Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
METODA ALCĂtuiRII
Cursul de ştiinţe auxiliare nu se limitează numai la prezentarea
unor noţiuni generale referitoare la câte una din aceste discipline.
Facultatea trebuie să contribuie la formarea unei concepţii şi
a unei metode de lucru, trebuie să ducă la însuşirea
tehnicii de cercetare şi de studiu de către studenţi.
În acelaşi timp pe parcursul seminariilor şi cursurilor
studentul este orientat în bibliografia fundamentală a diferitelor
discipline. Fiecare ştiinţă îşi are
propriile sale metode de cercetare şi de lucru, izvorâte din
experienţa cercetărilor şi din specificul ştiinţei
respective. Metoda practică de lucru, altfel spus tehnica de lucru constituie de
fapt stilul de muncă, modalitatea de a aduna, de a selecta şi
apoi de a redacta o lucrare. Fazele prin care trebuie să treacă
pentru a realiza în final un studiu, sunt obligatorii pentru toţi
cercetătorii. Activităţii universitare îi sunt proprii lucrările de seminar,
comunicările de la cercurile ştiinţifice (universitare,
naţionale), lucrări de diplomă, articole, recenzii,
studii în revistele de specialitate. După ceea ce conţin, aceste lucrări pot fi şi trebuie
să fie mai ales lucrări de interpretare, publicarea de diverse
categorii de izvoare, de prezentare a altor opere, instrumente de
lucru. Lucrările pe care le efectuează studenţii în mod curent sunt
acelea de seminar. Acestea trebuie să reflecte orientarea studentului
în bibliografia generală, cât şi în cea specială a
temei pe care şi-a propus-o, precum şi capacitatea lui de
selecţie a materialelor adunate, modul în care şi-a conceput
subiectul ales, cunoaşterea tehnicii de redactare. Redactarea
trebuie să fie concisă, sobră, iar cât priveşte
întinderea lucrării aceasta trebuie să fie adaptată
scopului pe care şi l-a propus şi locului unde este prezentată lucrarea,
lăsându-se timp şi la eventualele discuţii. Lucrările de seminar, în general trebuie să cuprindă următoarele
părţi: introducerea, tratarea propriu-zisă, concluziile,
aparat critic, bibliografie şi, dacă este cazul, anexe:
grafice, planşe, fotografii, diapozitive, hărţi etc. Aceste elemente constituie părţi componente ale lucrării de
diplomă, dar fiecare din componente fiind mult extinse, accentul
căzând pe tratare, expunere şi demonstrarea tezelor. La cercurile ştiinţifice şi de multe ori în seminarii, se pot
efectua recenzii care au scopul de a familiariza pe studenţi
cu redactarea unor lucrări proprii. Recenzia este cea mai simplă
lucrare ştiinţifică. Ea constă din prezentarea
unei lucrări sau a unui periodic, fiind vorba de o prezentare
logică, închegată de aşa manieră, încât să
fie evidenţiate ideile din fiecare capitol, structura cărţii,
elementele de noutate care sunt aduse în istoriografie prin lucrarea
respectivă. Recenzia trebuie să cuprindă şi părerile
celui care o redactează, iar analiza critică pe care o efectuează
autorul, este necesar să fie concisă şi documentată. Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice, de orice fel ar
fi ea, o constituie alegerea temei, a subiectului care trebuie cercetat. Alegerea trebuie să fie determinată de utilitatea teoretică
şi practică a studierii ei, dacă au fost rezolvate
sau nu toate problemele care o compun, dacă mai există izvoare
utilizate eronat, rectificarea acestor erori, dacă au apărut
surse noi. În cazul lucrărilor de seminar general, subiectul lucrărilor poate
fi un eveniment istoric, o personalitate istorică, o problemă
controversată în istoriografie etc, fiind adoptat în general
la sugestia conducătorului de seminar sau solicitat chiar de
student, făcând parte din preocupările sale. Lucrările de la cercurile ştiinţifice şi cele de diplomă
trebuie să abordeze subiecte de mare specializare care au fost
mai puţin tratate în istoriografie pentru a da posibilitate studentului
să-şi aducă o contribuţie efectivă şi
documentară şi din
punct de vedere al interpretării. După ce s-a ales tema urmează formularea exactă a subiectului
care trebuie făcută cu mare atenţie în funcţie
de posibilitatea studentului de a se informa, în funcţie de ce
s-a scris până la acea dată. Conţinutul lucrării
trebuie să fie în concordanţă cu titlul ei. Remarcăm necesitatea unei cercetări continue într-un anumit domeniu.
