Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
GENEALOGIA
Genealogia este una dintre cele mai vechi şi una dintre cele mai importante
ştiinţe auxiliare ale istoriei. Termenul provine din limba greacă: genos
= rasă, logos = cuvânt,
învăţătură, ştiinţă. Genealogia
studiază ,,naşterea şi evoluţia neamurilor şi
a familiilor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei
epoci date, precum şi rolul pe care aceste înrudiri îl joacă
în desfăşurarea unor evenimente istorice…[1].
Folosit la plural, termenul desemnează înşiruirea sistematică
a membrilor unei familii realizată pentru a se putea stabili
originea şi gradul de rudenie existente între ei[2].
S-a apreciat, pe bună dreptate, de către istorici, că genealogia,
,,în măsura în care fixează anumite adevăruri pe
bază de cercetări metodice şi criterii sigure /.../,
poate revendica locul de ştiinţă de sine stătătoare.
Deşi nu ajunge la stabilirea de legi cu caracter universal
valabil şi nici măcar de adevăruri generale, satisface
şi ea, ca orişice altă ştiinţă, o
frântură din nesfârşita sete de cunoaştere a omului…[3]. Şi
întrucât oferă istoricului material de cercetare, genealogia
poate exista numai ca disciplină auxiliară a istoriei.
Genealogia foloseşte ca izvoare mai ales actele de stare civilă,
registrele de stare civilă care cuprind naşteri, căsătorii,
decese, registrele parohiale, cu date asupra botezurilor, cununiilor,
a deceselor, însemnările manuscrise marginale de pe vechi tipărituri,
corespondenţa din arhivele personale, pisaniile, diplomele
de înnobiliare, de înălţări de grad, foile de zestre,
testamente, pomelnice, inscripţiile funerare, registre de ranguri
nobiliare şi altele[4]. Rezultatele la care ajunge genealogia oferă istoricului un material deosebit
de valoros, putând lămuri numeroase probleme uneori deosebit
de importante, ,,care merg de la destinele individuale ale personalităţilor
/.../ până la destinuri privitoare la întregi sociale sau epoci
istorice…[5]. Istoricul trebuie să caute în cercetările genealogice numai acele
rezultate care îi pot aduce clarificări în ceea ce priveşte
viaţa socială (de multe ori clarificări în domeniul
sociologiei), politică şi culturală a unei societăţi.
... Istoria cu ajutorul genealogiei se cunoaşte succesiunile
(elucidează deci şi cronologia), dar poate afla şi
explicaţii sau realiza portrete prin cunoaşterea ascendenţei
unei figuri oarecare /.../ Se pot crea chiar sisteme de gândire
istorică bazate pe succesiunea generaţiilor /.../ Numai
genealogia poate da elemente esenţiale pentru cunoaşterea
locului pe care îl ocupă omul în societate din punct de vedere
istoric, juridic, etnic şi biologic…[6]. Ea constituie
o altă modalitate de cercetare complexă a istoriei. Istoria genealogiei ca practică îşi are rădăcinile în
antichitate. În comuna primitivă descendenţa a fost socotită
o perioadă de timp numai pe linie maternă (perioada matriarhatului)
şi înrudirile materne erau cele care se luau în consideraţie,
fiind singurele care se puteau stabili cu certitudine. Ulterior
a apărut familia pereche, când erau cunoscuţi şi
mama şi tatăl (perioada patriarhatului). În etapa descopunerii
comunei primitive lua naştere marea familie patriarhală
în care câteva generaţii de rude directe se aflau sub autoritatea
celui mai bătrân (pater familiale) din comuniunea respectivă.
