Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
CRONOLOGIA
Cronologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept
obiect de studiu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii
succesiunii acestora, fixarea exactă a datei documentelor,
datarea corectă a izvoarelor istorice[1].
Dicţionarul ştiinţelor
speciale ale istoriei defineşte astfel această disciplină:
,,Ştiinţa specială a istoriei care are ca obiect
stabilirea datelor evenimentelor istorice şi succesiunea
lor, implicit şi a datei documentelor, traducerea diferitelor
sisteme după care oamenii au măsurat şi socotit
timpul, raportându-l la sistemul contemporan“[2].
Numele provine de la cuvintele greceşti kronos = timp şi logos
= vorbire. Cunoaşterea principiilor sistemului de datare în cadrul fiecărei
formaţiuni istorice anterioare şi raportarea apoi a
datelor la modul actual de măsurare a timpului este una din
muncile fundamentale ale oricărui cercetător al societăţii
omeneşti în genere. Relaţiile dintre evenimente şi
fapte, din toate domeniile vieţii sociale constituie coloana
vertebrală a evoluţiei noastre istorice. După cum stabilirea datei unui manuscris, incumabul sau carte tipărită
are o importanţă deosebită nu numai pentru datarea
lor ca izvor istoric dar mai ales pentru integrarea piesei respective
în contextul epocii. Din antichitate s-a constatat pentru fixarea în timp a faptelor relatate,
datele cronologice fiind reţinute după sistemele cronologice
contemporane acelei perioade[3]. Evul Mediu, din secolul al XV-lea, s-au ivit şi primele preocupări
de calcul cronologic, de realizare a tabelelor cronologice. În constituirea cronologiei ca ştiinţă un rol important l-au
jucat: Gilles Buchier prin lucrarea sa: De
doctrina temporum (Anvers, 1633); Denis Perau cu De doctrina temporum (Verona, 1734 - 1736) şi L’Art verifier les dates (Paris, 1750). În secolul al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării astronomiei, a perfecţionării
calculelor astronomice şi a celor privind calcularea timpului,
cronologia a înregistrat progrese remarcabile. Stau mărturie
în acest sens tabelele alcătuite de Grotefend, lucrarea practică
a lui H. Lietzman: Zeitrechnung
der römischen Kaiserzeit des Mittelalters und der Neuzeit für
die Jahre 1 - 2000 nach Christus (Berlin - Leipzig, 1934)[4]. În perioada interbelică a apărut lucrarea lui Eugene Cavaignac,
Chronologie et l’histoire mondiale (Paris,
1925), iar după al doilea război mondial aceea a lui
Paul Conderc, Le Calendrier (Paris, 1946). În cronologia românească[5] s-au remarcat: (vezi şi bibliografia) Nicolae
Docan cu studii referitoare la elementele cronologice din documentele
româneşti (1910), dr. V. Gheorghiu cu cercetări din
domeniul cronologiei calendaristice şi a calculului pascal
(1936), Ion Ionaşcu cu amplul şi documentatul studiu:
Cronologia documentelor
din Moldova şi Ţara Românească (1956) completat
de Francisc Pall cu Cronologia
documentelor privind Transilvania (sec. XI - XV) - (1956). Cronologia este alcătuită din două domenii distincte: a) cronologia
astronomică (matematică) şi b) cronologia istorică
(tehnică). Cronologia astronomică are drept obiect de studiu fenomenele astronomice
care se repetă logic şi stabileşte pe bază
de calcul exact momentele fundamentale necesare pentru comportarea
diferitelor sisteme de socotire a timpului. Cronologia istorică se ocupă de transcrierea în sistemul actual
de socotire a timpului a datelor exprimate în diferite sisteme
calendaristice; realizează cronologiile istorice naţionale,
a diverselor instituţii şi a conducătorilor acestora. Societatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului
prin succesiunea unor fenomene naturale: răsăritul şi
apusul soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor.
Ulterior, în antichitate, pe baza unor calcule matematice şi
a măsurătorilor astronomice s-a ajuns la două sisteme
de ţinere a evidenţei timpului: astronomic şi civil.
