| Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
Introducere
Arhivistica
şi informarea documentară (documentaristica) sunt două
discipline care au drept sferă de cercetare documentele scrise.
Arhivistica este disciplina care are drept domeniu de investigaţie
izvoarele scrise pe suporţi friabili (uşor deteriorabili)
şi pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale
şi aplicative în vederea stabilirii soluţiilor optime
de selecţionare, ordonare, inventariere, conservare şi
valorificare a documentelor. Informarea
documentară studiază informaţiile, datele cuprinse
în documente, în publicaţii, elaborând apoi mijloace de cercetare
eficiente de prelucrare analitică şi sintetică, de
regăsire a datelor şi de transmitere a lor cât mai bine
la beneficiar. Documentele,
mai ales acelea care conţin informaţii ştiinţifice
şi tehnice constituie principala sursă de informare documentară. Documentul
constituie ,,un termen generic însemnând toate categoriile de surse
ce pot transmite date istorice (inscripţii, urme de civilizaţie
materială, acte etc.)…[1] Documentele
sunt, aşadar, purtătoare de informaţii şi ,,servesc
transmiterea acestora în spaţiu şi timp…. Ele sunt utilizate
în diferite domenii de activitate ale omului constituind obiect
de studii ale diferitelor discipline ştiinţifice şi
se află depozitate în arhive, biblioteci, muzee. O categorie
deosebit de importantă de documente o constituie acelea care
sunt studiate de ştiinţele auxiliare ale istoriei. Ştiinţele auxiliare ale istoriei depistează şi analizează
sursele istorice de tot felul, care se află depozitate în muzee,
biblioteci, arhive, colecţii particulare. Fără înţelegerea
acestor categorii de izvoare şi fără stăpânirea
aspectelor generale ale disciplinelor care se ocupă de descrierea
lor nu se poate realiza o documentare serioasă. Aceste ştiinţe
auxiliare ale istoriei sunt discipline conexe arhivisticii în cea
mai mare parte a lor. În arhivă aflându-se documente heraldice, iconografice, cartografice,
codicologice, literare, carte rară românească şi
străină etc. Socotim utilă prezentarea la colegiul de Birotică ,,Fortuna…, la
disciplina Documentaristică şi Arhivistică, a acestui
curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei, deoarece cunoaşterea
disciplinelor tratate contribuie la îmbogăţirea metodologiei
interdisciplinare de cercetare şi constituie surse primare
de documentare şi informare. De asemenea, nu putem omite faptul că în domeniul vast al documentaristicii
şi arhivisticii, cercetătorul, dar şi lucrătorul
curent se confruntă permanent cu categoriile de izvoare care
constituie obiectul acestor ştiinţe auxiliare ale istoriei
şi a disciplinelor conexe acestora. Apoi, activitatea arhivistică
presupune, de asemenea, stăpânirea metodelor de lucru din cadrul
acestor discipline, care sunt discipline tradiţionale, dar
într-o perpetuă înnoire metodologică şi deschise
spre noi acumulări. Aşadar, în pregătirea documentaristului, a unei persoane specializate
în munca de cercetare, realizarea contactului cu bibliotecile, cu
arhivele, cu fondurile şi colecţiile şi categoriile
de izvoare aflate aici este absolut necesară pentru realizarea
unei documentări moderne şi eficiente. Documentaristica şi arhivistica nu vor putea face niciodată abstracţie
de Fondul Arhivistic Naţional în activitatea lor de cercetare,
documentare şi în alcătuirea diverselor tipuri de bibliografii
şi publicaţii specializate. Toate aceste considerente au făcut să socotim necesară alcătuirea
prezentului curs, adaptat tematicii prelegerilor de documentaristică
şi arhivistică de la Colegiul Universitar de Birotică
,,Fortuna… Bucureşti. Cursul contribuie şi la îmbogăţirea cunoştinţelor
de cultură generală, cât şi la formarea şi educarea
studenţilor în scopul folosirii surselor documentare puse la
dispoziţia lor de arhive, biblioteci, muzee. Cursul nu conţine contribuţii ştiinţifice originale, rezultat
al unor cercetări personale, el fiind un curs general adaptat
tematicii colegiului de Birotică. Selecţia şi redactarea
materialului le-am făcut cu preocuparea ca lucrarea să
fie utilă în activitatea de curs şi seminar. El este
structurat în două părţi: partea I - Ştiinţele
auxiliare ale istoriei, şi partea a II-a: Arhivistica,
deoarece arhivistica, ca disciplină ştiinţifică,
dar şi ca activitate practică, presupune, după părerea
noastră, cunoaşterea unor discipline conexe cum ar fi:
epigrafia, bibliologia, paleografia, cronologia şi altele.