În ordinea sclavagistă, arborele genealogic al familiei şi cartea
casei ocupau un loc important în familiile nobile romane. În Evul
Mediu interesul pentru strămoşi a sporit, începându-se
alcătuirea tabelelor genealogice. S-au constatat de asemenea
anumite reguli ce vor deveni principii de alcătuire ştiinţifică
a filiaţilor. În epoca modernă când fondurile arhivistice au fost organizate pe baze
mai riguroase, un rol important au început să-l joace fondurile
familiale cu rol deosebit în viaţa politică, socială
şi culturală. Astfel, cu această ocazie s-a pus şi problema întocmirii genealogiilor
acelor familii pentru a se putea mânui mai bine fondurile arhivistice
respective. Cea dintâi lucrare cu caracter genealogic este socotită
Incunabulul anonim, apărut
la Strassburg în 1486. Ea oferea date preţioase despre istoria
familiilor şi a persoanelor[7].
În secolul următor cărţile de genealogie s-au înmulţit,
atât în Germania, cât şi în Franţa. În 1591 apărea
primul tratat de genealogie scris de genealogistul german Eyzinger:
Thesaurus Principium. În Franţa, Hyronymus Hennings, arhidiacon al bisericii Sf. Ioan din Luneburg
este socotit, pentru a doua jumătate a secolului al XVI-lea
unul dintre cei mai reprezentativi genealogişti. Opera sa,
tipărită în 1598 în patru volume, conţine preţioase
tabele genealogice de suverani, de nobili şi savanţi. Genealogia ca ştiinţă auxiliară a istoriei, cu norme,
principii şi reguli bine stabilite, a început să se contureze
abia în secolul al XVIII-lea. Printre marile personalităţi
ale acestei perioade trebuie menţionaţi istoriograful
francez André Duchesne (1584 - 1640), cunoscut sub numele latinizat
de Cheneus[8], Claude
Franşois Ménestrier (1631 - 1705), Jean Le Laboureur (1633
- 1674), Pierre d’Hozier[9], englezul Sir William Dagdale
(1605 - 1686), germanul Jakob Spener (1651 - 1703). Bazele cu adevărat
ştiinţifice ale genealogiei au fost puse în secolul al
XVIII-lea de germanul Johann Hübner (1668 - 1731), originar din
Hamburg, prin lucrările sale publicate între anii 1725 - 1733.
Tot în acest secol genealogia a fost introdusă în învăţământul
superior. Johann Cristoph Gatterer (1727 - 1788), la mijlocul secolului,
preda, urmând drumul trasat de înaintaşii săi, la Göttingen,
printre alte discipline şi genealogia. Tot el a alcătuit
şi primul curs universitar de genealogie şi apoi l-a publicat
ca manual de genealogie în 1788. În secolul al XIX-lea această disciplină a început să câştige
tot mai mulţi aderenţi. În acest sens, o contribuţie
remarcabilă a adus-o opera lui Ottokar Lorenz, autor al unui
celebru tratat: Lehrbuch des
gesamten wissenchaftlischen Genealogie şi a altor tabele
genealogice toate apărute între anii 1886 - 1898. Drumul deschis de Ottokar Lorenz a fost urmat în secolul următor de numeroşi
savanţi europeni, îmbogăţindu-se astfel ştiinţa
genealogică şi punându-se la dispoziţia istoricilor
materiale - deosebit de preţioase. După al doilea război mondial cercetările din domeniul genealogiei
s-au tot intensificat creându-se instituţii specializate: Centre
généalogique de Paris, Office généalogique et héraldique de Belgique.
Pe plan internaţional s-a constituit Comisia Internaţională
de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice afiliată
la Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice. Comisia
organizează o dată la doi ani un Congres Internaţional
de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice. Tot ea coordonează
şi activitatea pericolului ,,L’Intermédiare des généalogistes…
care se publică la Bruxelles. Printre personalităţile secolului XX în domeniul genealogiei menţionăm
pe: Stephan Kekulé von Stradonitz (1863 - 1933). Otto Fotrs de Battaglia,
prinţul Wilhelm - Karl von Isenburg. În România au existat preocupări genealogice încă din cancelariile
medievale când se cercetau actele de proprietate înfăţişate
de diverşi beneficiari. Cercetarea însă cu caracter genealogic
este menţinută în secolul al XVII-lea. S-au remarcat în
acest sens Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) prin însemnările
pe care le-a făcut despre boierimea moldoveană şi
banul Mihai Cantacuzino (1723 - 1793) care a alcătuit în jurul
anului 1878 Ghenealoghia Cantacuzinilor
publicată abia în 1884 de Cezar Boliac[10]. O lucrare deosebită o constituie aceea a paharnicului Constantin Sion:
Arhondologia Moldovei. Amintiri
şi note contemporane elaborată între 1844 - 1856 şi
publicată abia în 1892 la Iaşi de Gh. Ghibănescu.
