Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
HERALDICA
Cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste, pentru folosirea
cât mai exactă a izvoarelor, îi sunt necesare şi cunoştinţe
de heraldică. Din cadrul surselor istorice, această ştiinţă auxiliară
utilizează peceţile, monedele, pietrele de mormânt,
monumentele de arhitectură, diplomele etc.[1], folosindu-se
astfel şi de alte ştiinţe auxiliare ca: paleografia,
sigilografia, numismatica. Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea,
interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat, oraş,
familie, corporaţie etc. Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, héraut = crainic. Heralzii în
epoca medievală duceau mesajele de război, dar făceau
şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri
şi de introducere a acestora în arenă. În sunetele de
trâmbiţă sau de corn, heralzii, care trebuiau să
fie buni cunoscători a simbolurilor heraldice, făceau
şi prezentarea blazoanelor[2]
nobililor pe care-i introduceau pe câmpul de turnir. Blazonul[3] era un
semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie,
persoană etc. Heraldica[4], ca ştiinţă auxiliară a istoriei,
studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă
şi de aplicarea lor în practică, realizarea stemelor,
terminologie devenind în această situaţie artă
heraldică. Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt
foarte vechi, apărând prima oară în antichitate şi
evoluând odată cu societatea omenească[5]. Arta heraldică îşi are începuturile în secolul XI în Germania, la
concursurile care s-au desfăşurat la Göttingen în anul
934, unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăţi
de stofă potrivite în maniera de alcătuire ulterioară
a stemelor[6] Perioada
de înflorire a ei a fost a cruciadelor şi a epocii clasice
a turnirurilor (sec. XIII-XV). După secolul al XVI-lea, importanţa
artei heraldice a scăzut. Ştiinţa heraldică îşi are începuturile în Franţa.
În 1416, Clément Prinsault a pus bazele acestei discipline prin
fixarea unei terminologii exacte şi ştiinţifice
care a fost apoi general acceptată. Tratatului lui Clément
Prinsault i-au urmat şi alte lucrări de heraldică,
Franţa aducându-şi o contribuţie esenţială
la naşterea şi fundamentarea acestei ştiinţe
auxiliare a istoriei. Menţionăm printre reprezentanţi:[7]Jérôme
de Bara, Les blasons des armoiries, Lyon, 1579,
Charles Segoing, Mercure
armorial enseignant les principes et éléments du blason des armoiries,
Paris, 1648. În secolul al XVII-lea, o contribuţie însemnată
a adus-o Pčre Claude-Franşois Ménestrier prin lucrarea
sa celebră: Le veritable art du blason et l’origines des
armoiries, Paris, 1671, urmată de altele: Les recherches du blason, Paris, 1673 şi de L’Origine des armoires,
Paris, 1680. Tot în această perioadă s-au realizat şi desene de blazoane
contemporane sau mai vechi care au fost adunate de colecţionari. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după o perioadă
de stagnare de la sfârşitul secolului XVIII, cercetările
au fost reluate, devenind disciplină de învăţământ
la École des Chartes şi în alte universităţi europene. Progresul în domeniu a fost favorizat de apariţia unor periodice de specialitate:
,,Archives héraldiques suisses… (1887-1953) devenit în 1954 ,,Archivum
Heraldicum…, şi ,,Revue franşaise d’Héraldique et de
Sigilographie… (Paris, 1938). Bazele ştiinţei heraldice s-au pus încă din secolul al XIX-lea
şi în secolul XX. Printre lucrările cu contribuţii
deosebite menţionăm câteva: Grandmaison, Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d’Arcq, Collection de sceaux, vol. I, Paris, 1863;
G. A. Seyler, Geschichte
der Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der Heraldik, în 8 vol., Leipzig, 1905-1920; D. L. Galbreath,
Manuel du blason, Lausanne,
1942; E. J. Jones, Medieval
heraldry. Some Fourteenth Century Heraldic Works, Cardiff,
1943; Michel Pastoureau, Le
traité d…héraldique, Paris, 1979 şi o ediţie germană. În Ţările Române, preocupările de ordin heraldic se întâlnesc
din secolul al XVII-lea la cronicile: Grigore Ureche (1590-1647),
Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie
Cantemir (1673-1723). În lucrările acestora apărea legenda
heraldică a capului de bour, a corbului, precum şi ,,pretinsele
armerii ale Daciei (doi lei afrontaţi)…[8]. În secolul următor, interesul
pentru heraldică se manifestă, în măsura în care
aceasta a servit la alcătuirea stemelor de familie (Sturdza,
Balş, Văcărescu). Către sfârşitul perioadei
au apărut sigilii domneşti pe care erau reprezentate
în afara stemei principatului şi stemele celor 17 judeţe[9]. Bazele ştiinţelor heraldice se vor pune, însă, abia în secolul
al XIX-lea, când s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869)[10], fiul
său Alexandru[11], Gh. Seulescu, Mihail Kogălniceanu
(1817-1891)[12],
Cezar Bolliac (1813-1881)[13], precum şi reputaţi
istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901),
D. A. Sturdza (1833-1914). În ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea s-au remarcat câţiva heraldişti ce-şi vor
desfăşura activitatea şi în primele decenii ale
secolului următor, dintre care menţionăm pe: Octav
George Lecca (1881-1957), Ştefan Dimitrie Grecianu (1825-1908)
şi P. V. Năsturel. După 1918, ştiinţa
heraldică a cunoscut o nouă dezvoltare prin înfiinţarea
în 1921 a Comisiei Consultative de Heraldică (7 membri),
având atribuţii în elaborarea noilor steme româneşti.
