nu e convenabilă pentru delimitarea (sub)claselor.

55 Semul / ±  satisfacţie / este considerat de R. Sîrbu (1977), p. 193 incompatibil contrariu şi reflectă criteriul  polarităţii, utilizat de psihologie în clasificarea proceselor afective, v. M. Psih. 

56 Semele / ± stenic / şi / ± depresiv / corespund atât criteriului  polarităţii  din psihologie, cât şi celui privind caracterul  plăcut sau  neplăcut. Dacă pentru majoritatea termenilor din NafII semele / ± stenic / sau / ± depresiv /  sunt implicite, pentru termeni ca DEPRIMARE  „stare a celui descurajat”, ele sunt strict distinctive.

57 V. R. Sîrbu (1977), p.196.

58 R. Sîrbu (1977), p. 196 indică pentru DURERE surplusul semic „suferinţă morală”, care corespunde, de fapt, sensului cu care termenul e inclus în clasă (celelalte sensuri fiind concrete). Aşa dar, surplusul semic nu reprezintă realmente o diferenţiere semantică decât prin „suferinţă”, care l-ar opune „sentimentelor” sau „stărilor”

59 Vezi şi notele 23 – 26

60  R. Sîrbu (1977), p. 202–218 face analiza contextuală a substantivelor IUBIRE şi  URĂ, fără a urmări însă consecinţele semantice stricte ale acestui tip de analiză.

61  V. A. Bidu-Vrănceanu (1998), p. 41–47 şi partea a II-a, I, unde definiţiile actanţiale
s-au dovedit relevante şi pentru diferenţierea sensului unor termeni, dincolo de avantajul de a prezenta formule unitare, unde A1 este subiectul animat uman, iar A2 este obiectul procesului afectiv. Utilizarea definiţiilor actanţiale la Naf II prezintă dificultăţi şi nu e convenabilă.

62  Româna nu admite în aceste construcţii verbul are, context caracteristic francezei,
v. M.Mathieu-Colas (1998), p. 17.

63  MF, p.87–107.

64  Naf II din MAP au fost selectate din întreg volumul.

65  S-ar putea urmări în practică şi o serie de teze teoretice cum ar fi că atitudinile sunt susceptibile de manifestări exterioare şi de evaluarea lor (J.C. Anscombre (1995), p.53) sau că obiectul psihologic se manifestă printr-o entitate care poate fi atinsă, indicată de context (Denis Bouchard (1995), p.9).

66 Situaţia inversă, în care FERICIRE este nume predicativ este cu totul izolată şi nerelevantă semantic, de ex. aceasta e FERICIRE, MF, p.96.

67  Indicăm între paranteze paginile din MP; repetarea lor notează numărul de atestări.

68 V. M. Van Peteghem (1992), p. 361 care le numeşte „des phrases identificationnelles” sau identificaţionale.

69 Problema identificării referentului apare şi atunci când numele predicativ este un pronume:  FERICIREA nu e nimic (MF, p. 93), FERICIREA este  ceva (MF, 92), FERICIREA este tot (MF 97).

70 V. M. Van Peteghem (1992), p. 365 

71 V. şi notele 9, 10, 11, 12

72 V. M. Van Peteghem (1992), p.362.

73  V. nota 70.

74 Situaţia în care FERICIRE nu poate apărea atât ca subiect, cât şi ca obiect este interpretată ca restricţie contextuală. Se consideră că verbele agentive acceptă pasivizarea.

75 FERICIRE mai apare şi ca obiect indirect al unui adjectiv: capabil  de FERICIRE (MF, 92), (ne)demn de FERICIRE  (MF, 93, 97, 97)

76 Majoritatea adjectivelor sunt postpuse; cu totul izolat apar câteva adjective antepuse: însăşi fericirea (MF,94),  întreaga FERICIRE (MF, p. 7),  cea mai mare FERICIRE (MF, 94).

77 În aceste  contexte, FERICIRE apare ca genitiv subiectiv al unor nume de acţiune.

78 V. şi notele 9–12.

79 Pentru (sub)clasa Naf II nu s-a întreprins o analiză contextuală până acum.

80 Situaţiile contextuale variate au fost înregistrate numai în MF (spre deosebire de MAP).

81  FERICIRE apare atât în construcţii agentive, cât şi non-agentive, ceea ce înseamnă că se poate caracteriza atât ca sentiment, cât şi ca atitudine; se justifică astfel interpretarea conceptului fericire  în  psihologie ca „proces afectiv complex”, interpretare pusă în evidenţă de toate analizele sensului întreprinse.

82  În primele trei contexte, construcţia antrenează o opoziţie antagonică între FERICIRE şi celelalte abstracte cu care e pus în relaţie (manifestată printr-o antonimie lexicalizată sau nu).

83  Se constată că substantivul PLĂCERE  apare în acelaşi tip de contexte ca FERICIRE.

84 V. punctul 3 de sub II din lucrarea de faţă.

 

 

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Angela BIDU-VRANCEANU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:January, 2003