Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
NUMISMATICA
Numismatica este ştiinţa care are drept obiect de studiu moneda.
Numele provine de la termenul grecesc numisma,
preluat apoi şi de romani sub forma nummus,
i, dar şi nomisma,
atis, care înseamnă monedă, ban[1]. Numismatica are în vedere: tipurile monetare, descrierea lor, descifrarea
legendelor, materialul din care sunt confecţionate, raporturile
dintre diferitele categorii de monedă, circulaţia monetară,
alcătuirea Corpusurilor de monede. Medalia constituie de asemenea un document metalic al unor epoci istorice.
Ea reprezintă pentru contemporani dar mai ales pentru urmaşi
un prilej de înţelegere a importanţei acordate unor probleme
ale vieţii societăţii respective, unor personalităţi
care prin activitatea desfăşurată au contribuit la
prăbuşirea societăţii omeneşti, unor societăţi
şi unor instituţii. O ramură a ştiinţei
numismatice, medalistica are ca obiect de cercetare medaliile şi
plachetele. Moneda, prin natura ei specifică a fost destinată să fie o
valoare circulatorie, constituind un instrument de lucru, practic,
şi teoretic, deosebit de important în procesul analizei vieţii
economice, sociale, politice şi culturale a societăţii
omeneşti. În cadrul ei, moneda poate fi o măsură
a valorii, deci un instrument de schimb, poate fi un intermediar
al schimburilor şi o rezervă de valoare[2]. În acest ultim
caz, tezaurele furnizează informaţii preţioase de
natură numismatică şi economică, privind raportul
dintre monedele indigene şi cele care circulă concomitent
cu ele, orientarea economică a statului respectiv, orientare
care este în strânsă legătură cu cea de politică
externă etc. Moneda a constituit şi constituie în continuare, o antenă deosebit
de sensibilă a vieţii economice, sociale, politice şi
culturale a unei societăţi[3]. Ea nu este numai un instrument fiscal, ci a fost şi este un mijloc de
a acţiona asupra unei conjuncturi economice, sociale şi
politice a unui stat. Prin natura sa specială, studiul monedei reprezintă un domeniu deosebit
de complex şi de complicat, în acelaşi timp, al cercetării
istorice. Moneda conţine, sintetizată în ea, întreaga evoluţie a formaţiunilor
politice şi apoi a statului care a emis-o şi în cadrul
căruia circulă. Astfel că, apariţia, evoluţia
şi răspândirea ei până la tezaurizare reflectă
gradul de dezvoltare al societăţii
din care provine. În acelaşi timp, moneda conţine numeroase elemente ponderale şi
de valoare intrinsecă precum şi elementele iconografice,
heraldice epigrafice, sigilografice, care, pentru a putea fi descifrate
şi înţelese necesită vaste cunoştinţe teoretice
şi o îndelungată experienţă practică. Moneda constituie un izvor important pentru studierea nivelului economic al
unui popor, pentru determinarea şi înţelegerea fluctuaţiilor
economice, a crizelor din acest domeniu, când apar falsurile monetare,
deprecierile din titlul metalului preţios, monede cu miez de
aramă. O interpretare cât mai completă a descoperirilor
monetare dintr-o zonă, conduce spre o prezentare cât mai exactă
a vieţii comerciale, a circulaţiei bunurilor economice;
se pot realiza interesante raporturi valorice între monedele diferitelor
ţări, se poate stabili puterea de cumpărare a membrilor
societăţii într-o anumită perioadă[4]
etc. Tot prin studiul monedei se pot face o serie de constatări importante
privind anumite obiceiuri, instituţii sau dezvoltarea artistică
a unei ţări. Citirea corectă a reprezentărilor
figurate pe avers şi revers oferă informaţii preţioase
privind viaţa politică religioasă, orăşenească
sau viaţa socială. Moneda antică cu tipul iconografic
care predomină, constituie o sursă deosebit de preţioasă
pentru cunoaşterea religiilor, a mitologiei, pentru cunoaşterea
figurilor suveranilor şi a familiilor imperiale, pentru istoria
artei. Oferă deci informaţii deosebit de preţioase
prin iconografie şi portretistica antică, ele fiind de
multe ori singurele surse care au păstrat figurile autentice
ale monarhilor[5]. Prin imaginea de pe avers, moneda a avut şi o funcţie ,,propagandistică…
importantă, jucând rolul unei ,,gazete oficiale… a unui stat,
mai ales în perioada antichităţii. Sub raportul artei şi al tehnicii de realizare, moneda antică a
pătruns adânc în realităţile epocii, furnizându-ne
informaţii preţioase pentru istoria tehnologiei de fabricaţie
a ei, pentru realizarea portretelor monetare,
pentru istoria artei. Numismatica medievală, care cuprinde figuri convenţionale şi
mai schematice, furnizează informaţii privind costumele,
monumentele triumfale, nume de suverani, de state, de gravori care
pot contribui la elucidarea unor probleme politice sau la completarea
altor izvoare istorice. Pe plan artistic, moneda, mai ales cea antică, a atins cele mai înalte
culmi ale măiestriei artistice, dar, în epoca medievală
arta gravurii în metal a scăzut ca valoare artistică.
