Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA

 

 

 

GENEALOGIA

 

 

Genealogia este una dintre cele mai vechi şi una dintre cele mai importante ştiinţe auxiliare ale istoriei.

Termenul provine din limba greacă: genos = rasă, logos = cuvânt, învăţătură, ştiinţă. Genealogia studiază ,,naşterea şi evoluţia neamurilor şi a familiilor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci date, precum şi rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfăşurarea unor evenimente istorice…[1]. Folosit la plural, termenul desemnează înşiruirea sistematică a membrilor unei familii realizată pentru a se putea stabili originea şi gradul de rudenie existente între ei[2].

S-a apreciat, pe bună dreptate, de către istorici, că genealogia, ,,în măsura în care fixează anumite adevăruri pe bază de cercetări metodice şi criterii sigure /.../, poate revendica locul de ştiinţă de sine stătătoare. Deşi nu ajunge la stabilirea de legi cu caracter universal valabil şi nici măcar de adevăruri generale, satisface şi ea, ca orişice altă ştiinţă, o frântură din nesfârşita sete de cunoaştere a omului…[3]. Şi întrucât oferă istoricului material de cercetare, genealogia poate exista numai ca disciplină auxiliară a istoriei. Genealogia foloseşte ca izvoare mai ales actele de stare civilă, registrele de stare civilă care cuprind naşteri, căsătorii, decese, registrele parohiale, cu date asupra botezurilor, cununiilor, a deceselor, însemnările manuscrise marginale de pe vechi tipărituri, corespondenţa din arhivele personale, pisaniile, diplomele de înnobiliare, de înălţări de grad, foile de zestre, testamente, pomelnice, inscripţiile funerare, registre de ranguri nobiliare şi altele[4].

Rezultatele la care ajunge genealogia oferă istoricului un material deosebit de valoros, putând lămuri numeroase probleme uneori deosebit de importante, ,,care merg de la destinele individuale ale personalităţilor /.../ până la destinuri privitoare la întregi sociale sau epoci istorice…[5].

Istoricul trebuie să caute în cercetările genealogice numai acele rezultate care îi pot aduce clarificări în ceea ce priveşte viaţa socială (de multe ori clarificări în domeniul sociologiei), politică şi culturală a unei societăţi. ... Istoria cu ajutorul genealogiei se cunoaşte succesiunile (elucidează deci şi cronologia), dar poate afla şi explicaţii sau realiza portrete prin cunoaşterea ascendenţei unei figuri oarecare /.../ Se pot crea chiar sisteme de gândire istorică bazate pe succesiunea generaţiilor /.../ Numai genealogia poate da elemente esenţiale pentru cunoaşterea locului pe care îl ocupă omul în societate din punct de vedere istoric, juridic, etnic şi biologic…[6]. Ea constituie o altă modalitate de cercetare complexă a istoriei.

Istoria genealogiei ca practică îşi are rădăcinile în antichitate. În comuna primitivă descendenţa a fost socotită o perioadă de timp numai pe linie maternă (perioada matriarhatului) şi înrudirile materne erau cele care se luau în consideraţie, fiind singurele care se puteau stabili cu certitudine. Ulterior a apărut familia pereche, când erau cunoscuţi şi mama şi tatăl (perioada patriarhatului). În etapa descopunerii comunei primitive lua naştere marea familie patriarhală în care câteva generaţii de rude directe se aflau sub autoritatea celui mai bătrân (pater familiale) din comuniunea respectivă.

În ordinea sclavagistă, arborele genealogic al familiei şi cartea casei ocupau un loc important în familiile nobile romane. În Evul Mediu interesul pentru strămoşi a sporit, începându-se alcătuirea tabelelor genealogice. S-au constatat de asemenea anumite reguli ce vor deveni principii de alcătuire ştiinţifică a filiaţilor.

