Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
METROLOGIA
Metrologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept
obiect studiul măsurilor fixe sau variabile. Numele provine
de la cuvântul grecesc metron
= măsură, iar logos
= vorbire, studiu. Aşadar, altfel spus, metrologia se ocupă
cu ,,vorbirea despre măsură…. Dicţionarul enciclopedic din 1972
defineşte, astfel, această ştiinţă ,,disciplină
care se ocupă cu măsurile fizice precise, cu unităţile
şi procedeele de măsură…. Tot ea se ocupă
şi de ,,ansamblul activităţilor legale şi
administrative privind păstrarea şi reproducerea etaloanelor,
verificarea instrumentelor de măsură…[1]. Cea mai complexă definiţie a metrologiei istorice se întâlneşte
în Dicţionarul ştiinţelor
speciale ale istoriei: ,,metrologia istorică, disciplină
specială a istoriei care se ocupă cu studierea sistemelor
de măsură din trecut, oglindite în izvoare documentare,
cu evoluţia acestora de-a lungul istoriei, cu adaptarea lor
la sistemul de măsură modern, precum şi cu cercetarea
vechilor măsurători, în raport cu sistemul utilizat
pe regiuni, în anumite perioade, în vederea stabilirii datei probabile
şi a locului de creare a unor izvoare nedatate sau nelocalizate…[2]. Societatea omenească a folosit pentru măsurare diferite valori,
dar definitivarea sistemelor s-a petrecut abia în perioada greacă
şi romană. În perioada medievală, sistemele de măsurare au fost extrem de diferite
şi diversificate. Preocupările ştiinţifice privind modalităţile de
măsurare de-a lungul timpului apar abia în secolul al XVI-lea,
când s-a scris şi primul tratat de metrologie a lui G. Agricola:
De menseribus et ponderibus romanorum (1550).
În secolele următoare, cercetarea sistemelor de măsurare
în Antichitate şi Evul Mediu s-a intensificat în numeroase
ţări din Europa. În secolul al XIX-lea, metrologia a
devenit disciplină de predare în învăţământul
politehnic, agronomic şi comercial[3]. În Ţările Române, în perioada Regulamentului Organic (1831-1832)
s-au făcut încercări de uniformizare a măsurilor,
dar acest lucru va fi posibil abia în anul 1866 în Principate
şi în 1876 în Transilvania. În planul ştiinţific[4]
începutul este făcut de Gh. Asachi (1788-1869) care ne-a
lăsat o valoroasă lucrare: Măsurile
şi greutăţile româneşti şi moldoveneşti
în comparaţie cu ale celorlalte neamuri, Bucureşti,
1848. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, principala preocupare a metrologiei
din Ţările Române a constituit-o introducerea sistemului
metric, ,,bătălia pentru sistemul metric…. S-au remarcat
în acest sens: G. Cantilli, M. Mărăcinescu, Ştefan
Pop, T, Petrişor, Al. Zane. În deceniile opt şi nouă ale secolului XX s-au remarcat lucrările
următorilor: Nicolae Stoicescu: Cum măsurau strămoşi. Metrologia medievală pe teritoriul
României, Bucureşti, 1971; Gh. Puri: Metrologie generală, Timişoara, 1983; V. Ruxandra: Metrologie, partea I, Bucureşti, 1983;
Nicolae Leonăchescu: Bătălia
pentru sistemul metric, Bucureşti, 1986. Măsurile sunt de două feluri[5]: a) directe,
în afara omului, cum este spaţiul şi timpul; b) cele
determinate de om prin diverse observaţii şi calcule,
precum greutatea, densitatea, lungimea, volumul etc. Acestea au
variat de-a lungul timpului, de la o orânduire socială la
alta, după loc, formând adevărate sisteme. Cunoaşterea
acestor sisteme este absolut necesară pentru înţelegerea
deplină a izvoarelor istorice. Trebuie cunoscute sistemele
metrologice ale fiecărei orânduiri precum şi modalitatea
de transpunere în sistemul actual de calcul. Fără această
raportare nu se pot înţelege documentele şi nu se pot
cunoaşte procesele economice şi nici scrie istoria economică
a unei orânduiri. Apoi istoria unităţilor de măsură
este foarte strâns legată de istoria comerţului, şi,
prin urmare, cunoaşterea unităţilor de măsură,
prezentarea lor valorică într-un anumit interval de timp,
într-un loc, determină cunoaşterea produselor care se
realizează într-o societate, valoarea acestora, raporturile
care există între diferite produse, puterea de cumpărare
a membrilor societăţii respective. Cea mai veche terminologie din domeniul metrologiei s-a cunoscut în Caldeea.