Prin particularităţile sale, moneda reprezintă aşadar
un izvor de o deosebită însemnătate pentru studierea istoriei,
deoarece, aşa cum afirma marele numismat francez Ernest Babelon,
,,o colecţie de monede este un depozit de documente contemporane
care n-au putut fi alterate în decursul timpurilor prin transcrieri
greşite, prin interpolări voite, prin suprimări arbitrare
sau inconştiente... Ele sunt martori oculari şi oficiali,
chemaţi fără încetare să facă mărturisiri
în vasta anchetă pe care ştiinţele istorice o întreprind
din diferite puncte de vedere asupra trecutului omenirii; o monedă
este, mai adeseori de cât se crede, singurul document autentic care
a ferit de profanarea uitării, un eveniment istoric…[6]. Numismatica este în strânsă legătură cu arheologia care-i aduce
la lumină monedele aflate în tezaure sau în descoperiri izolate
şi care-i solicită în schimb informaţiile, rezultate
din ,,citirea… şi interpretarea lor şi care pot contribui
la elucidarea problemelor complexului arheologic respectiv. Numismatica se foloseşte de paleografie şi de epigrafie pentru înţelegerea
legendelor de pe monede care pot fi texte: greceşti, latineşti,
chirilice, gotice, arabe, otomane etc., precum şi pentru descifrarea
monogramelor şi prescurtărilor ce pot exista pe aversul
sau reversul monedelor. Heraldica este şi ea legată de numismatică furnizând elemente
necesare pentru descifrarea şi interpretarea corectă a
reprezentărilor heraldice de pe monede şi medalii. S-a
constituit, în timp, chiar un domeniu aparte: heraldica numismatică. Cunoştinţele privind sistemele de măsuri, după care sunt
date valorile de pe monede sunt furnizate de metrologie. Se constată
aşadar o strânsă interdependenţă între numismatică
şi celelalte ştiinţe auxiliare ale istoriei. Preocupări
numismatice cu caracter ştiinţific s-au manifestat de
timpuriu, încă de la sfârşitul Evului Mediu. La sfârşitul
secolului al XVI-lea au început să apară şi primele
lucrări de specialitate cuprinzând descrieri de monede. Regulile şi sistemul de lucru au fost puse la punct abia în secolul al
XVIII-lea, de către abatele Joseph Hilarius Eckhel (1737-1798)*, care
publica la Viena prima mare lucrare ştiinţifică despre
monede: Doctrina nummorum veterum, în 8 volume
între 1792-1798. Pe baza clasificărilor ştiinţifice
şi sistematice a monedelor
făcute de Eckhel se va dezvolta numismatica în perioada
următoare. Cu el a început metoda ştiinţifică,
precisă, în numismatică. Tot în această perioadă, pe lângă marile biblioteci din capitalele
europene: Paris, Londra, Roma, Berlin, Viena, Petersburg, au luat
fiinţă cabinete numismatice care păstrau bogate colecţii
de monede şi de medalii. Ulterior se vor înfiinţa, pe
lângă aceste cabinete, Societăţi numismatice, ceea
ce va încuraja dezvoltarea studiilor de specialitate[7]. În secolul al XIX-lea numismatica a fost introdusă în planurile de învăţământ
ale diverselor Universităţi. Tot acum medaliile au fost
incluse ca obiect de studiu al acestei discipline. S-a remarcat
în acest sens lucrarea lui Th. E. Mionnet, Descriptions des médailles antiques, grecques et romaines, avec leur degré
de rareté et leur estimation, vol. I-IV, Paris, 1807-1835. Drumul
deschis de J. H. Eckhel a fost
urmat, printre alţii, şi de marele savant Theodor Mommsen,
care, prin lucrarea sa, Geschichte
des Römischen Münzwesens, Berlin, 1860, punea
bazele numismaticii ca ştiinţă În ceea ce priveşte numismatica medievală, contribuţii ştiinţifice,
critice şi analitice, au adus Joseph von Mader (1754-1815)** şi Hermann Grote (1802-1895). La sfârşitul secolului,
A. Engel şi R. Serrure publicau primul tratat despre monedele
medievale, Traité de
numismatique du Moyen-Âge, Paris 1891-1895. Numismatica a ocupat un loc important în Universităţi. Începuturile
le găsim în 1738 în Germania, la Halle, când Johann Schulge
anunţa înfiinţarea unui Colegiu particular la Universitate,
unde va preda despre monede şi despre ştiinţa numismatică.