În epoca modernă când fondurile arhivistice au fost organizate pe baze mai riguroase, un rol important au început să-l joace fondurile familiale cu rol deosebit în viaţa politică, socială şi culturală.

Astfel, cu această ocazie s-a pus şi problema întocmirii genealogiilor acelor familii pentru a se putea mânui mai bine fondurile arhivistice respective. Cea dintâi lucrare cu caracter genealogic este socotită Incunabulul anonim, apărut la Strassburg în 1486. Ea oferea date preţioase despre istoria familiilor şi a persoanelor[7]. În secolul următor cărţile de genealogie s-au înmulţit, atât în Germania, cât şi în Franţa. În 1591 apărea primul tratat de genealogie scris de genealogistul german Eyzinger: Thesaurus Principium.

În Franţa, Hyronymus Hennings, arhidiacon al bisericii Sf. Ioan din Luneburg este socotit, pentru a doua jumătate a secolului al XVI-lea unul dintre cei mai reprezentativi genealogişti. Opera sa, tipărită în 1598 în patru volume, conţine preţioase tabele genealogice de suverani, de nobili şi savanţi.

Genealogia ca ştiinţă auxiliară a istoriei, cu norme, principii şi reguli bine stabilite, a început să se contureze abia în secolul al XVIII-lea. Printre marile personalităţi ale acestei perioade trebuie menţionaţi istoriograful francez André Duchesne (1584 - 1640), cunoscut sub numele latinizat de Cheneus[8], Claude Franşois Ménestrier (1631 - 1705), Jean Le Laboureur (1633 - 1674), Pierre d’Hozier[9], englezul Sir William Dagdale (1605 - 1686), germanul Jakob Spener (1651 - 1703). Bazele cu adevărat ştiinţifice ale genealogiei au fost puse în secolul al XVIII-lea de germanul Johann Hübner (1668 - 1731), originar din Hamburg, prin lucrările sale publicate între anii 1725 - 1733. Tot în acest secol genealogia a fost introdusă în învăţământul superior. Johann Cristoph Gatterer (1727 - 1788), la mijlocul secolului, preda, urmând drumul trasat de înaintaşii săi, la Göttingen, printre alte discipline şi genealogia. Tot el a alcătuit şi primul curs universitar de genealogie şi apoi l-a publicat ca manual de genealogie în 1788.

În secolul al XIX-lea această disciplină a început să câştige tot mai mulţi aderenţi. În acest sens, o contribuţie remarcabilă a adus-o opera lui Ottokar Lorenz, autor al unui celebru tratat: Lehrbuch des gesamten wissenchaftlischen Genealogie şi a altor tabele genealogice toate apărute între anii 1886 - 1898.

Drumul deschis de Ottokar Lorenz a fost urmat în secolul următor de numeroşi savanţi europeni, îmbogăţindu-se astfel ştiinţa genealogică şi punându-se la dispoziţia istoricilor materiale - deosebit de preţioase.

După al doilea război mondial cercetările din domeniul genealogiei s-au tot intensificat creându-se instituţii specializate: Centre généalogique de Paris, Office généalogique et héraldique de Belgique. Pe plan internaţional s-a constituit Comisia Internaţională de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice afiliată la Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice. Comisia organizează o dată la doi ani un Congres Internaţional de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice. Tot ea coordonează şi activitatea pericolului ,,L’Intermédiare des généalogistes… care se publică la Bruxelles.

Printre personalităţile secolului XX în domeniul genealogiei menţionăm pe: Stephan Kekulé von Stradonitz (1863 - 1933). Otto Fotrs de Battaglia, prinţul Wilhelm - Karl von Isenburg.

În România au existat preocupări genealogice încă din cancelariile medievale când se cercetau actele de proprietate înfăţişate de diverşi beneficiari. Cercetarea însă cu caracter genealogic este menţinută în secolul al XVII-lea. S-au remarcat în acest sens Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) prin însemnările pe care le-a făcut despre boierimea moldoveană şi banul Mihai Cantacuzino (1723 - 1793) care a alcătuit în jurul anului 1878 Ghenealoghia Cantacuzinilor publicată abia în 1884 de Cezar Boliac[10].