Astfel, uneori, lucrările de seminar general sau seminar special
se pot adânci la cercurile ştiinţifice şi apoi dezvolta
într-o lucrare de diplomă. Odată subiectul formulat, urmează depistarea şi lectura critică
a principalelor lucrări din tema aleasă, culegerea de material
informativ începând cu cercetarea principalelor lucrări de sinteză
pentru orientarea în problemă şi pentru a găsi puncte
de plecare. Se studiază apoi şi lucrările speciale.
În scurt timp se alcătuieşte o bibliografie a problemei
care este bine să fie cât mai cuprinzătoare, exhaustivă
dacă este cu putinţă. Criteriul de alcătuire poate
fi cel cronologic sau cel alfabetic. Lista trebuie să cuprindă
toate datele bibliografie precum şi locul, dacă-l ştim,
unde se găsesc lucrările. Alcătuirea acestei bibliografii
se realizează fie în biblioteci, la fişierul alfabetic sau
tematic, fie consultând lucrări cu caracter bibliografic cum
ar fi Bibliografia istorică
a României, fie din subsolurile
lucrărilor pe care le consultăm şi care cuprind referiri
de acest fel, fie din alte lucrări cu caracter bibliografic.
Pe lângă această bibliografie se mai poate alcătui
şi o listă a fondurilor şi colecţiilor arhivistice
unde ştim că s-ar putea găsi materiale care se referă
la subiectul ales. Trebuie apoi consultate şi lucrările
străine referitoare la istoria românească. Lista acestora
se află în buletinele bibliografice, cum ar fi: Cărţi
străine în bibliotecile din România. Istorie sau Din sumarul periodicelor străine.
Istorie. Bibliografiile unor personalităţi româneşti: Nicolae Bălcescu,
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, A. D. Xenopol,
C. C. Giurescu pot cuprinde de asemenea indicaţii bibliografice
utile pentru tema aleasă. Materialul bibliografic se adună
pe fişe bibliografice (10/15 cm) de un
sfert de coală. Această fişă bibliografică
trebuia să conţină: numele şi prenumele autorului,
titlul şi subtitlul lucrării, numele celui care prefaţează
lucrarea, numele traducătorului, ediţia, volumul, locul
publicării, editura, anul apariţiei, numărul de pagini,
planşe, hărţi, eventual titlul colecţiei şi
numărul publicaţiei din serie. Dacă avem articole sau
studii se va adăuga titlul periodicului în ghilimele, localitatea,
numărul volumului sau anul calendaristic, numărul, paginile
între care se află articolul sau studiul. Pe această fişă
se mai indică problema sau ideea pentru care poate fi folosit
materialul respectiv, precum şi locul unde poate fi găsită
lucrarea şi chiar cota, dacă o avem la îndemână. Fişele se vor aşeza apoi în ordine alfabetică, uşurându-se
astfel alcătuirea în final a bibliografiei lucrării. Urmează investigarea fondurilor şi colecţiilor arhivistice
aflate în Arhivele Naţionale unde se vor căuta mai ales
izvoarele inedite, nepublicate. Folosirea izvoarelor inedite, mai ales, a celor narative, cere mult discernământ
şi prudenţă, critica de text constituind un moment
foarte dificil în elaborarea unei lucrări. După adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite
şi inedite urmează lectura critică a acestora şi
alcătuirea unui plan de lucru cuprinzând problemele mari. În
acest plan trebuie să existe un capitol referitor la istoriografia
şi la izvoarelor problemei. Pe baza acestui plan iniţial
se face lectura critică a materialului. Pe parcursul documentării
planul acesta va suferi modificări. În urma lecturii atente şi
critice se va reţine ceea ce s-a scris despre problema respectivă,
ce s-a rezolvat şi aspectele care mai sunt încă nelămurite.