În ambele situaţii s-au avut în vedere mişcările
de revoluţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui
(Pământul se roteşte în jurul axei sale, Luna în jurul
Pământului şi apoi amândouă astrele în jurul Soarelui). După o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii
fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii au reuşit să
alcătuiască diferite sisteme de măsurare a timpului
şi de împărţire a lui în ani, săptămâni,
zile, ore[6]. Anul, luna şi
ziua constituie elementele cronologice principale. Celelalte elemente
care le însoţesc pe acestea dar nu pot ele singure să
contribuie la datare, constituie elementele cronologice secundare.
Ziua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri
de soare. A fost împărţit în antichitate (egipteni,
babilonieni, chinezi) în unităţi de timp şi mai
scurte[7]. S-a avut în vedere partea
luminoasă a zilei care a fost împărţită în
şase părţi egale. Romanii au împărţit
acest interval în 24 de părţi egale, pe care le-au numit:
horae (ore). În timp, măsurătorile au devenit tot mai precise, permiţând
în 1884 împărţirea ecuatorului în 24 de zone egale,
prin 24 de meridiane care brăzdează pământul de
la polul Nord la polul Sud la o distanţă de 15°. Aceste
zone constituie fusuri orare. Fusul 0 numit şi fus de origine este considerat
meridianul care trece prin localitatea Greenwich (lângă Londra)
unde există un vechi observator astronomic. Fiecare fus orar delimitează o zonă în care ora este aceeaşi.
Timpul creşte spre Răsărit de fusul orar 0 şi
scade spre Vest de acesta[8]. Ziua - reprezintă
,,intervalul de timp format dintr-o zi lumină şi noapte,
având 24 ore…. Aceasta constituie ,,ziua civilă… timpul în
care Pământul face o rotire completă în jurul axei sale. În antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii,
o anumită perioadă de timp au considerat începutul zilei
la miezul nopţii; babilonienii socoteau că ziua începe
la răsăritul soarelui; arabii, evreii şi grecii
considerau că ziua începe la apusul soarelui[9]. De-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la altul,
lucru care a ridicat mari probleme în datarea izvoarelor istorice.
În 1925 s-a convenit ca ziua astronomică să înceapă
ca şi ziua civilă, la miezul nopţii, după
ora 24, notându-se acest moment cu zero. De-a lungul timpului s-a mai observat că ziua lumină nu este egală
cu noaptea decât în anumite momente şi că diferenţa
dintre ele creşte şi descreşte după reguli
precise. Aceste diferenţe sunt datorate mişcărilor de rotaţie ale
pământului în jurul axei sale, corelată cu mişcarea
Pământului în jurul Soarelui, revenirea în aceeaşi poziţie
se realizează după 365 de zile, perioadă care a
fost denumită an. Luna - reprezintă
perioada de timp cât durează o rotaţie a astrului în
jurul Pământului: 29 de zile, 12 ore, 44 minute şi 3
secunde, aproximativ 29 zile şi jumătate. În această
mişcare se disting patru faze: lună nouă, primul
pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Luna lunară
fiind un interval de timp cu fracţiuni anticii au socotit-o
la începutul lunii civile. Ulterior nu mai corespundea cu apariţia
lunii noi pe cer şi atunci au socotit-o de 30 de zile. S-a
ajuns din nou la neconcordanţe. Pentru soluţionare s-a
trecut la un calendar lunar, în care unei luni de 29 de zile îi
succeda una de 30 de zile. Se menţinea această alternanţă
celor 12 luni ale anului care era de 354 sau 355 de zile[10]. Anul - reprezintă
durata de timp în care Pământul se mişcă în jurul
Soarelui (lat. annus =
cerc, ciclu, inel) care este egală cu 365 zile, 5 ore, 48
minute şi 46 secunde. Acesta este anul tropic sau solar.