O lucrare deosebită o constituie aceea a paharnicului Constantin Sion: Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane elaborată între 1844 - 1856 şi publicată abia în 1892 la Iaşi de Gh. Ghibănescu. Lucrarea conţine date genealogice despre aproximativ 750 de familii boiereşti din secolele XVIII - XIX. Deşi un foarte bun cunoscător al acestora, informaţiile trebuie verificate mai ales în ceea ce priveşte ascendenţa persoanelor, ascendenţa impusă de autor spre secolul XV - XVI fără vreun temei documentar[11]. După o perioadă de încercări ştiinţifice reprezentate de Octav George Lecca (1881 - 1949)[12] şi Nicolae Iorga[13], temeiurile cu adevărat ştiinţifice au fost puse de Ştefan Dimitrie Greceanu (1825 - 1908). Acesta este autorul unei valoroase opere genealogice: Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, vol. I - III, Bucureşti, 1913 - 1916.

În Transilvania s-a remarcat Ion Puşcariu autor al lucrurilor: Date istorice despre familiile nobile române, partea I-a, Sibiu 1892; partea a II-a, Sibiu 1895 şi: Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului dimpreună cu documente istorice,  I - IV, 1904 - 1907.

Drumul odată deschis a fost urmat de mari erudiţi, printre care putem enumera: Ioan C. Filitti (1879 - 1946), Emanuil Hagi Mosco (1882 - 1976), Gh. Ghibănescu (1864 - 1936), George D. Florescu* (1893 - 1976), Marcel Romanescu (1897 - 1955), Constantin Sava, Sever Zotta (1874 - 1943), Gheorghe Bezviconi (1910 - 1966), gen. Radu Rosetti (1877 - 1949), Alex. Perietzeanu - Buzău, N. Grigoraş (1911 -), Paul Cenovodeanu (n. 1927), Dan Berindei (n. 1923), Ştefan S. Gorovei (n. 1948). Studiile de genealogie au fost susţinute şi prin înfiinţarea unui periodic la Iaşi, între anii 1912 - 1913 din iniţiativa lui Sever Zotta: ,,Arhiva Genealogică… (au apărut numai 11 numere). În paginile sale au apărut articole, studii, documente referitoare la familiile Cantemir, Cuza, Hurmuzaki, Haşdeu, Movileşti. În 1944 s-a încercat republicarea revistei sub altă denumire ,,Arhiva Genealogică Română… sub redacţia lui George D. Florescu şi Ion Ionaşcu. Dar nu a putut fi tipărit decât un singur număr. În 1970 a luat fiinţă la Bucureşti Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie în cadrul Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga…. Cercetătorii români au fost prezenţi la Congresele internaţionale de ştiinţe genealogice şi heraldice (Ličge, 1972, München, 1974, Londra, 1976, Madrid, 1982, Helsinki, 1984, Lisabona, 1986 ş.a.).

În epoca contemporană se manifestă tendinţa de extindere a domeniului de cercetare al genealogiei, de la clasa feudală, familii boiereşti şi familii domnitoare şi la familii de altă condiţie socială, orăşeni şi ţărani.

Genealogia se află într-un proces de continuă înnoire, ţinând pasul cu o serie de alte ştiinţe şi domenii cu care se află în corelaţie: cronologia, demografia, antropologia, istoria sub toate aspectele ei: politică, socială, economică, militară, culturală, a mentalităţilor. În acest sens menţionăm procesul firesc de înnoire a metodelor de investigaţie cât şi a folosirii rezultatelor genealogiei de tot mai numeroase domenii ştiinţifice, ea având tot mai mult tendinţa de interdisciplinaritate. Genealogiştii contemporani folosesc plenar informatica. Astfel s-a adoptat deja un sistem de a se introduce în calculator registrele parohiale de botez, căsătorie şi deces. Apoi, se elaborează fişe rigide ce se clasează alfabetic după numele de familie şi cronologic în cadrul aceleiaşi familii. Tot acestea se introduc în memoria ordinatorului constituindu-se astfel ,,o bancă de date…[14] genealogice. Ulterior se fac toate înlănţuirile necesare pe familii, între membrii aceleiaşi familii etc.