În secolul XX, importante contribuţii au fost aduse de Constantin
Moisil (1876-1958), Nicolae Grămadă (1892-1961), Marcel
Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoţeanu (1904-1976),
Emil Vârtosu (1902-1977), Mihai Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu
(n. 1921), Marcel Sturza-Săuceşti (1895-1984), Jean
N. Mănescu (n. 1927), Maria Dogaru (n. 1934) şi alţii. În 1970 s-a creat Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie
pe lângă Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga…, unde funcţionează
şi în prezent, urmărindu-se
dezvoltarea cât mai mult şi mai bine cu putinţă
a acestor ştiinţe auxiliare ale istoriei în România. Prin participarea membrilor săi la numeroase congrese internaţionale
de specialitate, Comisia a contribuit la răspândirea, dincolo
de fruntariile naţionale, a acestor izvoare istorice româneşti,
precum şi a rezultatelor cercetării româneşti în
domeniile heraldicii, generalogiei şi sigilografiei. Tot
în anul 1970 s-a creat Confederaţia Internaţională
de Heraldică, cu scopul de a uni eforturile specialiştilor
din diferite ţări pentru efectuarea de cercetări
heraldice, genealogice şi sigilografice. Comisia de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie din România este afiliată
acestui organism internaţional, ca membră fondatoare,
iar reprezentantul ei face parte din Biroul Executiv al Confederaţiei. În ultimele decenii, ştiinţa heraldică românească se bucură
de un bine meritat prestigiu, România fiind prezentă din
1970 la toate congresele internaţionale de heraldică,
genealogie şi sigilografie. Pentru interpretarea justă a izvoarelor, pentru redarea cât mai fidelă
a adevărului, istoricul trebuie să poată citi şi
interpreta elementele heraldice, trebuie, altfel spus, să
posede tehnica descifrării stemelor sau blazoanelor, care
constituie elementul fundamental al heraldicii. Stema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care alcătuiesc
blazonul unei persoane, instituţie sau stat exprimând atributele
sale…[14]. O stemă trebuie să
cuprindă, în principal, următoarele elemente: scut,
figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând
cimierul, coroana, susţinătorii, pavilionul, deviza. De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică),
blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, cetăţi,
oraşe, asociaţii, case de comerţ, ateliere, fabrici
etc.. După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi
combinate (unul sau mai multe unite sau nu[16]). Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie
(concedat de suvernai, în forme iniţiale) şi blazon
transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările
ulterioare. În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui,
respectiv din spate. În consecinţă, latura privită
din faţă la stânga este socotită, de fapt, la dreapta,
iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga. Scutul (cuvântul
grecesc skutos = piele)
este elementul principal al blazonului sau al stemei; el este
în acelaşi timp şi câmpul pe care se aşează
celelalte elemente de heraldică. Folosit iniţial, din
antichitate, ca un mijloc de apărare al celui care-l poartă,
a devenit în evul mediu elementul care-l individualiza, deoarece
pe el se aşezau lucruri care simbolizau mai ales victoriile
sale militare. Scutul poate fi de formă rotundă, ovală,
pătrată, dreptunghiulară, rombică, triunghiulară[17]. Scutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi: simplu, compus,
unit în jumătate părţi, scut-ecuson, scut de stemă. Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană,
netedă, vopsit într-o singură culoare şi nu are
pe el figurată nici o piesă heraldică. Scutul compus
este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blănuri)
şi are câmpul împărţit în mai multe partiţiuni.