În 1766 cursul a fost publicat sub formă de carte. Multă
vreme numismatica s-a predat ca ştiinţă auxiliară
a arheologiei. În 1801 s-a introdus la Universitatea din Coymbra
şi la Biblioteca Publică din Lisabona. Astăzi Universităţile
din Berlin, Hamburg, Heidelberg Göttingen, Braunschweig Münster
oferă cursuri de numismatică. Un alt aspect care a preocupat pe numismaţi a fost alcătuirea Corpusurilor
de monede, a cataloagelor care să cuprindă emisiunile
naţionale. În 1690 Franşois le Blanc a publicat la Paris
un catalog privind monedele franceze. Iniţiativa a fost continuată
de numismaţii maghiari, germani şi italieni. Un catalog
important a fost alcătuit de Réthy Laszlo: Corpus
nummorum Hungariae, în 2 volume - 1899, 1907, reeditat în 1958
la Graz. Mai menţionăm, Corpus
nummorum Italicorum, Roma, 19 volume (1910-1940), Corpus nummorum Poloniae, I, sec. X-XI, 1939, a lui Marian Gumovski,
Östereichische Münzprägungen
(1519-1938), Viena, ed. a 2-a, 1948, autorii: W. Miller, A.
Loehr, E. Holzmair. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi-a deschis lucrările la
Bruxelles, primul Congres internaţional de numismatică
(1891), celelalte ţinându-se la Paris (1901), Bruxelles 1910,
Londra 1936, Paris 1953, Roma 1961, Copenhaga 1967, New York 1973,
Berna 1979 etc. Secolul XX s-a remarcat şi prin editarea marilor tratate de numismatică,
cum ar fi: Traité des monnaies
grecques et romaines, Paris 1901-1932, a lui Ernest Babelon. În perioada interbelică, cât şi în aceea de după al doilea
război mondial, odată cu extinderea cercetărilor
arheologice, numismatica a înregistrat progrese remarcabile atât
în ceea ce priveşte formarea la scară naţională
a unor reputaţi specialişti, cât şi în ceea ce priveşte
editarea unor instrumente de lucru şi a unor lucrări de
specialitate. Acum au apărut numeroase dicţionare, lexicoane
şi glosare numismatice, bibliografii şi corpusuri naţionale[8]. Ştiinţa
numismatică universală a beneficiat în a doua jumătate
a secolului XX de o serie de specialişti, dintre care cei mai
mulţi sunt activi şi în prezent, şi, din rândul cărora
enumerăm, cu regretul că spaţiul nu ne permite menţionarea
tuturor: Preocupările numismatice pe teritoriul Ţărilor Române se pot
fixa în secolul al XVI-lea când Nicolaus Olahus, în lucrarea sa
,,Hungaria…, redactată la Bruxelles în 1536, argumenta originea
romană a românilor prin limbă şi prin mărturii
numismatice[9]. În secolele
următoare moneda a constituit sursă istorică şi
pentru Miron Costin (De neamul
moldovenilor) şi Dimitrie Cantemir (Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae). În secolul XVIII şi în cel următor preocupările pentru studierea
monedelor antice au sporit, activitatea concretizându-se în apariţia
unor lucrări de specialitate. Astfel[10], în 1748
Marin Schmeizel îşi publica la Halle lucrarea: Erläuterung Gold und Silberner Münzen von Siebenbürgen (Interpretarea
monedelor de aur şi de argint ale Transilvaniei), urmată,
peste un veac (1840) de o alta, a lui Michad Acknerfi, Die antiken Münzen - eine Quelle
der alterer Geschichte Siebenbürgens (Monedele antice o sursă
a istoriei antice a Transilvaniei). Modele antice l-au preocupat şi pe Damaschin Bojincă care publica,
în 1832-1833, lucrarea Anticele
romanilor, precum şi pe
Mihail Ghica, care ne-a lăsat şi primul catalog numismatic:
Răgazurile mele sau desfătări
numismatice (1834-1842). La mijlocul secolului al XIX-lea preocupările numismatice cu caracter
ştiinţific se intensifică, paralel cu avântul editării
documentelor scrise, necesare scrierii istoriei naţionale.
O contribuţie remarcabilă a avut publicistul şi colecţionarul
de monede şi antichităţi Cezar Bolliac (1817-1881).