Tot aici un loc aparte va fi rezervat documentaristicii ca disciplină
de sine stătătoare. La finalul fiecărei părţi se află o amplă bibliografie,
instrument de lucru absolut necesar studenţilor şi absolvenţilor
în cazul documentării şi al cercetării aprofundate
a problemelor. În partea I, cursul urmăreşte o prezentare globală a fiecărei
ştiinţe auxiliare, cu descrierea obiectului şi metodei
de lucru. Un loc aparte îl ocupă contribuţia istoriografiei
româneşti în cadrul fiecărei ştiinţe. De altfel,
acest lucru este evidenţiat şi de ilustraţia ce-l
însoţeşte şi pe care ne-am străduit s-o realizăm
cât mai bine cu putinţă. * Ilustraţia a fost realizată de arhitecta Alexandra Vidaşcu.
Fotografiile au fost efectuate de Alexandru Tănăsescu
de la DGAS Bucureşti.
* * * Ştiinţele auxiliare se ocupă cu studierea în
sine a mărturiilor istorice de tot felul care sunt depozitate
în arhive, biblioteci, muzee, colecţii particulare. Încă
din 1822, J. Lelewel aprecia că scopul ştiinţelor
auxiliare ale istoriei constă în cunoaşterea, respectiv
înţelegerea izvoarelor. Termenul de ştiinţe auxiliare
ale istoriei a fost introdus de Theodor Sickel, istoric vienez şi
paleograf, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Odată
cu dezvoltarea ştiinţei, acest concept a căpătat
tot mai mult un caracter relativ. La ora actuală mai persistă
încă divergenţe de opinii în ceea ce priveşte sfera
ştiinţelor auxiliare şi implicit a terminologiei. Pentru un istoric, orice ştiinţă, de al cărei rezultat
şi metodă se foloseşte, poate fi numită auxiliară.[2]
Cu atât mai mult în momentul de faţă când se constată
tendinţa unei ,,atitudini integrative în ştiinţă…,
întreaga ştiinţă devenind un ,,angrenaj de discipline
ştiinţifice, în care fiecare ştiinţă raportată
la alta, este într-un anume fel auxiliară…[3].
Astfel, în timp s-a făcut distincţia între ştiinţele
ajutătoare ale istoriei (termenul introdus de specialistul
în paleografie latină W. Semkowicz) şi ştiinţele
auxiliare ale istoriei. Ştiinţele ajutătoare ale
istoriei sunt acelea, după cum arată şi cuvântul
(lat. auxilium = ajutor), care ,,furnizează cunoştinţe
ce nu provin de la izvoare sau care atrag atenţia asupra unor
posibilităţi noi ale metodei de cercetare, se leagă
de etapele următoare ale activităţii istoricului….
Ele procură istoricului concluzii şi date elaborate. Termenul
de ştiinţe auxiliare rămâne valabil pentru ştiinţele
auxiliare tradiţionale ale istoriei, legate de cunoaşterea
izvoarelor şi care furnizează metoda de cercetare a acestora. Istoricul Damian P. Bogdan a fost adeptul punctului de vedere conform căruia
aceste discipline trebuie numite ştiinţe speciale şi
nu ştiinţe auxiliare, deoarece: ,,în ştiinţa
istorică, ca şi în alte ştiinţe, desprinderea,
formarea şi dezvoltarea de noi ramuri ştiinţifice
constituie urmarea evoluţiei însăşi a ştiinţei
care generează noi discipline ca o consecinţă a nevoilor
stringente ale investigaţiilor ştiinţifice. O parte
dintre ştiinţele auxiliare, ca urmare a acestei dezvoltări,
au devenit ştiinţe independente, în primul rând, paleografia,
apoi arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia,
istoriografia şi textologia. Dată fiind această dezvoltare,
cred potrivit să nu mai numesc ştiinţele respective
auxiliare, ci ştiinţe speciale, termenul fiind pus în
circulaţie ştiinţifică încă în anul 1957"[4].