Anul sideral reprezintă timpul în care astrele plecând de
la un punct fix pe bolta cerească revin la el (365 de zile,
6 ore, 9 minute şi 9 secunde). Datorită acestei fragmentări
a anului tropic, în viaţa curentă s-a folosit un an
cu un număr întreg de zile şi care se numeşte an
civil sau calendaristic11. Totalitatea regulilor ce servesc la fixarea măsurii timpului în diferite
sisteme cronologice poartă denumirea de calendar12. Termenul derivă de la verbul din limba latină: calo-are = a chema, a anunţa. (Apariţia
pe cer a lunii noi, în prima zi a lunii, era anunţată
publicului de către preoţi). Sistemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale: 1. calendar solar. 2. calendar lunaro-solar. 3. calendar lunar.
Calendarul solar13, cel
mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea aparentă
a Soarelui şi a fost folosit prima dată de egipteni
în anul 4241 î.Hr. El cuprindea 12 luni de câte 30 de zile plus
5 zile care se adăugau la sfârşitul anului (se numeau
epagomene), deci 365 zile. Lunile aveau denumiri după zeităţile
cărora le erau dedicate. Fiecare lună de 30 de zile
era împărţită în trei săptămâni mari
de câte 10 zile şi 6 săptămâni mici de câte 5 zile.
Anul începea cu ziua întâi a lunii. Acest calendar nu lua în calcul
fracţiunea de 6 ore din durata anului solar astfel încât
în 4 ani se crea o diferenţă de o zi.
Calendarul lunaro - solar are la
bază mişcarea de revoluţie a lunii şi mişcarea
aparentă a Soarelui şi are drept principiu ca întâia
zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu apariţia
lunii noi, dar, în acelaşi timp, şi fenomenele anului
solar să cadă în aceleaşi luni14. A fost folosit de foarte multe popoare ale antichităţii: babilonienii,
chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care
variază între 28 - 31 zile. Calendarul lunar15 se bazează
pe fazele lunii şi este străin de mişcarea aparentă
a soarelui. A fost folosit de arabi şi de popoarele de religie
musulmană. A fost creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr. Anul avea 12
luni, respectiv 354 zile; lunile alternau 29 cu 30 de zile. Luna
era împărţită în patru săptămâni. Începutul
fiecărei luni, coincidea în general, cu apariţia pe
cer a lunii noi. În Grecia la începutul mileniului I î.Hr. se folosea calendarul lunaro - solar,
fiecare provincie având propriul calendar, dar se bazau pe câteva
principii generale comune. Anul începea cu luna solstiţiului
de vară şi avea 12 luni. Periodic se introducea a 13-a
lună (fie la mijloc, fie la sfârşitul anului). Grecii
nu au cunoscut săptămâna, au împrumutat-o de la evrei.
Unele zile ale săptămânii erau indicate prin numere
altele purtau diferite denumiri. Cât priveşte calendarul
roman, nu s-au păstrat date precise privind naşterea
acestuia. Se pare că de la mijlocul sec. VIII î.Hr. romanii
au folosit un ciclu care avea 10 luni şi 30 de zile pe care
l-au numit annus de unde denumirea în limba română de an16. Apoi lunile au căpătat
şi un nume. Prima lună a anului a fost numită Martius
în cinstea zeului Marte; a doua aprilie, de la cuvântul lat. aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie
se deschid mugurii plantelor. În sec. VII î.Hr. s-au adăugat
încă 2 luni: ianuarie în amintirea zeului Janus (zeul timpului)
şi februarie (lat. februaris,
onis = purificare, curăţire) - legat de ritualul
curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această
lună era închinată zeului împărăţiei
subpământene Februs. În anul 46 î.Hr. la iniţiativa lui Iulius Caesar s-a trecut la alcătuirea
unui nou calendar. Grupul de astronomi din Alexandria a lucrat
sub conducerea lui Sosigene reuşind să alcătuiască
un nou calendar, la baza căruia se afla mişcarea Soarelui
în timp de 1 an. Anul era stabilit la 365 zile, astfel într-un
ciclu erau 3 ani de 365 zile şi un al patrulea de 366 de
zile numit an bisect. Anul a fost împărţit în 12 luni
cu denumirile anterioare. Sosigene a stabilit ca prima lună
a anului este ianuarie. Lunile impare aveau 31 de zile iar cele pare 30 zile. Luna februarie avea
29 de zile. Ziua suplimentară ce trebuia adăugată
la fiecare 4 ani se intercala între 23 şi 24 februarie[11]. În anul
reformei s-au adăugat 2 luni de 33 şi 34 zile, anul
respectiv având 15 luni = 445 zile, şi s-a numit anul
confuziunii (annus confusionis; confusio, onis - amestecare,
contopire). Noul calendar Iulian (cunoscut şi sub numele
de ,,stilul vechi…) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr.