El este socotit - pe bună dreptate - ctitorul numismaticii
româneşti[11]. În anul 1855 colecţia sa cuprindea cca 3500 de monede de aur, argint,
bronz, precum şi numeroase piese antice. Peste zece ani, o
bună parte din ele le va dona Muzeului Naţional de Arheologie
creat de Al. Ioan Cuza, punând astfel bazele Cabinetului Numismatic
al acestuia, cabinet care funcţionează şi astăzi. În 1868, Cezar Bolliac, care între timp a devenit membru
al Societăţii franceze de numismatică şi arheologie,
a iniţiat un curs general de numismatică la Universitatea
din Bucureşti, urmat de 37 de elevi şi studenţi. Continuator al activităţii lui Cezar Bolliac a fost academicianul
D. A. Sturza (1833 - 1914) care s-a remarcat nu numai prin dragostea
de monede şi studiile asupra lor dar mai ales prin crearea
în 1910 a Cabinetului numismatic al Academiei Române al cărui
fond l-a tot îmbogăţit până la sfârşitul vieţii
sale. Cel care a dus mai departe ,,pasiunea… înaintaşilor săi devenind
profesionist şi întemeietor al şcolii româneşti de
numismatică a fost academicianul
Constantin Moisil (1876 - 1958)[12]. Menţionăm pe scurt câteva din realizările sale în acest domeniu:
îmbogăţirea colecţiei Cabinetului Numismatic al Academiei
al cărui director a fost, începutul catalogării, clasificării
şi studierii în amănunţime a pieselor numismatice
aflătoare în Cabinet; activitatea deosebit de intensă
desfăşurată în cadrul Societăţii Numismatice
Române (creată în 1903 şi care era în primele decenii
ale secolului singurul for numismatic din ţară) şi
la Buletinul Societăţii Numismatice Române; eforturile
deosebite depuse pentru înfiinţarea unui nou periodic, de data
aceasta sub egida Academiei Române, ,,Studii şi Cercetări
Numismatice… al cărui redactor a fost până la moarte;
creator al unei catedre de numismatică la Şcoala de Arhivistică
care funcţiona pe lângă Arhivele Statului din Bucureşti
(al cărui director era) devenind ,,ctitorul învăţământului
regulat de numismatică din ţara noastră…. În momentul de faţă şcoala românească de numismatică
se bucură de un binemeritat prestigiu internaţional fiind
prezentă activ la numeroasele congrese numismatice care se
desfăşoară în lume, precum şi la realizarea
diverselor publicaţii internaţionale: ,,Coin Hoards… (Londra),
,,Numismatic Literature… (New York) şi altele. La ora actuală se editează câteva periodice de specialitate: ,,Studii
şi Cercetări de Numismatică…, ..Buletinul Societăţii
Numismatice Române…, ,,Cercetări Numismatice… (sub egida Muzeului
de istorie al României prima apariţie anul 1979). Alături
de Constantin Moisil, cât şi după moartea acestuia s-au
remarcat studiile numismatice[13] (antică,
medievală şi modernă) ale lui: A. Resch, Nicolae
Docan (n.? - 1933), C. Secăşeanu, Costin C. Kiriţescu
(1878 - 1965), Ilie Minea (1881 - 1943), Oct. Luchian (1903 - 1981),
Gh. Buzdugan (1902 - 1980), Aurel Golimas (n. 1908-1995), Emil Condurachi
(1912 - 1987), Bucur Mitrea (n. 1909-1996), Oct. Iliescu (n. 1919),
Constantin Preda (n. 1925), Gh. Poenaru - Bordea (n. 1937), Petre
Diaconu (n. 1924), Judita Winkler (1925 - 1987) şi alţii. Numismatica cuprinde: istoria monedei, numismatica descriptivă, metrologia,
numismatică, circulaţia monedei[14]. Istoria monedei cuprinde trei perioade: antică, medievală şi
modernă; iar sub aspect cronologic ţine cont de periodizările
fiecărei ţări. Invenţia monedei ca mijloc de schimb comercial s-a atribuit multă
vreme fenicienilor, fapt valabil pentru regiunea mediteraneană,
pentru că în alte regiuni ca Asia, America Precolumbiană
- moneda a fost o creaţie locală având şi alte forme.
După invenţia monedei s-a căutat forma cea mai comodă
şi cea mai utilă în procesul de schimb. Totuşi, după
o legendă greacă, legislatorul Solon ar fi bătut
monede cât roata carului, ca să dezveţe pe cetăţeni
de acumulări monetare. În insula Yap din arhipelagul Carolinelor
(Pacificul Occidental) se folosesc şi azi bani de piatră,
care se pot purta în buzunar fiindcă sunt nişte discuri
de piatră găurite la mijloc (ca nişte pietre de moară)
ca să poată fi înşiraţi pe o prăjină
şi duşi de doi oameni; monedele cu valoare maximă
(azi ieşite din uz) aveau 3,5 m în ţ şi cântăreau
până la 5 tone. Pe insulă carierele de piatră lipsesc,
piatra monetară se aduce pe plute de la mare distanţă. Banii mari, posesorul şi-i ţinea în faţa casei ca semn al averii.
Cu o monedă de o jumătate de metru în ř se puteau
cumpăra 1000 de nuci de cocos sau un purcel; iar cu una de
1,3 m în ř se putea cumpăra o canoe sau o nevastă. Formele banilor vechi erau însă între cele mai neaşteptate; se foloseau
colţi de câine (în insula Salomon din Pacific); pe Coasta de
Fildeş aveau formă de brăţară; în Zimbawe
erau sub formă de clopoţei de bronz; în câteva ţări
orientale se turnau sub formă de pomi cu frunze discoidale
perforate - posesorul rupându-şi câte ,,frunze… îi trebuiau;
sub formă de cuţite în China. Unele din cele mai vechi monede în sens modern s-au confecţionat din
electrum[15] - un aliaj natural din aur şi argint în colonia
grecească Lidia din Asia Mică în secolul VII î.Hr. Acestea
au fost emise sub forma unor lingouri pe care se aplica un sigiliu,
o marcă rudimentară, dându-le astfel caracter oficial.
Din secolul VI e.n. moneda a devenit un monopol regal, un monopol
al suveranului în general. În 512 î.Hr. regele Persiei a emis darici
de aur şi sigilii de argint cu efigia sa, metodă folosită
de toţi cei care i-au urmat la tron. În antichitate grecii utilizau pentru monede denumirile folosite pentru greutăţi
fiindcă ele reprezentau o greutate echivalentă în metal
preţios. Cele mai folosite erau: a) halcousul - era din aramă
şi echivala cu 1/3 din obol; b) obolul = 1/6 din drahmă;
c) drahma, din argint echivala cu 6 oboli; d) staterul era din aur
şi echivala cu 4 drahme; e) talantul care echivala cu 60 mine
= respectiv cu 600 drahme. Obolul = 0,728 gr., drahma = 4,36 gr. Mina şi talantul erau monede de calcul, corespondenţa lor valorică
se realiza în funcţie de greutatea metalului ce-l deţineau. Romanii au folosit lingoul care era o bucată de metal topit, un aliaj
din cupru şi zinc, turnat apoi într-o formă specială.
Primele monede romane (sec. V î.Hr.) au fost libra = 327,45 gr.
şi uncia = 27,28 gr. cu subdiviziunile lor. Erau din aramă.
Apoi, în primele secole ale Imperiului s-au bătut denarii din
argint (denarius în latină înseamnă = 10, valora 10 aşi)
iar din aur = aureus-ii. Un denar cântărea 3,41 gr. iar un aureus cântărea 7,8 gr. Tot atunci
mai circula şi o monedă de aramă asul = 13,4 gr.
şi sesterţiul = 27, 2 gr. care era şi unitate monetară. În Evul Mediu moneda s-a diversificat, sistemele monetare s-au înmulţit
în fiecare stat. Monedele bizantine s-au emis o lungă perioadă
de timp, adunându-se astfel o mare cantitate de metal. În general, în plan numismatic separarea Imperiului roman în două state
a fost stabilită în anul 498 când Anastasius I (491 - 518)
a realizat o reformă monetară. Acesta a emis monede de
bronz, dintre care mai importante erau: follis şi jumătate
de follis[16]. Ca monede de argint, în Evul Mediu au continuat să fie emise două
specii create de Constantin cel Mare (306 - 337); milliarense (4,55
gr.) şi siliqua (2.73 gr.). La mijlocul secolului al XI-lea
s-au bătut pe lângă monede plane şi monede concave
(skyphate). Moneda de aur a Imperiului bizantin a fost solidus-ul (4,55
gr.) creat tot de Constantin cel Mare şi care a continuat să
fie emisă şi în Evul Mediu. Avea două diviziuni: semis sau semissis = 1/2 solidus şi triens
sau tremissis = 1/3 solidus. Către sfârşitul secolului
al X-lea se schimbă denumirea în nomisma din care s-au bătut
şi exemplare concave (skyphate). Moneda medievală are ca unitate ponderală din sec. IX - marca cântărind
cca. 218 gr. Ea nu era fixă, varia de la stat la stat, de la
oraş sau provincie precum şi după tipul de monedă
care se bătea din ea. Spre exemplu, în Europa marca cântărea
între 107 - 280 gr. Moneda etalon medievală a fost succesiv: dinarul, grosul, talerul. Menţionăm
în continuare câteva emisiuni monetare care au avut o calitate mai
intensă. Dinarul a cărui denumire a fost luată după denarul roman era
din aur în lumea arabă şi din argint în apusul Europei
şi în Peninsula Balcanică. Pfenigul a fost adoptat de statele germane. O largă circulaţie în
secolul X au cunoscut pfenigii de Friesach, emişi de arhiepiscopii
de Salzburg de Carinthia (de Friesach). Acest tip de monedă
s-a răspândit şi în Anglia luând denumirea de peny. Hiperperii în Bizanţ erau din argint, bronz, aur. Un loc deosebit l-au ocupat emisiunile bizantine ale perperilor[17]: de aur,
de argint şi bronz. Această monedă a fost emisă
prima dată de împăratul Alexis I Comenul (1081 - 1118)
în cadrul marii sale reforme monetare din anii 1092 - 1093. După
dezmembrarea Imperiului bizantin la 1024 perperul a fost bătut
de Imperiul de la Niceea, iar după 1026 (anul restaurării
Imperiului) s-au emis în continuare perperi până la sfârşitul
domniei lui Andronic al III-lea (1325 - 1328)[18]. În secolul XII în statele germane se scot piese noi, de mari dimensiuni, din
argint, cu o singură faţă, numite bracteate (însemnând
bani de tinichea, care, fiind foarte subţiri, sunau, foşneau); În a doua jumătate a secolului al XIII-lea în Anglia se emite o nouă
monedă de argint - sterlingul (în limba engleză: easterling
= monedă de vest), iar în Austria creiţarul (avea o cruce
pe revers, în germană kreutz = cruce); la Florenţa apare
florinul (monedă de aur), denumire care vine fie de la oraş,
fie de la floarea de crin de pe avers. Inspirat de florin va apare
guldenul de aur şi argint în Germania. Acestor monede li se
alătură în 1284 ţechinul (sau ducatul), emis din
aur de dogele veneţian Ioan Dandolo[19]. Alte categorii de monede care au circulat în centrul, răsăritul
şi sud-estul Europei, au fost: dinarii arpadieni şi angevini,
urmaţi de ducaţi în secolul XV, jumătăţi
de dinari numiţi oboli, dinari şi bani de Slovenia (din
secolul XIII), groşii, primii emişi în Franţa în
oraşul Tours (grosii touronenses) apoi în Boemia, la Praga,
în statele din Peninsula Balcanică, în Polonia, la Riga, Danzig
şi asprii de argint otomani. Asprul era o monedă otomană cântărind curca 1,20 gr. cu titlul
ridicat al argintului: 900% la sfârşitul secolului al XIII-lea,
la primele emisiuni. Ulterior titlu aurului va scădea neîncetat
ca şi greutatea sa. Prima oară asprul a fost emis fie
de Osman I (1288 - 1320) fie de urmaşul său Orhan (1326
- 1359)[20]în 1327
la Brusa. Deprecierea acestei monede va începe sub Baiazid (1347
- 1403). În Ţările Române asprul a pătruns în secolul
al XV-lea şi va deveni, în Ţara Românească ,,principala
monedă… timp de aproape un secol[21].
La sfârşitul secolului al XVI-lea a avut loc în Europa o depreciere
generală a argintului, ceea ce a determinat şi dispariţia
treptată din circulaţia Ţărilor Române a asprului
otoman care suferise deprecieri masive. El a fost înlocuit cu alte
monede otomane de argint şi de aur de valoare mai ridicată. Către sfârşitul Evului Mediu este bătut talerul de argint (sfârşitul
secolului XV) care, din Austria se va răspândi, în secolele
următoare în Olanda, în statele germane şi apoi în toată
Europa, (din argint şi aur). În secolele XVII şi XVIII,
alături de talerii olandezi, vor circula gulzii de aur, ludovicii
de aur (Franţa) şi fredericii de aur (Germania). Cât priveşte Ţările Române, în secolul XIV, în Ţara Românească
şi Moldova s-au bătut primele emisiuni monetare proprii:
ducaţii de argint şi groşii de argint. Subdiviziunile
au fost de bronz şi aramă. Acestea erau integrate sistemului
monetar balcanic, al Ungariei şi al Poloniei. În secolul XV
- 1482 emisiunile Ţării Româneşti încetează,
iar la sfârşitul secolului XVI cele ale Moldovei. În Ţările
Române au continuat să circule monede otomană a jucat
un rol deosebit în viaţa economică a Ţărilor
Române. După cum se poate constata moneda suferă, asemenea unei fiinţe
de atingerea anilor; moneda ,,îmbătrâneşte şi
moare…, în sensul că unele piese au fost efemere, au dispărut
repede din circulaţie, iar altele au fost şi sunt deosebit
de longevive. Numismatica descriptivă se ocupă de imaginile aflate pe cele două
feţe ale monedei, de tehnica realizării lor. Imaginile
sunt de două feluri: a) de tip heraldic, înfăţişând
stema ţării, a oraşului, blazonului suveranului sau
a şefului statului unde s-a emis moneda. Sunt caracteristice
Evului Mediu şi epocii moderne. b) tipul iconografic (de portret) reprezentând pe suveran este tipul predominant
în moneda antică. Pe feţele monedei se află legenda
ei, respectiv numele suveranului denumirea ţării şi
în epoca modernă se indică şi valoarea ei. Monedele pot fi: monofaciale (reprezentări,
pe o singură faţă); şi bifaciale
- au reprezentări pe ambele feţe. Tot numismatica descriptivă se mai ocupă şi de dimensiunile,
forma, greutatea, metalului, inscripţia, locul emiterii. Pe baza cercetărilor din cadrul acestei ramuri a numismaticii generale
se pot stabili emitenţii, monetăriile, data emiterii lor.
Adică se furnizează istoriei elemente de detaliu şi
de preciziune faţă de care ştirile furnizate de monedă
ca izvor nu s-ar putea utiliza. Metrologia numismatică se ocupă de sistemul de măsuri şi
de cel valoric al monedelor, de etalonul monetar, de acoperirea
lor în aur[22]. În istoria numismaticii au existat mai multe sisteme monetare, lucru care
a îngreunat schimbul şi circulaţia monedelor cât şi
operaţiile bancare. Teoretic s-a adoptat şi pentru monede
sistemul zecimal al greutăţilor, unitatea adoptată
având multipli şi submultipli cu diferenţe multiplicate
cu zece. În practică însă s-a admis ca numai etalonul
(unitatea monetară) să fie împărţit corespunzător:
unitate - decima - sutimea, dar în fiecare ţară există
câte un etalon care constituie moneda naţională (franc,
marcă, florin, coroană, leu etc.). Fiecare ţară bate moneda în funcţie
de posibilităţile sale economice, de unde variaţia
titlurilor monedelor, a valorii lor intrinsece. Titlul monedei reprezintă
raportul între greutatea metalului preţios (aur, argint) şi
greutatea totală a monedei. pe baza titlului se pot face calculele
privind corespondenţele dintre diferitele sisteme monetare.
Numismatica nu rămâne, pentru că nu poate rămâne la aspectele
descriptive şi de metrologie, ea studiază moneda în toată
complexitatea ei. În acest sens, un loc important îl ocupă
circulaţia şi rolul monedei în viaţa economică
a ţării[23]. Referitor la rolul monedei, este interesantă şi perfect valabilă
afirmaţia întemeietorului şcolii româneşti de numismatică
C. Moisil: ,,monedele au fost în toate timpurile în primul rând
instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat şi
favorizat propăşirea economică a popoarelor. Deci
ele trebuie studiate şi din punct de vedere al valorii lor
intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut în dezvoltarea
economică a omenirii. Numismatica nu cuprinde numai ştiinţa
monedelor, adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor
de pe monede sau al măiestriei artistice în care sunt lucrate
ci şi istoria monetară care studiază monedele ca
factori economici, ca bani…[24]. Rolul
lor a fost întotdeauna, ca şi astăzi să înlesnească
schimbul, să fie ,,instrumente comerciale…[25]. Între fenomenele circulaţiei monetare şi viaţa societăţii
din mijlocul căreia a luat naştere moneda, există
o strânsă legătură. Existenţa banilor şi
aspectele variate ale mişcării acestora indică diferitele
trepte de dezvoltare a producţiei sociale în epoci şi
locuri diferite. Rolul de bani l-au avut de-a lungul timpului diverse metale (aramă, bronz)
pentru ca ulterior aurul şi argintul să rămână
preponderent. Acest lucru s-a datorat unor calităţi deosebite
ale acestora care le-au făcut mai apte pentru îndeplinirea
rolului de bani: omogenitatea substanţei, divizibilitatea perfectă,
valoarea mare într-un volum mic, o greutate mică nealterabilă. Banii au reprezentat o marfă specifică care a jucat un rol deosebit,
pe lângă valoarea de întrebuinţare specială ca marfă,
ei au dobândit şi o valoare de întrebuinţare generală
care a decurs din funcţiile lor specifice, respectiv în cadrul
circulaţiei de mărfuri, ei au căpătat funcţia
de echivalent general. Pe de altă parte, banii au exprimat
relaţiile de producţie dintre producătorii de mărfuri,
dar şi mijlocul prin care aceştia puteau schimba între
ei diferite produse. În cadrul producţiei de mărfuri, banii au îndeplinit următoarele
funcţii: măsură a valorii, mijloc de circulaţie,
mijloc de acumulare sau tezaurizare, mijloc de plată, bani
universali. Funcţia banilor ca măsură a valorii constă
în faptul că banii oferă lumii materialul pentru a-şi
exprima valoarea, stabilindu-se un raport de egalitate între marfă
şi bani care au funcţia de măsură a valorii
deoarece ei însuşi sunt o marfă şi deci au valoare.
Expresia bănească a valorii mărfii constituie preţul
mărfii care este direct proporţional cu valoarea ei şi
invers proporţional cu valoarea banilor. Când în secolele XVI - XVIII au fost descoperite bogatele zăcăminte
de aur şi de argint din America, în urma creşterii productivităţii
muncii, timpul de muncă socialmente necesar pentru extragerea
metalului preţios a scăzut masiv şi în Europa s-a
produs o adevărată ,,revoluţie… în domeniul preţurilor.
A scăzut valoarea banilor şi a avut loc o urcare generală
a preţurilor. Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie
este asigurată de faptul că schimbul de mărfuri se
efectuează prin intermediul banilor care înlesnesc cumpărarea
şi vinderea mărfurilor. Aşadar, procesul circulaţiei
în ansamblu este un proces al circulaţiei mărfurilor şi
al banilor. Una din cele mai importante funcţii îndeplinite de bani a fost aceea
de mijloc de acumulare sau tezaurizare. Acest lucru decurge din
faptul că banii erau un echivalent general, iar deţinerea
lor dădea posibilitatea de a obţine în schimb orice marfă,
devenind astfel întruchiparea generală a bogăţiei
sociale şi implicit a puterii. Această calitate a banilor
de a da forma socială a bogăţiei sociale şi
implicit a puterii. Această calitate a banilor de a da forma
socială a bogăţiei a determinat şi tendinţa
producătorilor de mărfuri de a-i tezauriza. Tezaurizarea
la rândul ei a îndeplinit funcţii variate în condiţiile
circulaţiei monetare. Cantitatea de aur şi argint s-a
adaptat spontan la necesitatea circulaţiei mărfurilor.
Când însă a avut loc o creştere a producţiei de mărfuri,
necesităţile sporite de bani erau acoperite prin reintrarea
în circulaţie a unei părţi a monedelor texaurizate.
Acest rol de retragere spontană sau de atragere a acestora
a putut fi îndeplinit de funcţia de tezaurizare numai în condiţiile
caracteristice existenţei banilor de aur şi argint. O circulaţie monetară internă determină şi un schimb
de produse intens, rezultat al intensităţii vieţii
economice. Aria de răspândire a unui tip de monedă reflectă
puterea circulatorie a ei, rezultat al calităţii intrinsece
a monedei care este determinată la rândul ei de o economie
prosperă. Hărţile cu descoperirile numismatice reflectă legăturile
strânse între diferite regiuni precum şi anumite caracteristici
ale circulaţiei monetare într-o perioadă dată.
Medalistica
Obiectul acestei ramuri a numismaticii îl constituie studiul medaliilor. Termenul
derivă din lat. metallum, i - prin care se desemna o piesă
din metal care avea forma unei monede, cu reprezentări pe ambele
feţe şi confecţionate cu ocazia sărbătoririi
unei persoane sau a unui eveniment. Nu avea putere circulatorie. Medaliile au caracter aniversativ, jubiliar, comemorativ. Cea mai veche medalie este socotită a fi piesa de 10 drahme care a fost
bătută de atenieni în 480 î.Hr. Când au obţinut victoria
împotriva perşilor de la Maraton. În perioada română medalia capătă un caracter politic, în perioada
imperială medalia devenind un puternic mijloc de propagandă. După o perioadă de aproximativ opt secole timp în care nu s-a emis
medalii, în sec. XIII ea reapare în oraşele italiene, arta
medalistică perfecţionându-se în secolele ce au urmat.
Oraşele germane vor ocupa locul al doilea după cele italiene.
Augsburg-ul şi Nürenberg-ul vor fi primele care în secolul
al XVI-lea au utilizat maşina de bătut monede şi
medalii care a înlocuit tehnica turnării utilizată până
la acea dată. Medaliile au fost mai bine realizate din punct
de vedere artistic în comparaţie cu monedele, aici triumfând
arta gravurii. Medalia ca şi moneda constituie un preţios izvor istoric transmiţând
contemporanilor şi urmaşilor săi imagini din trecut,
chipurile unor personalităţi politice, culturale, artistice,
mentalităţi. După cum medalia furnizează de
asemenea şi informaţii preţioase, privind nivelul
tehnic şi artistic atins în epoca respectivă în ceea ce
priveşte arta medalistică.
BIBLIOGRAFIE
BERCIU, DRĂGHICESCU
ADINA, Ştiinţele
auxiliare ale istoriei, partea I, Bucureşti, Tipografia
Universităţii 1988, p. 127 - 151.
BUZDUGAN, GEORGE NICULIŢĂ,
Medalii şi plachete româneşti,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1971.
Dicţionar de istorie veche a României (peleolitic - sec.
X), Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976, p. 433.
EDROIU, NICOLAE, Introducere ştiinţele auxiliare,
Curs, Cluj - Napoca, 1992, GOLIMAS, AUREL, GHEORGHE,
CRISTACHE, Bibliografie numismatică
românească. Bibliografie numismatică daco - romană,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1984.
GRAMATOPOL, MIHAI,
Documentarea istorică prin iconografia
numismatică, În: R.M., nr. 1, 1967.
ILIESCU, OCTAVIAN,
Moneda în România, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1970 L’Histoire
et ses mčthodes, sous la direction de Charles Samarand,
Bruges, 1961, p. 329 - 389.
Einführung in das Studium der Geschichte, gerausgegeben von Walter
Eckermann und Hubert Mohr, Berlin. 1966, p. 483 - 484.
CHIRIŢESCU, COSTIN,
C. Sistemul bănesc al
leului şi precursorii lui, I, CHIRIŢESCU, COSTIN,
C., Moneda. Mica enciclopedie,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclop.,
1982.
LUCHIAN, OCT., BUZDUGAN
C-TIN; OPRESCU C-TIN, Monede
şi bancnote româneşti, Bucureşti, Edit. Sport
- Turism, 1977, Introducerea.
MOISIL, CONSTANTIN,
Problemele numismatice în România, În:
MOISIL, CONSTANTIN,
Istoria monedei în România, În: CNA, I,
1920, p. 72 - 76; II 1921, p. 78 - 86, III 1922, p. 71 - 74.
MOISIL, CONSTANTIN,
Problemele de numismatică românească,
În: DAR NEGREA, RADU, Moneda. De la scoicile - monedă la cecul
electronic, Bucureşti, Edit. Albatros, 1988.
PREDA CONSTANTIN, Moneda antică în România, Bucureşti, E.A., 1969.
SACERDOŢEANU,
AURELIAN, Cursul
de Ştiinţe auxiliare ale istoriei, dactilografiat,
p. 135 - 145.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|