Pentru astfel de schimbări de denumire pledează numeroşi
istorici, propunând şi alte denumiri: ştiinţe istorice
de bază, discipline istorice speciale. Oricum, cea mai mare
parte a istoricilor recunosc că termenul de ştiinţe
auxiliare reflectă neconvingător sensul lor. Pe aceeaşi
linie s-a situat şi Direcţia Generală a Arhivelor
Statului Bucureşti care a publicat un Dicţionar al Ştiinţelor
speciale ale istoriei, în 1982. Dicţionarul le defineşte astfel: ,,ştiinţe speciale (auxiliare)
ale istoriei, totalitate a ştiinţelor (arhivistică,
diplomatică, paleografie, cronologie etc.) care studiază
izvoarele documentare şi elaborează metodologia cercetării
acestora…[5]. În prezent, în
istoriografia românească se folosesc cei doi termeni: ştiinţe
auxiliare şi ştiinţifice speciale. Stăpânirea deplină a acestor ştiinţe auxiliare îi este
indispensabilă istoricului şi documentaristului pentru
descifrarea, înţelegerea şi evaluarea critică a izvoarelor. Specializarea în istorie, bibliologie, biblioteconomie şi documentaristică,
chiar şi birotică, trebuie să implice şi o cunoaştere
temeinică a ştiinţelor auxiliare al căror studiu
este extins şi la epocile modernă şi contemporană,
epoci care păstrează un număr foarte mare de izvoare
documentare. Un istoric, ca şi un bibliolog şi documentarist nu poate stăpâni
toate limbile, toate tehnicile de lucru, dar el trebuie să
cunoască teoria ştiinţelor auxiliare ale istoriei. ,,Acestea
sunt constituite din toate ştiinţele posibile să
fie înregistrate în repertoriul culturii umane…[6].
În ceea ce priveşte numărul ştiinţelor auxiliare,
din nou există mai multe puncte de vedere. A. Sacerdoţeanu, istoric cu cele mai mari contribuţii în acest domeniu
din istoriografia românească din a doua jumătate a secolului
XX, a împărţit ştiinţele auxiliare în ştiinţe
auxiliare majore şi minore[7].
Ştiinţele auxiliare majore (geografie, geologie, lingvistică,
paleontologie, etnografie, sociologie, drept, psihologie, statistică
istorică, demografie) furnizează rezultatele sigure şi
concluziile. Din acest punct de vedere, ele se află cu istoria
în raport de interdisciplinaritate. În schimb, de ştiinţele
auxiliare minore (epigrafia, paleografia, bibliologia, codicologia,
cronologia, heraldica, sigilografia, metrologia, numismatica, diplomatica,
arhivistica) avem nevoie pentru adunarea şi apoi interpretarea
izvoarelor în cadrul cercetării ştiinţifice. În evoluţia
acestora există o strânsă interdependenţă cu
caracter de reciprocitate, în sensul că dezvoltarea fiecăreia
contribuie la evoluţia celorlalte, iar rezultatele de ansamblu
contribuie la progresul fiecăreia în parte. Ştiinţele
auxiliare se îmbogăţesc permanent cu noi izvoare care
intră mereu în sfera lor de cercetare şi se bazează
pe metode tot mai bune şi mai moderne de investigare[8]. Ştiinţele auxiliare minore furnizează cercetătorului metode
de lucru necesare adunării, verificării şi folosirii
izvoarelor. Un loc aparte în cadrul acestor discipline îl ocupă arheologia,
fostă disciplină auxiliară tradiţională
şi devenită ştiinţă de sine stătătoare
a istoriei. Arheologia este o disciplină istorică cu un
câmp de cercetare bine precizat şi cu metode de investigaţie
proprii, pentru cunoaşterea cât mai deplină a dezvoltării
societăţii omeneşti în anumite epoci. Prin unele
metode ale sale, ea se apropie de ştiinţele naturii, dar
prin caracterul izvoarelor şi mai ales prin interpretarea monumentelor
ce constituie aceste izvoare, ea este o disciplină istorică.