Este una simplă şi se întâlneşte şi la alte
popoare şi zone, aceasta apărând o dată cu relaţiile
de schimb. Odată cu dezvoltarea comerţului şi a
transporturilor, s-a simţit nevoia unor cuvinte şi expresii
noi, potrivite unor noi activităţi economice. În epoca antică aproape toate popoarele au adoptat măsuri plăcând
fie de la membrele corpului omenesc, fie de la produsele necesare
traiului zilnic. Apoi, acestea au fost multiplicate, după
timp şi după loc, şi s-au aplicat tuturor genurilor
de măsuri: de lungime, de suprafaţă, de capacitate,
de greutate[6]. În metrologie există trei sisteme: 1) duodecimal, care are la bază împărţirea în 12 unităţi
luate împreună şi care se numeşte duzină; 2) sexagesimal, în care prima unitate superioară are 60 etaloane; 3) zecimal, în care prima unitate superioară etalonului este un multiplu
de loc. În Antichitate, deşi primele calcule se întâlnesc în Caldeea, totuşi
se constată, din punct de vedere numeric, o mare varietate
de sisteme proprii fiecărui popor şi fiecărui ţinut,
cetate etc. De aici apare dificultatea cunoaşterii tuturor
precum şi realizarea corespondenţei în sistemul actual
de calcul. Dăm spre exemplificare măsurile de la Atena,
celebra cetate a lumii greceşti[7]. Măsuri de lungime: a) dactylos (lungimea unui deget) = 0,0193 m. b) palaeste (lărgimea mâinii în latul palmei) = 4 dactili = 0,0771 m. c) spithame (distanţa din vârful degetului mare la vârful degetului mic,
având palma deschisă) = 12 dactili = 0,2312 m. d) pos (piciorul) = 16 dactili = 0,3083 m. e) pehys (cotul) = 1,1/2 picioare = 0,4624 m. f) bema (pasul) = 2, 1/2 picioare = 0,771 m. g) orgynia (lungimea a două braţe întinse sau stânjenul) = 4 coţi
= 1,85 m. Piciorul era unitatea măsurilor itinerare, dintre care mai cunoscute
au fost: - a) două picioare şi jumătate = 0.771 m - b) pletron (lungimea unei brazde pe care o poate tăia deodată
un bou = 100 picioare = 30,83 m) - c) stadionul (distanţa pe care o poate străbate un alergător
fără a se opri) = 600 picioare = 184,98 m - d) dublu stadiu - e) stadiu cvadruplu - f) 7 sau 12 stadii. Acestea se foloseau în cadrul întrecerilor
sportive. Măsurile de suprafaţă au ca unitate de măsură piciorul
pătrat. Pentru măsurile de capacitate grecii au întrebuinţat două feluri
de măsuri: unele pentru substanţe lichide şi altele
pentru substanţe solide. Pentru lichide mai folosite
au fost următoarele: a) cotilul sau ,,ulcica… = 0,2736 l. b) hous-ul = 12 cotili = 3,28 l. Pentru solide: a) cotilul = 0,2736 l. b) hoinix-ul = raţia zilnică a unui om = 4 cotili = 1,0944 l. c) medimna = 192 cotili = 52,53 l. Pentru greutăţi au fost
importante două sisteme, cel eubeic şi cel eginetic.
Terminologia era aceeaşi dar valoarea era diferită. La Atena se folosea: a) obolul = 0,728 gr. b) drahma = 6 oboli = 4,36 gr. c) mina = 100 drahme = 436,60 gr. d) talantul = 60 mine = 26.136,20 gr. Sistemul roman a fost asemănător cu cel grecesc. Măsuri de lungime: a) digitus (degetul) - lăţimea degetului mare = 0,0183 m. b) palmus (palma) - lăţimea palmei mâinii = 0,0740 m. c) uncia (1112 din pessus) = 0,1234 m. d) pes (piciorul) = 4 palme sau 16 degete = 0,2963 m. e) cubitus (cotul) = 1.1/2 picior = 0,4443 m. f) gradus (gradul) = 2.1/2 picioare = 0,7407 m. g) passus (pasul) = 5 picioare = 1,4815 m. h) pertica (prăjina) = 10 picioare = 2,9630 m. i) millia passum = 1000 de paşi = 1481,50 m. j) stadium (pe mare) = 184,98 m. k) milla = 8 stadii = 1379,86 m. Pentru suprafaţă se folosea,
la fel ca la greci, piciorul pătrat (passus quadratus) =
0,0008 cm2. Mai importante au fost: a) pertica = prăjina folosită de hotarnici fără o valoare
precisă b) scripulum - 10 picioare pătrate = 8,84 m2. c) jugerum (iugărul) = 2523,35 m2. d) heredium = 2 iugăre = 5046,7 m2. Măsuri de capacitate. Pentru
lichide unitatea de măsură a fost amphora (numită
şi vadra) = 26,196 l. Pentru solide unitatea de măsură
era numită modius şi conţinea 8,733 l. Măsuri de greutate. Etalonul
a fost libra, împărţită în 12 uncii. Aceasta avea subdiviziuni: 1 libră = 12 uncii = 327,45 gr., 1 uncie =
27,28 gr. Semiuncia avea 13,64 gr. În perioada feudală nu se putea vorbi de un sistem. Dar s-a perpetuat
din epoca antică, în mare măsură, terminologia
şi uneori chiar conţinutul ei. Astfel pentru lungimi
existau: a) linia = 1/12 deget = 0,00225 m. b) pollex (policar, degetul cel mare) = 0,027 m. c) pes (picior) = 12 degete = 0,3258 m. Pentru suprafaţă s-a menţinut pertica (prăjina). Pentru capacitate s-a folosit: modius, pinta (cana), apoi baniţa pentru
substanţe uscate = cca. 13 l, butoiul (sau polobocul). Pentru greutăţi s-a introdus marca de 218,056 gr. În toată antichitatea şi în toată perioada medievală s-a
constatat dificultatea existenţei unor atât de variate sisteme
pentru măsuri şi greutăţi. Deşi din secolul al XVI-lea s-a pus problema constituirii unui sistem
mai simplu de calcul. Abia în secolul al XVIII-lea s-a putut crea
sistemul metric. Un sistem mai practic. În 1766 francezul La Condamine
a izbutit să determine o măsură mai unitară,
stânjenul peruvian (la toise de Perou) şi a propus-o
ca etalon pentru măsurarea gradelor meridianelor[8].
Totuşi, propunerea sa nu s-a impus şi, în 1790, savanţii
francezi au hotărât ca unitatea de măsură pentru
lungimi să fie 1/10.000.000 parte din meridianul Parisului,
porţiunea de la Ecuator la Pol. Astfel s-a adoptat ca orice
diviziune să se facă prin cifra 10. De aici a derivat
şi numele de sistem zecimal. Această fracţiune
a fost numită metru (metron), adică măsură.
În Franţa noul sistem a fost adoptat la 1 noiembrie 1801,
în mod facultativ, iar din 1 ianuarie 1840 a devenit obligatoriu[9]. După propunerea metrului ca etalon de lungime s-a făcut şi
propunerea unui etalon de greutate: kilogramul, respectiv gramul[10]. Etalonul acestui sistem cu multipli şi submultipli are o bază reală.
Terminologia multiplilor este luată din limba greacă
(kilo = 1000 gr., hecto = 100, deca = 10), iar submultiplii au
termeni din limba latină (deci = 10, centi = 100, mili =
1000). Aceşti termeni se adaptează cu uşurinţă la tot felul
de măsuri: de lungime (km = 1000 m, hectometrul = 100 m,
decametru = 10 m); de suprafaţă: km2, hectometru2, decimetru = 0,010 m, m2, centimetru,
milimetru, micron). Pentru suprafeţele agrare se ia ca unitate decametrul2 (arul
sau ario = 100 m2) şi are un singur multiplu:
hectarul = 10000 m2 şi
un singur submultiplu = centiarul, a suta parte dintr-un ar =
1 m2. Măsurile de capacitate au ca etalon m3 cu multiplii
şi submultiplii şi sunt de două feluri: pentru
corpuri solide şi pentru corpuri lichide. Pentru măsuratul lemnelor nefasonate se întrebuinţează sterul,
cu un submultiplu: decasterul = 10 m3 şi
un submultiplu: decisterul = 0,010 m3. Măsurile pentru lichide au ca unitate etalon: litrul, cu multipli şi
submultipli. Măsurile de greutăţi (ponduri) au ca unitate etalon gramul.
Un cm3 de apă cântărită în vid la temperatura
de 4 grade dă pondul gram. Multipli şi submultipli sunt:
kg, tona, chintalul, hectogramul, decigramul, centigramul, miligramul. În epoca antică desigur că geto-dacii au folosit unităţile
de măsură greceşti şi apoi romane. În epoca
feudală românii au avut un sistem propriu de măsuri
care s-a caracterizat prin unitate şi diversitate[11]. Majoritatea
măsurilor şi greutăţilor aveau aproximativ
aceleaşi denumiri şi în cele trei Ţări Române.
Diferea mărimea acestora de la o zonă la alta. Majoritatea
denumirilor sunt de origine greco-latină: deget, plamă,
cot, pas, funie, falce, câblă, cântar. Pentru suprafeţe s-a folosit prăjina şi stânjenul precum şi
falca, pogonul, cureaua, chinga. Măsurile de capacitate mai folosite au fost: butoiul, vasus şi tunella.
Iar cele de greutate erau: povara, burduful, sacul, cântarul,
carul, mija. Sistemul zecimal s-a introdus în Principate după o îndelungată bătălie
la 27 septembrie 1864, devenind obligatoriu în ianuarie 1866[12]. BIBLIOGRAFIE
BERCIU DRĂGHICESCU, ADINA, Introducere în istorie şi ştiinţele
auxiliare ale istoriei, Bucureşti, Tipogr. Univ. ,,Dimitrie
Cantemir…, p. 108-111.
Dicţionarul
ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. Şt. şi
Encicl., 1982.
EDROIU, NICOLAE, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca,
Tipogr. Univ. ,,Babeş-Bolyai…, 1992, p. 220-227.
LEONĂCHESCU, P. NICOLAE, Bătălia pentru sistemul metric,
Editura Ion RUXANDRA, VALERIU, Metrologie, partea I-a, Bucureşti, 1983.
SACERDOŢEANU, AURELIAN, Curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei,
dactilografiat, p. 116-121.
STOICESCU, NICOLAE, Cum măsurau strămoşii. Metrologia
medievală pe teritoriul României. Bucureşti, Ed.
Şt. şi Encicl., 1971.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|