Scuturi unite sunt două scuturi care îşi ating marginile.
Scut în jumătate părţi (despicat) se constituie
din unirea a două scuturi împărţite în jumătate,
în lungime şi alăturate, în aşa fel încât să
se observe din fiecare câte o jumătate. Scut-ecuson este
acela aşezat pe un scut mai mare; semnifică o concesiune
făcută de un suveran unui nobil. El se poate aşeza
central, când este unul singur, sau pe margine, când sunt mai
multe scuturi-ecuson. Câmpul scutului se împarte în mai multe
partiţiuni cu ajutorul unor linii care se numesc trăsături[18]. Partiţiunile
(împărţirile scutului) sunt următoarele: 1) despicat;
2) tăiat; 3) despărţit; 4) spintecat (Planşa
14). Repartizările
constituie termenul general prin care se desemnează diviziunile
scutului care rezultă din combinarea partiţiunilor obişnuite.
Repartizările sunt următoarele: treimea, sfâşierea
încrucişată, poala, cartierele care variază de
la 6 la 32, număr care nu poate fi depăşit[19]. Heraldica
are la bază culorile sau smalţurile, termen care îşi
are originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe
arme, pe vase de aur şi de argint[20]. Arta heraldică
foloseşte 3 smalţuri desemnate prin:[21] 1) două
metale - aurul care este galben şi argintul care este alb; 2) 6 culori
propriu-zise: roşu sau stacojiu, albastru sau azur, negru
(sable), verde (sinople, luat de la arborii din preajma cetăţii
Sinope), purpura sau violet, portocaliu; 3) două
blănuri: a) hermina, numită şi cacom (albă
cu pete negre), şi contra hermina; b) sângeapul (singipie),
numit şi vair, şi contra sângeapul (contra singipie)
de culoare albastră (azur) cu alb. Aceste
smalţuri se figurau pe steme prin intemediul desenului convenţional,
redându-se imaginea, nu şi culoarea respectivă. Astfel,
argintul se redă prin culoarea albă, roşu prin
linii verticale, azur prin linii orizontale, negru prin linii
încrucişate (verticale şi orizontale) etc. În câmpul
scutului se află nenumărate piese care alcătuiesc
figurile heraldice (Planşa 14). Figurile
heraldice se clasifică în: piese onorabile şi piese
mai puţin onorabile. Piesele
onorabile sunt cele mai vechi piese întrebuinţate pe scuturi.
Celelalte sunt piese folosite mai recent. Piesele onorabile ale
scutului sunt ,,suprafeţe ale scutului, diferite ca smalţ
de restul câmpului, realizate prin trasarea unor linii drepte,
oblice sau curbe…[22].
Printre cele mai folosite se numără: şeful sau
capul (o linie orizontală trasată în partea superioară
a scutului), talpa sau treimea inferioară a scutului (realizată
prin trasarea unei linii orizontale în partea inferioară
a scutului), banda (realizată prin trasarea a două linii
oblice din colţul drept superior spre colţul stâng inferior),
bara (realizată prin două diagonale duse din colţul
stâng superior spre colţul drept inferior). Prin acelaşi
joc de linii se mai pot realiza: furca, furca răsturnată,
palul (ţeapa), crucea, săritoarea, căpriorul, pajera. Mobilele
sunt obiecte aşezate pe scut. Acestea pot fi: figuri naturale,
artificiale, himerice. Figurile naturale pot fi luate de la astre,
pot fi părţi ale corpului, omenesc, sau pot să
provină din lumea animală, a plantelor, a păsărilor
etc. Figurile artificiale pot fi: cruci, turnuri, castele, poduri,
biserici, vapoare, coroane etc. Figurile himerice se iau, de regulă,
din mitologie sau pur şi simplu sunt fanteziste.
Ornamentele exterioare ale stemelor
Scutul pe care se află figurile sau mobilele este ornamentat exterior
cu: coif, coroană, lambrechinuri, cimier, mantou, suporţi,
tenanţi, susţinători, deviză, insigne, strigăte
(Planşa 18). Coiful (casca)
este cel mai vechi ornament al scutului, avându-şi originea
în căştile antice, înfăţişând acoperământul
cavalerilor în armură. Prin urmare, reprezintă cea mai
nobilă piesă din stema unui nobil. Coiful timbra sau
ocrotea scutul, dar prin el se indica şi rangul personal.
Exista coiful de suverani, de principi, daci, marchizi, conţi,
viconţi, baroni, bastarzi (Planşa 15).