El s-a remarcat prin simplitatea sa. Datorită faptului că
anul iulian era mai mare decât anul tropic, la intervalul de 128
de ani rămânea în urmă cu o zi. Astfel în timp punerea
în concordanţă anului calendaristic cu cel tropic a
devenit deosebit de stringentă. În a 2-a jumătate a
sec. al XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea (1572 - 1585) a hotărât
reforma calendarului iulian, desemnând o comisie de astronomi
şi teologi care să lucreze în acest sens. Dintre toate
proiectele de reformă studiate de comisia respectivă,
în final s-a hotărât adoptarea proiectului propus de astronomul
italian Luigi Lilio, profesor de medicină la Universitatea
din Perugia. La 24 februarie 1582 Papa Grigore al XIII-lea a emis
bula ,,Inter gravissimas… în care se hotăra ca numărătoarea
zilelor să fie decalată cu zece zile înainte, cu respectarea
succesiunii zilelor săptămânii. În acest sens, ziua
imediat următoare celei de joi 4 octombrie a devenit vineri
15 octombrie 1582. Totuşi anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu
aproximativ 24 secunde ceea ce a determinat în cca 3500 de ani
a unei diferenţe de o zi[12].
Noul calendar a fost numit, în memoria Papei Grigore al XIII-lea,
gregorian. Ulterior se va folosi numele de ,,stilul nou…. Acest calendar s-a introdus treptat în diferite ţări europene, începând
cu cele catolice[13]: Italia, Spania, Portugalia (chiar
din 1582); apoi de Franţa, Germania catolică (1583);
Austria, Boemia, canoanele elveţiene (1584). Rezistenţă serioasă s-a întâmpinat din partea ţărilor
care adoptaseră - reforma. Astfel, aici calendarul gregorian
a pătruns după anul 1700: Germania, Danemarca, Norvegia;
Anglia (1752); Suedia (1753). Ţările de religie ortodoxă
au aderat la ,,stilul nou… abia în secolul al XX-lea: Rusia în
1918, România în 1924 când după luni 30 septembrie a urmat
marţi 14 octombrie; Grecia tot în 1924. Întrucât calendarul gregorian nu a fost adoptat de toate statele Europei în
1582, folosindu-se simultan şi calendarul iulian, până
în sec. XX, diferenţa de 10 zile existentă în 1582 a
crescut: 10 zile între 5/15 octombrie 1582 şi 18/28 februarie
1700; 11 zile între 19 februarie/1 martie 1700 şi 17/28 februarie
1800; 12 zile între 18 februarie/1 martie 1800 şi 16/28 februarie
1900; 13 zile între 17 februarie/1 martie 1900 şi 15/28 februarie
2100. Un alt factor cronologic important îl constituie era. Aceasta este un moment fix de timp de la care începe numărătoarea
succesivă a anilor solari sau lunari[14]. În cronologie avem de-a face cu mai multe ere şi, după caracterul
evenimentelor care delimitează momentul fix, erele se pot
împărţi în mai multe tipuri: 1) Ere astronomice care
au început în momentul când s-a produs o nouă conjuncţie
a astrelor; 2) Ere politice în care numerotarea anilor se face
pornind de la un eveniment politic important (era olimpiadelor,
era fondării Romei, era consulilor, era lui Diocletian);
3) Ere religioase legate de diferite evenimente din viaţa
întemeietorilor de noi religii. Dintre acestea cea mai cunoscută
şi cea mai folosită este era creştină care
începe odată cu naşterea lui Iisus Hristos, eveniment
care s-a produs la 25 decembrie 754 de la fondarea Romei. Era
creştină a fost creată în prima jumătate a
sec. al VI-lea d.Hr. de către abatele Dionisie Exiguus (Dionisie
cel Mic)[15]. Stilurile cronologice constituie o altă problemă care iveşte
la datarea documentelor de cancelarie şi a altor categorii