Lucrarea conţine date genealogice despre aproximativ 750 de
familii boiereşti din secolele XVIII - XIX. Deşi un foarte
bun cunoscător al acestora, informaţiile trebuie verificate
mai ales în ceea ce priveşte ascendenţa persoanelor, ascendenţa
impusă de autor spre secolul XV - XVI fără vreun
temei documentar[11].
După o perioadă de încercări ştiinţifice
reprezentate de Octav George Lecca (1881 - 1949)[12] şi
Nicolae Iorga[13], temeiurile cu adevărat
ştiinţifice au fost puse de Ştefan Dimitrie Greceanu
(1825 - 1908). Acesta este autorul unei valoroase opere genealogice:
Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti,
vol. I - III, Bucureşti, 1913 - 1916. În Transilvania s-a remarcat Ion Puşcariu autor al lucrurilor: Date istorice despre familiile nobile române,
partea I-a, Sibiu 1892; partea a II-a, Sibiu 1895 şi: Fragmente istorice despre boierii din Ţara
Făgăraşului dimpreună cu documente istorice,
I - IV, 1904 - 1907. Drumul odată deschis a fost urmat de mari erudiţi, printre care
putem enumera: Ioan C. Filitti (1879 - 1946), Emanuil Hagi Mosco
(1882 - 1976), Gh. Ghibănescu (1864 - 1936), George D. Florescu*
(1893 - 1976), Marcel Romanescu (1897 - 1955), Constantin Sava,
Sever Zotta (1874 - 1943), Gheorghe Bezviconi (1910 - 1966), gen.
Radu Rosetti (1877 - 1949), Alex. Perietzeanu - Buzău, N. Grigoraş
(1911 -), Paul Cenovodeanu (n. 1927), Dan Berindei (n. 1923), Ştefan
S. Gorovei (n. 1948). Studiile de genealogie au fost susţinute
şi prin înfiinţarea unui periodic la Iaşi, între
anii 1912 - 1913 din iniţiativa lui Sever Zotta: ,,Arhiva Genealogică…
(au apărut numai 11 numere). În paginile sale au apărut
articole, studii, documente referitoare la familiile Cantemir, Cuza,
Hurmuzaki, Haşdeu, Movileşti. În 1944 s-a încercat republicarea
revistei sub altă denumire ,,Arhiva Genealogică Română…
sub redacţia lui George D. Florescu şi Ion Ionaşcu.
Dar nu a putut fi tipărit decât un singur număr. În 1970
a luat fiinţă la Bucureşti Comisia de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie în cadrul Institutului de Istorie
,,Nicolae Iorga…. Cercetătorii români au fost prezenţi
la Congresele internaţionale de ştiinţe genealogice
şi heraldice (Ličge, 1972, München, 1974, Londra, 1976,
Madrid, 1982, Helsinki, 1984, Lisabona, 1986 ş.a.). În epoca contemporană se manifestă tendinţa de extindere a
domeniului de cercetare al genealogiei, de la clasa feudală,
familii boiereşti şi familii domnitoare şi la familii
de altă condiţie socială, orăşeni şi
ţărani. Genealogia se află într-un proces de continuă înnoire, ţinând
pasul cu o serie de alte ştiinţe şi domenii cu care
se află în corelaţie: cronologia, demografia, antropologia,
istoria sub toate aspectele ei: politică, socială, economică,
militară, culturală, a mentalităţilor. În acest
sens menţionăm procesul firesc de înnoire a metodelor
de investigaţie cât şi a folosirii rezultatelor genealogiei
de tot mai numeroase domenii ştiinţifice, ea având tot
mai mult tendinţa de interdisciplinaritate. Genealogiştii
contemporani folosesc plenar informatica. Astfel s-a adoptat deja
un sistem de a se introduce în calculator registrele parohiale de
botez, căsătorie şi deces. Apoi, se elaborează
fişe rigide ce se clasează alfabetic după numele
de familie şi cronologic în cadrul aceleiaşi familii.
Tot acestea se introduc în memoria ordinatorului constituindu-se
astfel ,,o bancă de date…[14] genealogice. Ulterior se fac toate înlănţuirile
necesare pe familii, între membrii aceleiaşi familii etc. Principiile care trebuie să stea la baza studiilor genealogice sunt următoarele:
principiul numelui, al prenumelui, al proprietăţii, al
generaţiilor genealogice[15]. Genealogia
foloseşte ca metode de cercetare: metoda analitică pe
baza căreia se întocmeşte tabla ascendenţilor şi
metoda sintetică prin care se poate stabili tabla descendenţilor.
Tabla ascendenţilor reprezintă
o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un
individ considerat rezultatul evoluţiei unei familii şi
urmărindu-i pe toţi antecesorii săi. Ea se compune
pe baze strict matematice şi evoluează în progresie geometrică
prin puterile succesive ale lui doi. Această metodă de
alcătuire a tablei ascendenţilor se numeşte şi
metoda Stradonitz, după numele celui care a teoretizat-o. Tabla descendenţilor reprezintă
o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un
individ şi urmărindu-se toţi descendenţii săi.
Spre deosebire de tabla ascendenţilor, tabla descendenţilor
nu este guvernată de o lege matematică. Dar şi numărul
urmaşilor din fiecare generaţie creşte în progresie
geometrică. Termenul de generaţie desemnează totalitatea oamenilor care sunt
de aceeaşi vârstă şi la aceeaşi distanţă
de un individ considerat comun. Generaţia genealogică
se apreciază că apare la un interval de 30 de ani şi
durează 65 de ani. Arborele genealogic reprezintă
de fapt un extras din
tabelele descendenţilor cuprinzând numai urmaşi în linie
bărbătească al unui strămoş comun. El este
definit şi ca ,,o reprezentare grafică, înfăţişată
de obicei, sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr-un triunghi
comun şi care redă filiaţiunea membrilor unei familii
şi indică gradul de înrudire între ei. Într-un anume sens
este sinonim cu spiţa genealogică şi spiţa de
neam…[16]. Spiţa de neam este o
variantă a tabelei descendenţilor, apărută ca
urmare a regimului juridic de patriarhat şi indică succesiunea
generaţiilor în linie masculină[17]…. Spiţa genealogică este
o ,,listă cuprinzând şirul persoanelor care descind dintr-un
autor comun (putând fi o succesiune după tatăl sau după
mamă, directă sau lăuntrică) care au drepturi
asupra unor bunuri, respectiv asupra părţii care ar fi
revenit autorului comun, dacă ar fi în viaţă; se
deosebeşte de arborele genealogic prin faptul că n-are
înfăţişare de arbore şi este întocmită,
de obicei, în vederea rezolvării unor aspecte practice…[18]. Pentru alcătuirea arborelui genealogic trebuie să se ţină
seama de elementele principale din viaţa individului: începutul
sau originea insului, cine sunt părinţii, timpul şi
locul naşterii, situaţia, funcţia şi demnitatea
avută în viaţă, timpul, locul şi felul morţii,
căsătoria cu indicarea originii, naşterii, situaţiei,
funcţiei şi morţii soţului sau soţiei,
copiii de pe ambele ramuri (excluzând urmaşii din partea feminină
care, din punct de vedere genealogic, se urmăresc în ramura
bărbătească).
Planşa
9. Tabel genealogic.
Înrudirile se urmăresc în toate părţile. Astfel cele din partea
tatălui se numesc agnaţi
iar cele din partea mamei sunt cognati[19].
Înrudirile prin alianţă poartă denumirea de afini. Reprezentările grafice prin care se indică cu mijloace convenţionale
date referitoare la starea civilă a unui individ, mai des întâlnite
sunt următoarele[20]: n sau x pentru născut;
pentru botez; sau Ą sau = pentru căsătorie; ą
pentru căsătorie nelegitimă; # pentru legătură
nelegitimă; %, )(, ; pentru divorţ; m sau + pentru decedat;
¶6 pentru căzut în bătălie; Ă, ,
pentru înmormântat; pentru
fără urmaş; pentru
posteritate necunoscută; f.c. pentru copii. Efectuând operaţiile
menţionate mai sus, genealogia sprijină cercetările
istorice, furnizează date pentru rezolvarea problemelor de
cronologie, lămureşte unele chestiuni de istorie socială
politică şi culturală. Anumite date sunt furnizate
şi ştiinţelor juridice, prin explicarea formelor
juridice de proprietate şi de succesiune. Cunoscându-se progresia numerică a naşterilor, se pot rezolva multe
probleme de demografie istorică, mai exact de statistică
demografică. După cum, prin întocmirea unui arbore genealogic
şi a unor tabele genealogice se pot da lămuriri cu caracter
economic, cum ar fi creşterea şi descreşterea averii
unor mari familii etc. Genealogistul, trebuind să cunoască foarte precis numele de familie
şi evoluţia lui, furnizând date preţioase pentru
fixarea onomasticii din documente. În concluzie, putem afirma că orice studiu genealogic al unei familii
de orice condiţie socială, poate reprezenta o contribuţie
valoroasă pentru istoria însăşi a societăţii.
Genealogia asigură, asemenea arheologiei, continuitatea nemijlocită
care îi leagă pe contemporani de trecut şi de istoria
fiecărui popor.
BIBLIOGRAFIE
BERCIU DRĂGHICESCU,
ADINA. Ştiinţele
auxiliare ale istoriei, partea I, Bucureşti, Tipogr. Universităţii,
1988, p. 77 - 84.
BERCIU DRĂGHICESCU, ADINA. Introducere în istorie şi ştiinţele
auxiliare ale istoriei, Bucureşti, Tipogr. Universităţii
,,Dimitrie Cantemir…, 1992, p. 77 - 82.
CIOCAN, NISTOR, Alexandru Ioan Cuza. Note genealogice, în vol.: Cuza Vodă, în memoriam, Iaşi,
Edit. Junimea, 1973, p. 35 - 50.
Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclop., 1982.
DURUYE, PIERRE. La généalogie, ed. a 3-a, Paris, 1971.
EDROIU, NICOLAE. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj -
Napoca, Univ. ,,Babeş - Bolyai…, 1992, p. 159 - 177.
GROTE, H. Stammtafeln, Leipzig, 1981.
L’Historire
et ses methodes, sans le direction de Charles Samaran, Bruges, 1961, p. 724
- 738.
RĂDULESCU, MIHAI, SORIN. Memoriile lui Ion Bălăceanu - mărturia
unei cariere diplomatice deosebite. În: ,,Caietul seminarului
special de ştiinţe auxiliare ale istoriei…, II, Bucureşti,
1990, p. 35 - 45.
RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Genealogia
ieri şi azi. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe
auxiliare ale istoriei…, II, Bucureşti, 1992, p. 19 - 25.
RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Elita
liberală românească (1866-1900), Bucureşti, Editura
ALL, 1998.
RĂDULESCU, MIHAI, SORin. Genealogii,
Bucureşti, Editura Albatros, 1999.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Câteva note cu privire la cercetările
genealogice româneşti. În: ,,Hrisovul…, II, 1942, p. 120.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei,
1958 - 1959, p. 193 - 219.
SION, CONSTANTIN. Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane. Boierii Moldovei.
Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica
Rotaru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973.
STURDZA, D. M. Dicţionaire historique et généalogique des grandes familles de Gréce,
d’Albanie et de Constantinopole, Paris, 1983.
ŞTEFAN, GABRIELA, Locul genealogiei în opera istoricului Nicolae
Iorga. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe
auxiliare ale istoriei…, II, 1990, Bucureşti, Tipogr. Universităţii,
p. 125 - 129.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|