Principiile care trebuie să stea la baza studiilor genealogice sunt următoarele: principiul numelui, al prenumelui, al proprietăţii, al generaţiilor genealogice[15]. Genealogia foloseşte ca metode de cercetare: metoda analitică pe baza căreia se întocmeşte tabla ascendenţilor şi metoda sintetică prin care se poate stabili tabla descendenţilor.

Tabla ascendenţilor reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ considerat rezultatul evoluţiei unei familii şi urmărindu-i pe toţi antecesorii săi. Ea se compune pe baze strict matematice şi evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi. Această metodă de alcătuire a tablei ascendenţilor se numeşte şi metoda Stradonitz, după numele celui care a teoretizat-o.

Tabla descendenţilor reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ şi urmărindu-se toţi descendenţii săi. Spre deosebire de tabla ascendenţilor, tabla descendenţilor nu este guvernată de o lege matematică. Dar şi numărul urmaşilor din fiecare generaţie creşte în progresie geometrică.

Termenul de generaţie desemnează totalitatea oamenilor care sunt de aceeaşi vârstă şi la aceeaşi distanţă de un individ considerat comun. Generaţia genealogică se apreciază că apare la un interval de 30 de ani şi durează 65 de ani.

Arborele genealogic reprezintă de fapt un extras din tabelele descendenţilor cuprinzând numai urmaşi în linie bărbătească al unui strămoş comun. El este definit şi ca ,,o reprezentare grafică, înfăţişată de obicei, sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr-un triunghi comun şi care redă filiaţiunea membrilor unei familii şi indică gradul de înrudire între ei. Într-un anume sens este sinonim cu spiţa genealogică şi spiţa de neam…[16].

Spiţa de neam este o variantă a tabelei descendenţilor, apărută ca urmare a regimului juridic de patriarhat şi indică succesiunea generaţiilor în linie masculină[17]….

Spiţa genealogică este o ,,listă cuprinzând şirul persoanelor care descind dintr-un autor comun (putând fi o succesiune după tatăl sau după mamă, directă sau lăuntrică) care au drepturi asupra unor bunuri, respectiv asupra părţii care ar fi revenit autorului comun, dacă ar fi în viaţă; se deosebeşte de arborele genealogic prin faptul că n-are înfăţişare de arbore şi este întocmită, de obicei, în vederea rezolvării unor aspecte practice…[18].

Pentru alcătuirea arborelui genealogic trebuie să se ţină seama de elementele principale din viaţa individului: începutul sau originea insului, cine sunt părinţii, timpul şi locul naşterii, situaţia, funcţia şi demnitatea avută în viaţă, timpul, locul şi felul morţii, căsătoria cu indicarea originii, naşterii, situaţiei, funcţiei şi morţii soţului sau soţiei, copiii de pe ambele ramuri (excluzând urmaşii din partea feminină care, din punct de vedere genealogic, se urmăresc în ramura bărbătească).

 

Planşa 9. Tabel genealogic.

 

Înrudirile se urmăresc în toate părţile. Astfel cele din partea tatălui se numesc agnaţi iar cele din partea mamei sunt cognati[19]. Înrudirile prin alianţă poartă denumirea de afini.