de izvoare scrise[16]. Acestea se referă la data începuturilor anului
care a variat de-a lungul timpului de la un popor la altul. Stilurile
cunoscute: a) 1 martie
sau ,,stilul veneţian…[17] utilizat
la Veneţia b) 25
martie sau ,,stilul Bunei Vestiri… s-a folosit în cancelaria regilor
Franţei (sec. X - XVI), în Anglia sec. XIII - XVIII, la Florenţa. c) ,,stilul
de Paşti… sau stilul ,,galic… sau ,,francez… consideră
începutul anului la Paşti. Este un început nestabil. Paştile
neavând o dată o fată fixă în an. S-a folosit din
sec. XI până la anul 1564 în cancelaria regilor Franţei. d) 1 septembrie
sau stilul bizantin sau ecleziastic. A fost întrebuinţat
în Imperiul Bizantin, în Ţările Române, în Rusia din
secolul al XIII-lea până la anul 1700. e) 25
decembrie sau stilul de Crăciun. A fost întrebuinţat
foarte mult în germania până în sec. XVI). S-a folosit şi
în cancelaria papală (sec. XIV - XVII) sub denumirea de Stilus
Curiae Romanae. f) 1 ianuarie
sau ,,stilul circumciziei… - utilizat astăzi foarte mult.
Elementele
cronologice secundare reamintim, sunt acele elemente care însoţesc
elementele cronologice principale dar nu pot contribui singure
la datare. Dintre
aceste elemente menţionăm: Crugul soarelui - este o perioadă
cronologică de 28 ani ,,după a cărei împlinire…
zilele săptămânii cad pe aceleaşi dată de
lună…[18]. Cunoscându-se
ziua din săptămână în care începe ciclul se pot
stabili zilele, ordinea lor pentru întreaga perioadă de 28
de ani. Crugul lunii - reprezintă o perioadă
de 19 ani după care fazele lunare revin la aceleaşi
date ale lunilor[19].
Aceasta indică ordinea unui an într-un ciclu de 19 ani. Ciclul pascal - este o creaţie
a bisericii creştine pentru a se putea fixa data sărbătorilor
mobile într-un an. El reprezintă o perioadă de 532 ani
care a rezultat din înmulţirea numărului 28 (crugul
soarelui) cu numărul 19 (crigul lunii). După această
perioadă toate elementele cronologice revin la punctele de
plecare din primul an al ciclului Epacta - este
un număr care indică vârsta lunii pe ziua pe 1 ianuarie
a fiecărui an, adică numărul de zile trecute de
la ultima lună nouă până la sfârşitul anului
precedent[21]. Mâna anului - prin
care se determină ,,ziua din săptămână a unei
date lunare…. Este în concordanţă cu crugul soarelui,
fiecărui început de an din cliclul de 28 de ani corespunzându-i
o anume zi din săptămână[22]….
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CAVAIGNAC, EUGČNE, Chronologie de l’histoire mondiale, Paris,
1925.
CONDERC, PAUL, Le Calendrier, Paris, 1946.
Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
Enciclop. 1985.
DOCAN, NICOLAE. Despre elementele cronologice în documentele româneşti. În: AARMSI.,
Seria II, 1910, vol. XXXII, Extras.
DRÄMBĂ CONSTANTIN, Timpul şi măsura lui, Bucureşti,
1952.
IONAŞCU, ION. Cronologia documentelor din Moldova şi Ţara Românească,
în vol.: Documente privind istoria României, vol. I, Introducere,
Bucureşti, 1956, p. 389 - 450.
PALL, FRANCISC. Cronologia documentelor privind Transilvania (sec. XI - XV), în vol.:
Documente privind istoria
României, vol. I. Introducere, Bucureşti, 1956, p. 452
- 482.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Introducere în cronologie. în vol.: Îndrumări în cercetările istorice,
Bucureşti, 1943, p. 355 - 373.
STĂNILĂ,
GEORGE. Sisteme calendaristice,
Bucureşti, 1980. |
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|