Tot ce socotim necesar pentru redactarea lucrării se notează
pe fişe documentare de format 1/4 sau 1/2. Trebuie optat pentru
o variantă sau alta spre a putea fi utilizate mai uşor şi
pentru a le putea sistematiza pe probleme. Se pot alcătui următoarele
tipuri de fişe: a) fişa extras; b) fişa rezumat; c)
fişa regest; d) fişa de trimitere; e) fişa de atenţionare;
f) fişa bibliografică. Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină
o singură idee, problemă, pasaj etc. Orice fişă documentară trebuie să cuprindă în stânga
sus datele bibliografice: autor, titlul cărţii (titlul cărţilor
sau al studiilor se prescurtează pentru a uşura redactarea
fiecărei fişe. Prescurtarea se menţine pe tot parcursul
fişării materialului respectiv), volum, pagină; în
dreapta sau la mijlocul fişei se scrie ideea, problema, conţinutul
ei. Dacă avem un periodic se mai adaugă în stânga sus anul
de apariţie, numărul, ziua, luna, pagina; în cazul documentelor
se notează arhiva, fondul arhivistic; dosarul, anul, fila. Pentru
microfilme se notează ţara, rola şi cadrul respectiv
unde se află problema. Titlurile publicaţiilor se subliniază,
iar cele ale periodicelor se pun între ghilimele. Cea mai simplă şi cea mai comodă fişă este fişa extras, deoarece pe ea se trec
pasaje întregi, sub formă de citate între ghilimele, pentru a
arăta că fragmentul respectiv aparţine altcuiva şi
nu nouă. În general se extrag concluzii,
afirmaţii care pot forma elemente de bază pentru
discuţii. Fişa extras se foloseşte
şi în cazul izvoarelor pentru documentare, cronici, manuscrise,
documente de arhivă. În acest caz fişa va conţine în
stânga sus: emitentul actului, beneficiarul actului, locul, data emiterii
(anul, luna, ziua), conţinutul actului care poate fi integral,
rezumat sau combinat: extras cu rezumat. În dreapta sus se pune ideea
sau problema pe care o conţine fişa. În partea de jos a
acestei fişe extras de documente se scrie felul actului (original,
copie), materialul, sigiliul etc., volumul din care a fost extras,
arhiva, fondul arhivistic, dosarul, anul, fila. Pentru microfilme
se pune: ţara, rola, cadrul. Fişa rezumat este
mai dificil de realizat deoarece presupune mai multă practică
în problema selectării materialelor publicate precum şi
a izvoarelor. Pe aceste fişe trebuie indicate paginile din lucrare
sau din document care s-au rezumat. Fişa regest cuprinde
atât citate cât şi rezumate din lucrări publicate sau izvoare.
Se indică pagina în dreptul citatului şi în cazul rezumatului
fie în dreapta fie în stânga. Fişele extras, rezumat şi regest alcătuiesc fişa principală, informativă.
Se poate întâmpla ca pe parcursul lecturii una din aceste categorii
de fişe să ne fie necesară şi la un alt capitol
decât cel pentru care a fost făcută iniţial. În acest
caz se alcătuieşte o fişă
de trimitere care este o fişă identică (dublet)
cu prima şi pe care o vom folosi unde este din nou cazul. O altă
fişă care se poate efectua este fişa
de atenţionare care se realizează atunci când se alcătuieşte
bibliografia şi cercetăm în biblioteci, în lucrări
bibliografice cu care ocazie observăm şi lucrări pentru
alte probleme care ar putea să ne preocupă sau ne preocupă.
În acest caz alcătuim acest tip de fişă care trebuie
să conţină toate datele bibliografice: autorul, titlul
lucrării sau al studiului etc., anexe şi apoi menţiunea
pentru ce problemă ne va fi utilă. De asemenea şi pe
parcursul lecturii pentru lucrarea care este pe masa de lucru, în
subsoluri sau în diferite liste bibliografice, putem găsi diverse
lucrări, studii sau documente pentru care se vor alcătui
astfel de fişe de atenţionare. Ele se vor aduna separat
în plicuri pe care se va menţiona problema generală pentru
care sunt adunate fişele. Fişa bibliografică, menţionată
deja, este fişa pe care se trece fiecare lucrare sau articol
în parte. Ea se realizează o dată când alcătuim bibliografia
problemei şi apoi, a doua oară, când începem lectura propriu-zisă.
Ea este prima fişă care se face. Şi apoi în continuare
se pot alcătui fişe bibliografice ori de câte de câte ori
găsim în subsoluri sau chiar în text studii, lucrări, documente,
fonduri arhivistice etc., care ne lărgesc bibliografia problemei
la care lucrăm. Fişa bibliografică trebuie să cuprindă: numele şi
prenumele autorului sau autorilor. Dacă este femeie se va scrie
prenumele întreg. Titlul şi subtitlul se scrie aşa cum apare
pe foaia de titlu a cărţii (prima pagină tipărită
după copertă), volumul, locul unde a apărut lucrarea,
editura, anul de apariţie, indicaţii referitoare la formatul
cărţii, numărul total de pagini, anexele - cu menţiuni
speciale în legătură cu utilizarea lor în cadrul lucrării.