Diferitele izvoare ale trecutului trebuie să fie privite în
contextul istoric
Epigrafia[9] (gr.
epi = deasupra, pe; grapho = a scrie) este ştiinţa
auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea
şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră,
metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn,
piele, muşama, argilă, tencuială, sticlă, geme,
camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor), ponduri
şi chiar pe stânci (cum este de exemplu inscripţia lui
Darius de la Behistun) în limbile vorbite odinioară sau mai
recente. Ea nu-şi limitează cercetarea la operele cu caracter
solemn, cu conţinut juridic, religios, funerar arhitectonic,
ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi:
cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule,
mărci de fabrică, nume de unităţi militare,
scrierile trasate de mână pe monumente - graffiti. Obiectul
epigrafiei îl constituie nu numai inscripţiile greceşti
şi latine, ci şi cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite,
etrusce, punice, miceniene etc. Justa interpretare a izvoarelor
epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia,
papirologia, numismatica şi ele furnizează date deosebit
de preţioase pentru cunoaşterea proceselor istorice. Paleografia (gr. palaios
= vechi, grapho = a scrie)
este ştiinţa auxiliară
a istoriei care are drept obiect de cercetare izvoarele scrise
vechi, respectiv cunoaşterea, descifrarea şi transcrierea
lor. Prin aceasta ea furnizează informaţii preţioase
privind materialele pe care s-au scris în timp izvoarele paleografice,
instrumentele de scris, precum şi evoluţia grafemelor
(a literelor). De asemenea
tot paleografia oferă date importante pe baza cărora se
pot identifica originalele şi copiile, se pot sesiza falsurile[10].
Apoi tot ea este aceea care determină, ,,în lipsa datei cronologice
sau tipografice, epoca şi locul unde s-a scris un text paleografic…[11]. Paleograful studiază cărţile manuscrise, fie în formă
de sul, fie codice, precum şi documentele, respectiv textele
care ,,au la bază un emitent şi un destinatar, păstrate
toate acestea în biblioteci, muzee şi arhive publice, cât şi
în colecţii particulare…[12].
Aşadar paleografia se ocupă numai cu cercetarea textelor
care au fost scrise cu stilul, condeiul şi pana pe table de
lemn cerat, pe papirus, pe pergament, pe hârtie[13]. ,,Paleografia îşi propune să ofere cunoştinţele
necesare nu numai istoricilor, ci şi arhiviştilor şi
bibliotecarilor care păstrează şi se îngrijesc de
moştenirea scrisă a timpurilor trecute…[14]. Paleografia se află în strânsă legătură cu o serie de
ştiinţe auxiliare: epigrafia, numismatica, genealogia,
sigilografia, diplomatica, arhivistica, cronologia, codicologia,
heraldica, metrologia, bibliologia. Dintre toate acestea cea mai
apropiată îi este epigrafia. Pe de o parte fiindcă litera,
înainte de a fi săpată în piatră, era mai întâi desenată
cu cretă şi apoi în domeniul prescurtărilor acestea
sunt fie identice, fie asemănătoare[15]. Bibliologia (gr. biblion = carte, logos
= vorbire), cu subdiviziunile ei: istoria cărţilor şi
a bibliotecilor, bibliografia, biblioteconomia, bibliotecografia - este ştiinţa auxiliară care
se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. Obiectul
acestei ştiinţe include: istoricul scrisului, folosit
în codice, în cărţi manuscrise, suportul său, instrumentele
de scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul şi ilustrarea
cărţii, punerea ei în circulaţie, publicaţiile
bibliografice, organizarea bibliotecilor, alcătuirea cataloagelor. Bibliotecile, ca deţinătoare ale tezaurului de cunoştinţe
şi ca centre de difuzare ale acestora, sunt verigi ale culturii
în orice timp şi societate, continuând să fie şi
în epoca contemporană izvoare de cultură. Este cunoscut
faptul că de la apariţia televiziunii şi a calculatoarelor, numărul
cărţilor în lume nu a scăzut, ci, dimpotrivă,
a crescut de aproape patru ori. Aşadar,
în viitor cartea va fi în continuare principalul mijloc de
învăţare, de educaţie,
de creaţie şi de cercetare[16]. Codicologia (lat.