Reprezentările grafice prin care se indică cu mijloace convenţionale date referitoare la starea civilă a unui individ, mai des întâlnite sunt următoarele[20]: n sau x pentru născut; pentru botez; sau Ą sau = pentru căsătorie; ą pentru căsătorie nelegitimă; # pentru legătură nelegitimă; %, )(, ; pentru divorţ; m sau + pentru decedat; ¶6 pentru căzut în bătălie; Ă, ,  pentru înmormântat;  pentru fără urmaş; pentru posteritate necunoscută; f.c. pentru copii. Efectuând operaţiile menţionate mai sus, genealogia sprijină cercetările istorice, furnizează date pentru rezolvarea problemelor de cronologie, lămureşte unele chestiuni de istorie socială politică şi culturală. Anumite date sunt furnizate şi ştiinţelor juridice, prin explicarea formelor juridice de proprietate şi de succesiune.

Cunoscându-se progresia numerică a naşterilor, se pot rezolva multe probleme de demografie istorică, mai exact de statistică demografică. După cum, prin întocmirea unui arbore genealogic şi a unor tabele genealogice se pot da lămuriri cu caracter economic, cum ar fi creşterea şi descreşterea averii unor mari familii etc.

Genealogistul, trebuind să cunoască foarte precis numele de familie şi evoluţia lui, furnizând date preţioase pentru fixarea onomasticii din documente.

În concluzie, putem afirma că orice studiu genealogic al unei familii de orice condiţie socială, poate reprezenta o contribuţie valoroasă pentru istoria însăşi a societăţii. Genealogia asigură, asemenea arheologiei, continuitatea nemijlocită care îi leagă pe contemporani de trecut şi de istoria fiecărui popor.

 

BIBLIOGRAFIE


BERCIU DRĂGHICESCU, ADINA. Ştiinţele auxiliare ale istoriei, partea I, Bucureşti, Tipogr. Universităţii, 1988, p. 77 - 84.

BERCIU DRĂGHICESCU, ADINA. Introducere în istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei, Bucureşti, Tipogr. Universităţii ,,Dimitrie Cantemir…, 1992, p. 77 - 82.

CIOCAN, NISTOR, Alexandru Ioan Cuza. Note genealogice, în vol.: Cuza Vodă, în memoriam, Iaşi, Edit. Junimea, 1973, p. 35 - 50.

Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclop., 1982.

DURUYE, PIERRE. La généalogie, ed. a 3-a, Paris, 1971.

EDROIU, NICOLAE. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj - Napoca, Univ. ,,Babeş - Bolyai…, 1992, p. 159 - 177.

GROTE, H. Stammtafeln, Leipzig, 1981.

L’Historire et ses methodes, sans le direction de Charles Samaran, Bruges, 1961, p. 724 - 738.

RĂDULESCU, MIHAI, SORIN. Memoriile lui Ion Bălăceanu - mărturia unei cariere diplomatice deosebite. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare ale istoriei…, II, Bucureşti, 1990, p. 35 - 45.

RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Genealogia ieri şi azi. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare ale istoriei…, II, Bucureşti, 1992, p. 19 - 25.

RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Elita liberală românească (1866-1900), Bucureşti, Editura ALL, 1998.

RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Genealogii, Bucureşti, Editura Albatros, 1999.

SACERDOŢEANU, AURELIAN. Câteva note cu privire la cercetările genealogice româneşti. În: ,,Hrisovul…, II, 1942, p. 120.

SACERDOŢEANU, AURELIAN. Curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei, 1958 - 1959, p. 193 - 219.

SION, CONSTANTIN. Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane. Boierii Moldovei. Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973.

STURDZA, D. M. Dicţionaire historique et généalogique des grandes familles de Gréce, d’Albanie et de Constantinopole, Paris, 1983.

ŞTEFAN, GABRIELA, Locul genealogiei în opera istoricului Nicolae Iorga. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare ale istoriei…, II, 1990, Bucureşti, Tipogr. Universităţii, p. 125 - 129.


 

Pagina anterioara Pagina urmatoare

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adina Berciu-Drãghicescu
Last update:Noiembrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC