Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
SIGILIOGRAFIA
Sigilografia
sau sfragistica este ştiinţa auxiliară care se
ocupă cu studierea sigiliilor sub toate aspectele. Numele
provine de la termenul grecesc sfragis
şi de la cel latin sigillium, i, care înseamnă sigiliu sau pecete[1]. În practica
curentă, sigiliul desemnează amprenta (impresiunea,
imprenta) rămasă pe un material determinat în urma aplicării
matricei sigiliare[2] (a tiparului). Matricea
sigiliară sau tiparul reprezintă aşadar obiectul
gravat, confecţionat, dintr-un material rezistent şi
care serveşte la realizarea amprentei sigiliare. În mod
curent se foloseşte însă termenul de sigiliu, atât pentru
desemnarea matricei cât şi a amprentei sigiliare. Sigilografia
are drept obiect de cercetare, atât matricele, cât şi impresiunile
sigiliare care sunt studiate din toate punctele de vedere: istoric,
artistic, tehnic, diplomatic. Tot această ştiinţă
se ocupă şi de modalităţile de aplicare ale
sigiliului, de depistarea falsurilor sigiliare precum şi
de conservarea şi restaurarea lor. Preocupările
referitoare la această disciplină apar în Evul Mediu,
când în cancelariile puterii centrale se cerceta autenticitatea
actelor, prilej cu care se verificau şi semnăturile
şi obiectele cu care se efectua sigilarea. Se integra aşadar
altei discipline auxiliare a istoriei, diplomatica. Astfel, în
lucrarea sa, De re diplomatica,
libri VI (1681) Jean Mabillon (1636 - 1707), întemeietorul diplomaticii,
prezenta şi importanţa sigiliilor pentru validarea actelor. În secolul
XVIII preocupările s-au intensificat, începând să apară
numeroase albume sigilografice, realizate de către colecţionari
pasionaţi, în care erau reproduse diverse sigilii. Fondatorul
sigilografiei ca ştiinţă este socotit J. S. Heineccius
(Heineck), cu lucrarea sa De
veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis, Frankfurt
- Leipzig, 1709. După apariţia lucrării, sigilografia
a devenit un domeniu curent de cercetare. În secolul XIX şi
la începutul secolului XX au apărut şi o serie de manuale
aflate în uz şi astăzi ale lui Theodor Ilgen, Joseph
Roman, Wilhelm Ewald. Peceţile
au început să fie studiate de istoriografia transilvană
la sfârşitul secolului al XVIII, remarcându-se istoricul
Iosif Benko cu lucrarea Transilvania
(Viena, 1778), care trebuia să cuprindă studii de sigiliu,
în partea a doua. Cu toată strădania autorului şi
solicitarea autorităţilor, lucrarea nu a putut fi tipărită,
dar ea a dat un serios impuls în vederea culegerii de materiale
sigilogragice. În deceniul doi al secolului XIX s-a iniţiat
o acţiune oficială pentru completarea colecţiei
de steme şi peceţi a moştenitorului tronului imperial[3].
În secolul al XIX-lea primul care semnala forurilor administrative
că sigiliile trebuiesc păstrate în arhive a fost Gheorghe
Asachi (1788 - 1869), care, posedând cunoştinţe de heraldică,
a înţeles şi a preţuit în mod deosebit sigiliile. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea s-a început campania de valorificare
a acestor izvoare prin expoziţii sigiliografice. Tot acum
s-a reorganizat şi colecţia de sigilii pe care o deţineau
Arhivele Statului din Bucureşti şi Iaşi[4]. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor
preocupările pentru sigilografie s-au accentuat. Acum au
apărut studii informative şi descriptive asupra sigiliilor
româneşti, precum şi unele studii de sinteză semnate
de Ioan Bogdan (1864 - 1919), V. A. Urechia (1834 - 1901), B.
P. Haşdeu (1838 - 1907), D. A. Sturdza (1833 - 1914), C.
Moisil (1876 - 1958)[5]. Remarcăm
activitatea lui V. A. Urechia, care cu studiul Schiţe de sigilografie românească
(1891) are meritul de a fi deschis şirul preocupărilor
pentru sigiliile cu stema unită a Moldovei şi Ţării
Româneşti şi de a fi introdus şi la Universitatea
din Bucureşti noţiuni de sigilografie[6]. Remarcăm de asemenea şi activitatea lui
Constantin Moisil[7],
întemeietorul ştiinţei moderne care a avut preocupări
deosebite şi în domeniul acesta, văzând în sigilografie
pe ,,sora numismaticii…. Contribuţia sa la dezvoltarea studiilor
de siliografie s-a făcut simţită din anul 1921
de când a început să publice o serie de articole şi
lucrări[8]. De la mijlocul secolului XX şi până în prezent şcoala sigilografică
românească a făcut progrese însemnate, fiind prezentă
şi la majoritatea congreselor internaţionale. S-au remarcat
studiile şi lucrările istoricilor: P. V. Năsturel,
Aurelian Sacerdoţeanu, (1904 - 1976), Emil Vârtosu (1902
- 1977), Jean N. Mănescu (1927 - 1994), Dumitru Ciurea (n.
1914), Sigismund Jako (n. 1916), Maria Dogaru (n. 1934). Practica folosirii sigiliilor de către autorităţi şi particulari
se întâlneşte prima oară în antichitate. În această
perioadă se foloseau drept matrice inelele şi pietrele
gravate (camee şi geme) şi care vor deveni în secolul
XVI deosebit de căutate. Introducerea, folosirea şi răspândirea sigiliului au izvorât din
necesitatea autentificării actelor, deci a fost folosit în
prima etapă ca o dovadă de autenticitate şi integritate.
Sigiliul intact garanta autenticitatea scrisorilor şi a diferitelor
obiecte expediate. Cu acelaşi scop s-au folosit şi în
Evul Mediu, dar acum sigiliul reprezenta şi un semn al demnităţii
(al rangului şi al slujbei) celui care a efectuat sigilarea. Tot în
această perioadă, în Bizanţ şi în apusul Europei,
sigiliul de pe acte se foloseşte şi ca semn de validare
a actelor, de întărire a conţinutului lor[9].
Prin imaginea ce o avea gravată pe el, sigiliul îl reprezenta
pe posesorul lui, încât prezentarea lui în faţa unei autorităţi
echivala cu prezenţa persoanei care-l deţinea. Era folosit
astfel drept mărturie. Deţinătorul sau deţinătorii
sigiliului unei alte persoane nu numai că prin el reprezentau
pe posesor şi îşi autentificau spusele, dar erau şi
ocrotiţi de el. Deci era folosit şi în sensul unor scrisori
de ocrotire[10]. Întrebuinţat
de suverani, sigiliul a trecut repede în uzul curent al seniorilor
laici şi ai clericilor (sec. XI). Astfel, din secolul XII,
el era folosit de toţi în toate situaţiile, atât laice,
cât şi ecleziastice, generalizându-se în secolul XIII. O altă
problemă importantă care constituie obiect de cercetare
sigilografică, o reprezintă categoriile de sigilii şi
reprezentările de pe ele. Matricea
se confecţiona de către gravori, de obicei din materiale
dure: aur, argint, bronz, aramă, plumb, piatră (obişnuită,
semipreţioasă). Materialul din care se executa tiparul
era determinat de rangul ierarhic şi de starea materială
a purtătorului. Pe matrice imaginea se grava în adăncime,
scobit, pentru ca amprenta sigiliară să iasă în
relief când se întrebuinţa la sigilare tuş, cerneală
sau negru de fum. De obicei,
tiparul se monta la capătul unui suport sau în caseta unui
inel, în cazul sigiliilor inelare. Sigiliile
puteau fi: rotunde, ovale, oval culcat, în formă de suveică
orizontală, piriforme (în formă de pară), migdalate
sau codate, scut ascuţit jos, scut rotunjit sus, de inimă
întoarsă, triunghi cu vârful în jos, pătrat, dreptunghi,
dreptunghi rotunjit, pentagon, hexagon, octogon, trilobate, quadrilobate.
Nu existau reguli de folosire a sigiliilor după formele lor,
dar cele mai întrebuinţate erau cele rotunde şi apoi
cele ovale. Sub aspectul dimensiunii, aceasta a crescut în timp, din Antichitate spre
Evul Mediu şi epoca modernă. Astfel, de la sigiliul
inelar cu diametrul de 5 mm, se va ajunge la 200 mm şi apoi
la 150 mm. Tiparul se putea imprima în metal, ceară, tuş, fum şi cerneală. În primul caz, când numai tiparul este metal, ci şi materialul (provizoriu),
se numeau bule (lat.
bulla, ae = băşică, bombiţă
de aur sau de metal) fiindcă rezultau în urma prinderii unui
bulgăre de metal, ce avea trecut prin el un şnur, între
două matrice. Metalul putea fi (bule de aur), argint (bule
de argint), plumb (bule de plumb). Ultima gravare prin ciocănire
cu dalta. Bulele se aplicau întotdeauna la documente prin atârnare.
Cele mai des folosite în cancelariile europene au fost bulele
de plumb; cele din aur şi argint s-au întrebuinţat mai
rar, mai ales la acte de o însemnătate juridică deosebită.
De la bizantini obiceiul s-a răspăndit şi în Rusia,
Bulgaria, Serbia. În Ţara Românească şi Moldova
ele au început să fie folosite din secolul al XVI-lea. După maniera de execuţie, Constantin Moisil a împărţit
bulele de aur în două categorii: a) masive - formate din
bulgări masivi, rotunzi, de aur prin mijlocul cărora
trece şnurul cu care se atârnau de acte, şi b) lamelare,
alcătuite din două plăci de metal rotunde, sudate
între ele, prevăzute cu trei găuri prin care trece şnurul,
iar ornamentele şi tipurile sigiliare sunt executate în relief[11]. Întrebuinţarea cea mai mare au avut-o sigiliile imprimate în ceară
naturală şi ceară colorată. Se foloseau fie
atârnate la acte, fie aplicate pe ele. Ceara de albine era amestecată
cu o substanţă răşinoasă, cu praf de
cretă fină, ceea ce îi sporea rezistenţa şi
îi dădea o culoare alburie. Ceara naturală avea culoare
gălbuie, iar în cazul introducerii unor substanţe devenea:
roşie, verde, neagră. Culoarea albă se obţinea
în urma unor topiri şi decantări repetate[12]. Ceara
roşie a fost folosită de suverani şi papalitate,
cea albă şi verde de nobilime şi clerul superior,
cea neagră de clerul inferior şi de ordinele militaro-religioase
şi chiar de persoane particulare. În cazul în care sigiliile se atârnau de act, se realiza un căuş
(cuib, turtă) protector, tot din ceară, circular, în
care se introducea materia pe care urma să se aplice matricea
sigilară. Acest căuş avea o cavitate plană
la fund care se zgârâia pentru o mai bună aderenţă
a cerii ce urma să se toarne (Planşa 10). Pe materia actului se imprimau sigiliile în tuş, fum (numai negru) şi
în cerneală, care putea fi: roşie, neagră, brună,
verde, albastră, galbenă. După felul cum se foloseau, sigiliile puteau fi atârnate, aplicate, timbrate. Atârnarea se realiza
în mai multe feluri. Se făceau două perforări sau
tăieturi în partea de jos a actului prin care se treceau
capetele unui şnur care apoi se împleteau sub act şi
se fixau în bulă. Şnurul putea fi din in, cânepă,
mătase, lână, de o singură culoare sau mai multe.
În cazul sigiliilor atârnate, acestea se puteau atârna şi
cu ajutorul unor cureluşe (ţăncuşe) trecute
prin tăieturile de la baza actului, fie se îndoia pergamentul
în partea de jos (se făcea plicatura), se făcea incizia
prin ambele foi, se trecea şnurul sau ţăncuşa
care se prindea ulterior de ceară. În cazul atârnării
mai multor sigilii la un act, aceasta se făcea de la mijloc,
în partea de jos a actului şi se făcea alternativ, începând
din stânga la dreapta. Alteori sigiliul se aplica la stânga sau
la dreapta în care caz ordonarea se făcea din partea rămasă
liberă. Pentru aplicarea sigiliilor se realiza
mai întâi înţeparea pergamentului din spate spre faţă
şi peste materia scoasă astfel în relief se turna şi
apoi se imprima matricea. Ceara care trecea în spatele pergamentului
fixa mai bine sigiliul pe document. Alteori se perfora documentul,
la început sub formă de cruce, apoi în mai multe părţi,
colţurile se ridicau şi se prindeau în bulgărele
de ceară peste care urma să se aplice matricea sigilată.
Se mai puteau face în document două incizii prin care se
treceau capetele unei benzi de pergament sau hârtie ce erau adunate
apoi tot în ceară şi presate pe matrice. Pentru a da mai multă rezistenţă sigiliului, se folosea şi
sistemul timbrat (custodie)
care se realiza prin punerea cerii direct pe act, în partea de
jos a lui, peste ceară se punea o bucată de hârtie de
formă rombică sau pătrată peste care se aplica
tiparul sigilat[13]. Uneori
foiţa era cusută de act şi avea marginile dantelate,
devenind în acest caz un ornament al documentului respectiv. Sigiliul cuprinde două părţi: emblema cu reprezentarea simbolică
şi legenda, textul gravat pe el. Matricea sigilară poată să aibă gravat pe ea o inscripţie
(legenda) sau poate să nu conţină nici un text
şi nici alte iniţiale. În acest caz sigiliul este anepigraf. Legenda constituie un text foarte
scurt care cuprinde: numele, titlul şi calităţile
purtătorului sigiliului sub denumirea oraşului, a comunităţii
săteşti, a instituţiei. Unele sigilii conţin
şi anul calendaristic de emitere. Legenda poate fi în limba
latină, greacă, turcă, slavo-română, cu alfabet
chirilic, precum şi în limbile naţionale. Ea poate fi
dispusă circular, începând de sus spre dreapta sau de jos
şi mergând spre stânga, ocupându-se marginea matricei (exerga);
sau poate fi plasată în centrul său, ocupând câmpul
matricei. Poate exista şi maniera combinată[14]. Începutul
legendei se marchează cu un semn: o rozetă, o floare
de crin, un fleuron etc. După imaginea care se află
în câmpul sigiliului s-au stabilit în mai multe tipuri[15].
Dintre cele mai des întâlnite menţionăm: a) tipul hagiografic, când amprenta
şi matricea sigilară are în reprezentare un sfânt (patronul
unei localităţi sau instituţii religioase). b) tipul iconografic, având în emblemă
un personaj (pot fi şi mai multe) însoţit de atributele
pe care le deţine. c) tipul de majestate, când este
reprezentat suveranul ţării, şezând pe tron, cu
mantie, coroană şi cu însemnele puterii. d) tipul monumental (topografic),
când are în câmp diferite monumente sau construcţii: poduri,
cetăţi, edificii publice. e) tipul heraldic, când în emblemă
se află o stemă, un scut cu mobilele respective, sau
uneori numai simbolurile specifice, care sunt aşezate direct
în câmpul sigiliului. f) tipul arbitrar sau fantezist,
când are în câmp scene, embleme, rebusuri, obiecte diferite. Sigiliul care are reprezentări pe o singură faţă se numeşte
sigiliu simplu. Cele care cuprind două feţe, de aceleaşi
dimensiuni, asemănătoare medaliilor, dar cu margini
şi legende deosebite, se numesc sigilii duble. Se întâlnesc
frecvent, în vazul bulelor, dar şi în cazul sigiliilor de
ceară, atârnate şi având două feţe. În cazul căuşului de ceară se aplica un sigiliu secret (contrasigiliu) de dimensiuni mai mici,
circular şi care asigura autenticitatea sigiliului mare din
faţă. În unele cazuri, pe acelaşi şnur puteau exista mai multe sigilii,
din care unul era mai mare, aparţinând instituţiei care
avea dreptul să emită actul. Celelalte erau ale persoanelor
contractante şi constituiau subsigiliile
actului. Când un act are pentru autenticitatea lui mai multe sigilii,
acesta poartă denumirea de document
cu sigilii multiple. Există şi celălalt aspect:
sigiliu de transfer, care autentifică mai multe acte. În
cazul acesta, şnurul se trece prin toate capetele şi
se adună în ceara unui singur sigiliu. Când paza sigiliului
şi dreptul de sigilare se afla în grija mai multor persoane,
matricea sigilară era împărţită în 2 sau 4
părţi. Fiecare se afla la câte o persoană, sigilarea
neputându-se efectua decât în prezenţa tuturor, sigiliul
recompunându-se. Din punct de vedere al posesorului există sigilii ale suveranilor, demnitarilor
laici şi ecleziastici, ale oraşelor şi ale instituţiilor.
Sigiliile orăşeneşti au în emblemă ziduri
de apărare, poduri suspendate, turnuri de pază, edificii
publice. Alte embleme redau rolul şi atribuţiile organelor
de conducere; diferitele bresle au în emblema sigiliilor elemente
privind activitatea acestora, precum şi elemente de bază
ale activităţii locuitorilor din oraşe sau elemente
de floră şi faună specifice zone oraşului[16]. Sigiliile cancelariilor mari erau păstrate de un demnitar. Când se pierdeau
sau erau furate sigiliile, actele trebuiau să fie resigilate.
Tiparele sigilare ale defuncţilor, precum şi cele scoase
din uz erau distruse pentru a se înlătura posibilitatea falsurilor.
Încercarea de a falsifica un act avea în vedere şi pe aceea
a sigiliului. Autenticitatea sigiliului se stabileşte prin analiză sigilografică.
Falsurile sigilare sunt formale şi reale. Formal este când
un document autentic îi lipseşte pecetea dintr-un motiv bine
determinat. În cazul falsurilor reale, actul este fals în totalitatea
lui, fapt care se poate constata pe baza analizei diplomatice
şi paleografice. Sigiliile s-au conservat sub două aspecte: ca tipare sau matrice de metal,
gravate negativ, şi ca peceţi, adică impresiuni
pozitive ale acestora, realizate în ceară, hârtie, lut, metal[17]. La rândul lor tiparele sigilare sunt şi ele izvoare istorice deosebit
de importante transmiţând preţioase informaţii
referitoare la arta gravării. Ele pot elucida şi anumite
probleme de genealogie, matricele sigilare ale diverşilor
demnitari, personalităţi, familii etc. au fost pătrate
şi transmise din generaţie în generaţie. Sigiliile ca şi monedele au un ,,caracter de oficialitate, de garanţie
care le dă o valoare excepţională ca izvoare pentru
cunoaşterea trecutului. Monedele sunt garantate de puterea
suverană, sigiliile deşi emană adeseori de la instituţii
sau persoane particulare, prezintă garanţii suficiente
prin însuşi faptul că menirea lor este tocmai să
certifice autenticitatea unui act…[18]. Sigiliile la fel ca şi monedele sunt izvoare contemporane, având o valoare
documentară deosebită. Ele furnizează informaţii
despre persoanele, corporaţiile şi instituţiile
care le-au emis. Personalităţi laice, ecleziastice,
orăşeneşti, meşteşugăreşti
etc., au fost identificate prin intermediul sigiliilor. Tot ele
furnizează preţioase ştiri privind organizarea
cancelariilor, a modului de autentificare a actelor publice şi
particulare[19]. Numeroase societăţi, opere de artă, instituţii, au intrat
în istorie prin intermediul reprezentărilor de pe sigilii.
De asemenea, ele contribuie la cunoaşterea istoriei, costumelor
laice, bisericeşti, militare, a armanentului. Tot prin intermediul
lor se pot reconstitui stemele oficiale ale statelor, ale familiilor
suveranilor, ale oraşelor sau ale cororaţiilor meşteşugăreşti. Sigiliile constituie izvoare istorice care pot ilustra în mod special anumite
evenimente, ele păstrează informaţii preţioase
privind istoria unor zone, unor oraşe, unor instituţii.
Este izvorul care păstrează, sintetizează şi
transmite generaţiilor mai noi simbolurile strămoşilor. Sigilografia aflată şi ea, după cum se poate observa, în conexiune
cu paleografia şi epigrafia în ceea ce priveşte descifrarea
legendelor de pe sigilii, cu heraldica pentru corecta interpretare
a imaginilor din câmpul sigiliului, cu diplomatica pentru stabilirea
autenticităţii actelor, cu numismatica pentru reprezentările
iconografice, constituie o sursă importantă pentru studiul
ştiinţei istorice. Studiul sigiliilor se coroborează aşadar cu domenii esenţiale
ale istoriei şi ale ştiinţelor auxiliare: diplomatica,
genealogia, heraldica, numismatica, arheologia, istoria artei,
a statului şi dreptului, istoria armamentului a costumelor
şi arhitecturii. Sigiliul, de foarte multe ori, mai ales
în epoca modernă, a constituit un mijloc de exprimare a idealurilor
naţionale şi, în consecinţă, pentru istorie
constituie o sursă deosebit de preţioasă şi
de interesantă, dar dificil de descifrat prin însăşi
complexitatea problemelor ce le conţine. În prezent, datele referitoare la sigilii sunt extrem de numeroase şi
de greu de reţinut şi sistematizat. Ele pot fi puse
la dispoziţia cercetărilor prin intermediul echipamentului
electronic. Introducerea informaţiilor şi regăsirea
acestora în memoria electronică se realizează fie odată
cu prelucrarea automată a documentelor, fie printr-un program
special. Arhivele Naţionale din Bucureşti, în cadrul
Sistemului Automat de Regăsire a Informaţiilor, şi-au
rezervat un loc aparte şi pentru sigilii. În cadrul acestui
sistem, deşi se precizează doar prezenţa sau lipsa
sigiliului, datele se pot completa cu altele referitoare la documentul
respectiv, rezultând informaţii concludente şi utile
cercetării. Astfel, se pot afla date privind frecvenţa
unui sigiliu al unei anumite cancelarii, cunoaşterea sigiliilor
folosite de un posesor, documente validate cu sigiliile unor regiuni,
lipsa unor matrice sigilare, determinarea unui fals sigilar etc. O activitate susţinută în elaborarea unui sistem informaţional
separat, lucru spre care se tinde în prezent în lumea sigilografiei,
desfăşoară Comitetul Internaţional de Sigilografie.
Creat în 1959, Comitetul Internaţional de Sigilografie activează
intens în vederea rezolvării unor probleme practice privind
păstrarea şi conservarea sigiliilor precum şi pentru
impulsionarea cercetărilor din acest domeniu. Nu a fost fixat
un sediu stabil. La ora actuală preşedinţia se
află la Bruxelles. Comitetul, în prezent este compus din
reprezentanţi a 15 ţări, printre care şi România.
El a contribuit la dezvoltarea sigilografiei în lume, preocupându-se
de uniformizarea terminologiei, a stabilit două tipuri de
fişe necesare pentru descrierea unui sigiliu, o fişă
pentru descrierea rapidă şi altă analitică.
Printre alte realizări ale acestui deosebit de activ Comitet
menţionăm: stimularea cercetării în vederea tratării
maladiilor cerii şi a altor substanţe folosite la sigilare,
întocmirea unei bibliografii internaţionale de sigilografie,
organizarea de expoziţii itinerante cu mărturii sigilografice[20]. Până
acum acesta a desfăşurat şi desfăşoară
o intensă activitate în direcţia dezvoltării ştiinţei
sigilografice la scară mondială şi comunicarea
rapidă a datelor noi referitoare la sigilii.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
BERCIU - DRĂGHICESCU,
ADINA, Ştiinţele
auxiliare ale istoriei, partea I, Tipogr. Univ. Bucureşti,
1988, p. 98 - 111.
BERCIU - DRĂGHICESCU,
ADINA, Introducere în istorie
şi ştiinţele auxiliare ale istoriei, Tipogr.
Univ. ,,Dimitrie Cantemir…, 1992, p. 83 - 94.
CHASSANT, ALPH., DELIBARRE,
P. J., Dicţionaire
de sigilographie contenant toutes les notions propres a faciliter
l’etude et l’interpretation des sceaux du Moyen Age, Paris,
1960.
DOGARU, MARIA, Colecţia de sigilii a Direcţii Generale
a Arhivelor Statului Bucureşti, În: R.A., 1962, nr. 2,
p. 155 - 171.
DOGARU, MARIA, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric.
Album sigilografic, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1976.
DOGARU, MARIA, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor
Statului Bucureşti, DGAS, 1984.
DOGARU, MARIA; BERCIU - DRĂGHICESCU,
ADINA. Două tipare
sigilare ale familiei Mavrocordat din colecţia Bibliotecii
de Istorie - Filosofie, Bucureşti. În: ,,Caietul semestrului
special de ştiinţe auxiliare ale istoriei. Opuscula
numismatică…, I, 1989, p. 204 - 215.
DOGARU, MARIA; BERCIU - DRĂGHICESCU,
ADINA, Sigilografie românească,
Bibliografie. În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe
auxiliare ale istoriei, Opuscula bibliografică, genealogica,
numismatica…, II, 1990, p. 93 - 113.
Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei, Edit. Ştiinţifică
şi Enciclop., Bucureşti., 1982, p. 213 - 218.
EDROIU, NICOLAE, Introducere în istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei,
Cluj - Napoca, Tipografia Universităţii ,,Babeş
- Bolyai…, 1977, p. 129 - 139.
EDROIU, NICOLAE, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj -
Napoca, 1992.
L’Histoire
et ses méthodes, sous la direction de Charles Samaran, Bruges, 1961, p. 393
- 444.
JAKO, SIGISMUND, Sigilografia cu referire la Transilvania (până la sfârşitul
sec. al XV-lea) în vol. Documente
privind istoria României, Introducere, vol. II. E.A., Bucureşti,
1956, p. 561 - 619.
LAURENT, V., Documents de sigilographie byzantine. La collection C. Orghidan, Paris,
1952.
MOISIL, C., Două ştiinţe surori: numismatica şi sigilografia,
extras din B.S.N.R., an XVII, 1922, 12 p.
ROMAN JOSEPH. Manuel de sigilographie francaise, Paris, 1912.
SACERDOŢEANU AURELIAN, Curs de ştiinţe auxiliare, p.
146 - 170.
ŢABREA, ILIE. Constantin Moisil, pionier al numismaticii româneşti, Bucureşti,
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1970.
VÄRTOSU, EMIL, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în
vol. Documente privind istoria
României, Introducere, vol. II, Bucureşti, E.A., 1956,
p. 334 - 537.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|