codex,
icis = scoarţă, carte, tăbliţă de scris,
condică, registru; logos
= vorbire) este acea ştiinţă auxiliară care
are ca obiect studiul cărţilor manuscrise, materialul
de scris, formatul, tăierea perforarea şi linierea filelor,
instrumentele de lucru, felul în care s-a alcătuit codexul,
signatura, tehnica ornamentării, legătura lui, specia
de lemn folosită, natura şi culoarea pielii care acoperă
scoarţele, procedeele fixării acestora, ornamentele lor, depistarea eventualelor fragmente de texte folosite
la întărirea scoarţelor. Pe lângă acestea, codicologia
are în sarcina ei şi întocmirea şi publicarea unor instrumente
specifice de lucru cum ar fi: inventare, cataloage, diferite repertorii
de colecţii şi colecţionari, de manuscrise datate
sau nedatate, sau incorect datate. Pentru a putea crea instrumentele
de lucru, codicologia trebuie să apeleze şi la alte ştiinţe
auxiliare cum ar fi: paleografia, epigrafia, criptografia, bibliologia,
cronologia, filigranologia, diplomatica, critica textelor şi
altele. Evoluţia codicelui nu se poate înţelege fără cunoaşterea
evoluţiei scrierii şi deşi grafia nu este obiectul
de studiu al codicologiei, se recurge în primul rând lapaleografie.
În multe codice există pasaje scrise cu litere capitale folosite
în scrisul pe materiale dure de descifrarea căruia se ocupă
epigrafia. Pentru a se lămuri unele fragmente din codice scrise în criptogramă,
codicologul trebuie să utilizeze cunoştinţe de criptografie,
care este ştiinţa textelor criptice (secrete, cifrate
şi a descifrării acestora). De asemenea, pentru a afla
cum a fost alcătuită o carte manuscris de-a lungul timpului
sunt necesare şi cunoştinţe de bibliologie. După cum, pentru datarea codicelui, pentru studierea ornamentelor sale
şi a materialului din care este confecţionat, codicologul
trebuie să apeleze la cronologie, iconografie, istoria artelor,
şi chiar la papirologie. De asemenea natura diferită acodicelui
impune istoricului cunoştinţe din domenii diverse: muzică,
medicină, teologie, hagiografie. Cronologia (gr. cronos = timp, logos = vorbire) este ştiinţa
auxiliară a istoriei care are ca obiect stabilirea exactă
a datelor, a evenimentelor istorice, a documentelor. Istoricul şi
bibliologul trebuie să cunoască principiile sistemului
cronologic practicat până în epoca contemporană, trebuie
să ştie să raporteze elementele cronologice din documente
la modul de datare contemporan. Datarea izvorului are
o importanţă deosebită deoarece este ştiut faptul
că un document nu poate intra în circuitul ştiinţific,
nu poate fi folosit dacă nu este datat corect, iar o datare
greşită duce la concluzii eronate. Genealogia (gr. genos
= neam, logos= vorbire) este una dintre cele mai importante ştiinţe
ale istoriei. Ea studiază naşterea şi evoluţia
neamurilor şi a familiilor înrudite care se stabilesc între
persoanele unei epoci date, precum şi rolul pe care aceste
înrudiri îl joacă în desfăşurarea unor evenimente
istorice[17], satisface o
,,frântură din nesfârşita sete de cunoaştere
a omului…[18]. Genealogia foloseşte ca izvoare
mai ales registrele de stare civilă care cuprind naşteri,
căsătorii, decese, registrele parohiale cu date privind
căsătoriile, decesele, înmormântările, diplomele
de înnobilare, înălţări în grad, foile de zestre,
testamente, pomelnice, inscripţii funerare, registre de ranguri
nobiliare şi altele. ,,Istoria, cu ajutorul genealogiei, poate
cunoaşte succesiunile (limpezeşte deci şi cronologia),
dar poate afla şi explicaţii sau realiza portrete prin
cunoaşterea ascendenţei unei figuri oarecare (…).
Se pot crea chiar sisteme de gândire istorică bazate pe succesiunea
generaţiilor (…). Numai genealogia poate da elemente esenţiale
pentru cunoaşterea locului pe care îl ocupă omul în societate
din punct de vedere istoric, juridic, etnic şi biologic… Cercetările genealogice dau posibilitatea cunoaşterii mai aprofundate
a anumitor personalităţi care au fost în centrul unor
evenimente. Fără cercetările cu caracter genealogic,
fără descifrarea prin această filieră a rolului
şi poziţiei diferitelor persoane în societate, multe aspecte
rămân neelucidate[20]. Genealogia sprijină cercetările istorice şi chiar bibliologice
şi docu-mentare, furnizând date pentru rezolvarea problemelor
de cronologie, lămureşte unele chestiuni de istorie socială.
politică şi culturală. Anumite informaţii sunt
furnizate şi ştiinţelor juridice prin explicarea
formelor juridice de proprietate şi de succesiune.
Cunoscându-se progresia numerică a naşterilor,
se pot rezolva multe probleme de demografie istorică, mai exact
de statistică demografică. După cum, prin întocmirea
unui arbore genealogic şi a unor tabele a naşterilor,
se pot da lămuriri
cu caracter economic, cum ar fi spre exemplu, creşterea şi
descreşterea averii unor mari familii în diverse epoci istorice
etc. Genealogia
se află într-un proces de continuă înnoire, ţinând
pasul cu o serie de alte ştiinţe auxiliare şi domenii
cu care se află în corelaţie: cronologia, demografia,
antropologia. Sigilografia sau sfragistica (lat. sigillum, = pecete, semn, sigiliu; gr. sfragis
= sigiliu, logos = vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu
studierea sigiliilor sub toate aspectele[21]. Sigilografia
are drept obiect descrierea, atât a materialelor, cât şi a
impresiunilor sigilare care sunt studiate din punct de vedere istoric,
artistic, tehnic, juridic, diplomatic. Tot această ştiinţă
se ocupă şi de modalităţile de aplicare a sigiliului,
de depistarea falsurilor sigilare, precum şi de conservarea
şi restaurarea lor. Sigiliile
s-au conservat sub două aspecte: ca tipare sau matrice de metal,
gravate negativ şi ca peceţi, adică impresiuni pozitive
ale acestora., realizate în ceară, hârtie, lut, fum, cerneală. La rândul
lor tiparele sigilare sunt şi ele izvoare documentare deosebit
de importante, transmiţând preţioase informaţii referitoare
la arta gravării. Ele pot elucida şi anumite probleme
de genealogie, deoarece matricele sigilare ale diverşilor demnitari,
personalităţi, familii etc., au fost păstrate şi
transmise din generaţie în generaţie. Sigiliile
ca şi monedele au un
,,caracter de oficialitate, de garanţie, care le dă o
valoare excepţională ca izvoare pentru cunoaşterea
trecutului. Monedele sunt garantate de puterea suverană, sigiliile
deşi emană adeseori de la instituţii sau persoane
particulare, prezintă garanţii suficiente prin însuşi
faptul că menirea lor este tocmai să certifice autenticitatea
unui act…[22]. Tot aceste izvoare furnizează preţioase informaţii privind
organizarea cancelariilor,
a modului de autentificare a actelor publice sau particulare[23]. Sigiliile constituie izvoare care pot ilustra în mod special anumite evenimente,
ele păstrează informaţii preţioase privind istoria
unor zone, unor oraşe, unor instituţii. Este izvorul care
păstrează, sintetizează şi transmite generaţiilor
mai noi simbolurile strămoşilor. Sigiliul, de foarte multe
ori, mai ales în epoca modernă, a constituit
un mijloc de exprimare a idealurilor naţionale şi,
în consecinţă, pentru istorie constituie o sursă
deosebit de preţioasă şi interesantă, dar dificil
de descifrat prin însăşi complexitatea problemelor ce
le conţine. Cercetătorului din domeniul istoriei şi bibliologiei îi sunt necesare
şi cunoştinţe de heraldică pentru folosirea
cât mai exactă a izvoarelor. Din cadrul surselor istorice ea
utilizează peceţile, monedele, inscripţiile de pe
pietrele de mormânt, monumentele de arhitectură, diplomele
etc. Heraldica (lat.
medievală heraldus, héraut = crainic)
are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea,
cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat,
oraş, familie, corporaţie etc. Tot ea este aceea care
fixează şi studiază aspectele teoretice ale unei
steme, precum şi alcătuirea acestora[24]. Heraldica este un factor de civilizaţie iar izvoarele acestei discipline
dovedesc, odată în plus, întrepătrunderea dintre istorie
şi artă. Pentru interpretarea justă a izvoarelor, pentru redarea cât mai fidelă
a adevărului, istoricul şi orice cercetător şi
documentarist trebuie să poată citi şi înţelege
elementele heraldice, trebuie, altfel spus, să posede tehnica
descifrării stemelor sau a blazoanelor, care constituie elementul
fundamental al heraldicii. Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la dispoziţia
cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu
deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor sociale,
politice şi culturale ale societăţii omeneşti.
Prin descifrarea izvoarelor heraldice se poate înţelege mai
bine mentalitatea lumii medievale în general, moravurile şi
obiceiurile, de multe ori ele servind la ,,descifrarea încrengăturilor
genealogice, adesea foarte încurcate…. Ea a constituit, de asemenea
şi un domeniu larg de manifestare a conştiinţei naţionale,
domeniu pe care românii l-au folosit din plin. Lupta pentru independenţă
şi pentru unitate naţională este evidenţiată
şi de simbolurile heraldice care au servit şi ca arme
de luptă pentru realizarea acestor deziderate. Metrologia (gr. metron
= măsură,
logos = vorbire) este ştiinţa
care se ocupă cu studiul măsurilor fixe sau variabile.
Măsurile determinate de om prin calcule au variat după
timp şi după loc, formând adevărate sisteme. Cunoaşterea
acestor sisteme este necesară pentru folosirea cât mai exactă
a izvoarelor pentru înţelegerea izvoarelor istorice ale unor
epoci, pentru înţelegerea mai ales a problemelor economice
ale epocii. Apoi istoria unităţilor de măsură
este legată strâns de istoria schimbului de produse. Metrologia este legătură cu
paleografia prin lectura corectă a izvoarelor paleografice
care cuprind elemente metrologice, iar precizarea timpului de apariţie
a măsurilor sau a greutăţilor ajută paleografia
la datarea izvoarelor sale lipsite de dată[25].
Ea oferă de asemenea elemente foarte importante pentru studierea
monedelor. Numismatica (gr. nomisma
= monedă) este ştiinţa auxiliară a istoriei
care are drept obiect de studiu moneda (analizată sub toate
aspectele). Numismatica are în vedere tipurile monetare, descrierea lor, descifrarea legendelor,
materialul din care sunt confecţionate, raporturile dintre
diferitele categorii de monede, circulaţia monetară, alcătuirea corpurilor de monede. Medalia
constituie şi ea un document metalic al unei epoci istorice.
Ea este pentru contemporani, dar mai ales pentru urmaşi, un
prilej de înţelegere a importanţei acordate unor probleme
ale vieţii societăţii respective, unor personalităţi
care prin activitatea desfăşurată au contribuit la
propăşirea societăţii omeneşti, unor societăţi
şi a unor instituţii. O ramură a numismaticii se
ocupă de medalii şi plachete: medalistica. Moneda, prin natura sa specifică
a fost destinată să fie o valoare circulatorie, constituind
un instrument de lucru practic (dar şi teoretic) deosebit de
important în analiza vieţii economice, sociale, politice şi
culturale a societăţii omeneşti. În cadrul ei, modena
poate fi o măsură a valorii, deci un instrument de schimb,
poate fi un intermediar al schimburilor şi o rezervă de
valoare[26]. În acest ultim caz, tezaurele monetare pot furniza informaţii preţioase
de natură numismatică şi economică, privind
raportul dintre monedele autohtone şi cele care circulă
concomitent cu ele, orientarea economică a statului respectiv,
orientare care este în strânsă legătură cu politica
externă etc. Moneda a constituit şi constituie în prezent o antenă deosebit de
sensibilă a vieţii economice, sociale, politice şi
culturale a unei societăţi[27].