La rândul său, coiful era împodobit cu un mănunchi de
pene sau din alte materiale. Coiful constituie suportul cimierului (creştet) şi se supune regulilor
heraldice. Astrel că, rangul nobiliar va determina forma,
metalul, numărul de grile şi poziţia sa pe scut
(faţă, profil, dreapta sau stânga)[23]. În funcţie de aceste elemente
poate fi: coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron
etc. Regula heraldică impune prezentarea căştii
deasupra scutului, în cazul unui suveran; în cazul nobililor,
ea era aşezată în profil dreapta, iar în profil stânga
se aşezau căştile bastarzilor. Poziţiile acestea
au fost fixate în secolul XV şi au fost determinate de poziţia
suveranului care stă în mijloc şi ceilalţi îl privesc
din stânga şi din dreapta. Coroana constituie
un alt ornament al scutului. Ea este specifică fiecărei
ţări, fiecărui rang şi fiecărei perioade
istorice. Coroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecţionate,
după podoabele care se află pe ele şi după
fleuroane (Planşa 16). Cimierul[24]
(creştet) aşezat deasupra coifului constituie un alt
element heraldic important. Este elementul cel mai înalt dintr-o
stemă. Originea sa o găsim tot în epoca antică,
în pămătuful din pene sau din păr de cal ce se
afla pe coifurile greceşti şi romane. Cimierul se compune
de cele mai multe ori din: pene, coarne de animale, elemente himerice,
figuri naturale, capete de om, gulere, blănuri etc. Cimierul
a evoluat de la un semn distinctiv şi obligatoriu pentru
membrii unei familii către un semn personal. După secolul
al XIV-lea, care constituie perioada sa de maximă dezvoltare,
importanţa folosirii cimierului a scăzut, devenind doar
un ornament. Lambrechinele[25]
sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului,
atârnând de o parte şi de alta. Originea lor se află,
probabil, în gluga purtată de cavaleri, fie în fâşiile
de pânză legate de coif, fluturând în vânt şi aducând
astfel răcoare[26]. Pe stemă,
lambrechinele sunt reprezentate prin frunze de pălămidă.
Pe blazon, fondul lambrechinelor trebuie să fie din aceeaşi
culoare cu câmpul scutului, iar vârfurile lor din smalţul
pieselor care se află în câmpul scutului. Suporţii şi
tenanţii sunt animale
naturale sau fantastice, fiinţe omeneşti, îngeri, părţi
ale corpului omenesc sau părţi din corpul animalelor
fantastice: sirene, grifoni, centauri. Acestea se aşezau
în părţile laterale ale scutului cu scopul de a-l susţine.
Figurile de formă umană sunt tenanţi
(ţinători).
Animalele naturale sau himerice sunt suporţi.
Aceştia sunt reprezentaţi, în general, în picioare sau
faţă în faţă (afrontaţi). Stemele clericilor
şi ale femeilor nu au suporţi sau tenanţi. Pentru
văduvă, scutul era înconjurat cu un şnur de mătase
neagră şi albă, împletit şi din loc în loc
înodat. Susţinătorii includ
plante (arbori, flori) sau obiecte şi au rolul de a susţine
scutul. Steagurile, fanioanele, cârjele, tunurile sunt semne simbolice
întrebuinţate la ornarea şi susţinerea scutului. Deviza heraldică este,
de obicei, o cugetare referitoare la un sentiment, un obiectiv
anume etc., exprimată cât mai lapidar cu putinţă.
Ea poate fi filosofică, umoristică sau sinistră.
De obicei se aşează sub scut. Toate elementele heraldice dintr-o stemă sunt protejate de mantou (sau cortină). Acesta poate
fi de purpură, poate fi de catifea sau mătase albastră
sau poate fi de postav. În funcţie de rang, de grad, ea poate
fi căptuşită cu hermină, brodată cu aur,
aurită în întregime. Extinderea folosirii stemelor a dus cu timpul la alcătuirea unei terminologii
şi a unor reguli precise încă din secolul al XV-lea.
Dintre regulile alcătuirii unei steme conform tratatului
de heraldică menţionăm[27]: 1) cunoaşterea scutului; 2) cunoaşterea smalţurilor heraldice,
a metalelor, culorilor, blănurilor, pieselor sau mobilelor;
3) spargerea sau modificarea stemelor şi ornamentelor exterioare;
4) partiţiunile scutului sunt în număr de 4: despicat,
tăiat, despărţit, spintecat; 5) direcţia tăieturilor
sau a dungilor se consideră totdeauna după poziţia
scutului şi a axelor sale; 6) o piesă heraldică
este formată prin împărţirea unui scut în diferite
culori şi prin mărginirea acestora cu dungi drepte sau
oblice; 7) numărul maxim de cartiere al unui scut este de
32; 8) scutul familiei principale se pune peste figurile din scut,
în centrul său; 9) se folosesc numai culori heraldice ca
roşu, albastru, verde, negru, purpură, portocaliu; 10)
poziţiile figurilor în câmpul scutului sunt în număr
de 10; 11) piesele şi figurile sunt supuse la reguli precise
determinate; 12) fiecare figură heraldică trebuie să
se deosebească pe câmpul scutului în care este plasată
şi pe care trebuie să-l umple; 13) nici un coif nu poate
fi fără creştet (cimier) şi nici un cimier
fără coif. Iniţial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit
şi apanajul intelectualilor, al meseriaşilor, al negustorilor. Arta a făcut apel în mod deosebit la heraldică, găsind aici
o vastă sursă de inspiraţie şi, în acelaşi
timp, un domeniu de manifestare. Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemâna cercetătorilor,
prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important
pentru cunoaşterea proceselor sociale, politice, culturale
ale societăţii omneneşti. Heraldica contribuie
la o mai bună înţelegere a moravurilor, obiceiurilor,
a mentalităţilor medievale în general, precum şi
la ,,descifrarea încrengăturilor genealogice adesea foarte
încurcate…. Ea a constituit, de asemenea, şi un domeniu pe
care românii l-au folosit din plin. Lupta pentru independenţă
şi pentru unitate naţională a fost evidenţiată
şi prin simbolurile heraldice care au servit şi drept
arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate.
BIBLIOGRAFIE
BERCIU, DRĂGHICESCU, ADINA, Introducerea în istorie şi ştiinţele
auxiliare ale istoriei, Bucureşti, Tipogr. Univ. ,,Dimitrie
Cantemir…, 1992, p. 95-107.
BOIANGIU, ANETA, Curs special de heraldică. Probleme controversate ale heraldicii
româneşti, Bucureşti, Tipogr. Univ., 1981.
CERNOVODEANU, DAN, Bibliografia heraldicii româneşti, Bucureşti, 1977.
CERNOVODEANU, DAN, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti,
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1982.
DOGARU, MARIA, Reconstituirea Daciei în simbol heraldic, în R.I, t. 33, 1980, nr.
4, p. 743-758.
DOGARU, MARIA, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă
oglindită în simbol. Album heraldic, Bucureşti,
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
DOGARU, MARIA, Un armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familiei Balş
dotată cu steme, Bucureşti, DGAS, 1981.
GEVAERT, EMIL, L’héraldique, son esprit, son langage et ses applications, Paris,
1923.
GUNNAR, C. SCHEFFER, U., Les couleurs héraldiques, leur réhabilitation
et leur détermination, Esbly France, 1971.
L’histoire
et ses méthodes, sous la direction de Charles Samaron, Bruges, 1965, p.
740-767.
HUMBERT, FRANCK, La symbolique animale en héraldique, Toulouse, 1980. Hussmann, Heinrich,
Über Deutsche Wappenkurst, Berlin, 1973.
ILGEN, TH., Sphragistik. Heraldik, Leipzig, 1912.
LAUDA, J., Flaggen und Wappen der Welt von A-Z, Berlin, 1972.
MORINI, UGO, Araldica, Firenze, 1929.
NEUBECKER, OTTFRIED, Le grand livre de l’héraldique. L’histoire,
l’art et la science du blason, Paris, 1977.
SACEDORŢEANU, AURELIAN, Curs de ştiinţe auxiliare, p.
171-192.
SEYLER, G. A., Geschichte der Heraldik, Neustadt (Aisch), 1970.
SMITH, WHITNEY, Les drapeaux a travers les ŕges et dans le monde entier, Fayard,
Paris, 1976.
ŞTEFĂNESCU, MIHAIL, MĂNESCU,
JEAN, Enluminures héraldiques
des XVI-e-XVIII-e sičcles
dans la collection de l’Académie Roumaine, în R.R.H., serie
Beaux Arts, t. XVII, 1980, p. 13-45.
STURDZA, D. N., Dictionnaire héraldique, Paris, 1983.
STURDZA, SĂUCEŞTI, MARCEL, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti,
Edit. Ştiinţifică, 1974.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|