De aceea, ea nu este numai un instrument fiscal, ci a fost şi
un mijloc de a acţiona asupra unei conjuncturi economice, sociale
şi politice. Apariţia, evoluţia, răspândirea
ei până la tezaurizare reflectă gradul de dezvoltare a
societăţii care a emis-o şi în cadrul căreia
circulă. În acelaşi timp moneda conţine numeroase
elemente ponderale şi de valoare intrinsecă, elemente
iconografice, heraldice, epigrafice şi sigilografice care,
pentru a putea fi înţelese, necesită vaste cunoştinţe
teoretice şi o îndelungată experienţă practică. Prin natura sa specială, studiul monedei reprezintă un domeniu deosebit
de complex, şi de complicat în acelaşi timp, al cercetării
istorice. În toate epocile moneda constituie un izvor important
pentru studierea nivelului economic al unui popor, pentru determinarea
şi înţelegerea fluctuaţiilor economice, a crizelor
din acest domeniu, apariţia falsurilor monetare[28],
deprecierile din titlul metalului preţios, monede cu miez de
aramă etc., O interpretare cât mai complexă a descoperirilor
monetare dintr-o zonă, conduce la o prezentare cât mai exactă
a vieţii comerciale, a circulaţiei bunurilor economice;
se pot realiza interesante raporturi valorice între monedele diferitelor
ţări, se poate stabili puterea de cumpărare a membrilor
societăţii într-o anumită perioadă etc. Istoria
finanţelor unui stat nu se poate scrie fără date
despre circulaţia monetară, fără izvoare scrise
referitoare la echivalenţa monedelor. Prin particularităţile sale, moneda reprezintă aşadar,
un izvor de o deosebită însemnătate pentru studierea istoriei,
deoarece aşa cum afirma marele numismat francez Ernest Babelon,
,,o colecţie de monede este un depozit oficial de documente
contemporane care n-au putut fi alterate în decursul timpurilor
prin transcrieri greşite, prin interpolări voite, prin
suprimări arbitrare sau inconştiente. Ele sunt martorii
oculari şi oficiali, chemaţi fără încetare să
facă mărturisiri în vasta anchetă pe care ştiinţele
istorice o întreprind din diferite puncte de vedere asupra trecutului
omenirii: o monedă este, mai adeseori decât se crede, singurul document
autentic care a ferit de profanarea uitării un eveniment istoric…[29]. Arhivistica este ştiinţa care se ocupă cu teoria
şi practica în arhive[30]. Arhivele,
ca păstrătoare de vestigii şi antichităţi,
ca păstrătoare a conştiinţei de sine a popoarelor, constituie condiţia sine qua non pentru reconstituirea istoriei
unui popor. Ştiinţa arhivistică, prin cercetările ei fundamentale
şi aplicative, are drept
scop crearea celor mai bune condiţii pentru munca în arhive.
Indiferent de forma pe care o au astăzi materialele arhivistice,
toate arhivele din lume conţin izvoare istorice care lămuresc
aspecte economice, sociale, politice, culturale ale unui popor sau
se referă la relaţiile internaţionale[31]. Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au format într-o perioadă
îndelungată de timp. Încă din antichitate s-a recurs la
izvoarele epigrafice şi la arhive, ceea ce presupunea cunoştinţe
deosebite. În evul mediu interpretarea mărturiilor istorice
era, de multe ori, contradictorie şi chiar inexactă, ceea
ce a dus la elaborarea unor reguli de cercetare şi a unor reguli
de publicare ştiinţifică a izvoarelor istorice. Se
începea astfel constituirea ştiinţelor auxiliare tradiţionale
încă din secolul al XVI-lea, cum a fost heraldica şi genealogia.
Dar cele mai multe dintre ştiinţele auxiliare s-au constituit
ca atare în secolul al XVII-lea, iar în cel următor unele dintre
ele au devenit chiar obiect de studiu în unele universităţi
europene.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|