În cazul periodicelor se mai adaugă numele acestora, localitatea,
tomul, volumul, anul apariţiei, numărul paginilor între
care se află studiul care ne interesează. Fişe mai speciale se realizează şi în cazul obiectelor cu caracter
etnologic, a pieselor din muzee, pentru piese aparţinând istoriei
artei pentru monumente de arhitectură, pentru piese arheologice. După ce s-au adunat fişele
informative acestea se aşează în plicuri mari sau chiar
în dosare plic cu titluri corespunzătoare capitolelor din lucrare,
conform planului iniţial. Urmează apoi studierea materialului
adunat. Se stabilesc punctele de lucru, precum şi planul definitiv
al lucrării. Se analizează izvoarele referitoare la problemă,
se verifică autenticitatea lor, se realizează o selecţie
şi o ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei
categorii şi de ponderea pe care vrem să o acordăm
fiecărei surse documentare după planul ultim, definitivat,
ceea ce presupune reclasarea fişelor în alte plicuri şi
alte dosare. În continuare urmează faza conceperii lucrării,
faza creatoare - enunţarea tezelor lucrării respective,
stabilirea legăturilor şi conexiunea faptelor istorice pe
care le tratează lucrarea. Se impune o judecată cât mai
obiectivă a evenimentelor. Conform planului se va redacta fiecare
capitol în parte în ordinea pe care o considerăm cea mai logică
şi mai limpede. Lucrarea trebuie să cuprindă: introducere,
cuprins şi încheiere, precum şi aparatul critic: note, bibliografia,
anexele (ilustraţii, planşe, documente, indice de nume,
locuri etc.). Organizarea materialului - reclamă
interpretarea faptelor în procesualitatea evenimentelor în toată
complexitatea lor. Aceasta presupune stabilirea articulaţiilor
şi corelaţiilor diferitelor evenimente utilizând deopotrivă
analiza şi sinteza. Este etapa creaţiei
propriu-zise, enunţarea tezelor fundamentale ale lucrării
ştiinţifice. Operaţia intelectuală în sine se
bazează pe o tehnică de combinare: clasificarea fişelor
documentare, potrivit planului stabilit, care reclamă acurateţe,
acribie, spirit de ordine, exactitate. Acum este momentul de a se
manifesta cercetătorul prin: stabilirea tuturor legăturilor,
conexiunea faptelor istorice în cadrul procesului, dimensiunile acestuia,
raporturile cauză-efect, obiectivismul şi subiectivismul
manifestate, judecata de valoare asupra evenimentelor şi proceselor. Planul schematic anterior şi ipotezele de lucru sunt definitivate în
vederea redactării finale. Acum trebuie să avem în vedere
economia lucrării, destinaţia finală (comunicare orală,
tipărire), caracterul ei etc. Introducerea se realizează
în general la sfârşitul muncii de redactare. În cadrul ei se
va scoate în evidenţă importanţa temei alese, istoriografia
problemei, izvoarele folosite, lucrurile noi pe care le aducem, elementele
care caracterizează lucrarea, metodologia folosită. Se mai
pot menţiona dificultăţile menţionate, precum
şi mulţumirile pe care le aduce autorul celor care l-au
ajutat în realizarea lucrării. Cuprinsul constituie
partea cea mai importantă a unei lucrări. Aici se obiectivează
actul de creaţie al cercetătorului, aici se vor prezenta
lucrurile noi care le aduce lucrarea, nu numai sub aspectul unei descoperiri
de excepţie dar şi prin noua abordare a temei sau printr-o
nouă aşezare a surselor sau o nouă viziune pe care
intenţionează să o dea problemei. Toate afirmaţiile
trebuie argumentate pe baza izvoarelor sau pe cercetările înaintaşilor.
Toate acestea trebuie indicate în aparatul critic al lucrării.
Orice reproduceri integrale din lucrări sau izvoare
se fac folosite ghilimelele. Autorul trebuie să fie atent la unitatea textului, la prezentarea cât
mai logică şi mai închegată a ideilor, elemente care
sporesc valoarea lucrării respective. Stilul trebuie să fie ales, ştiinţific, sobru, clar şi
concis, eliminându-se pe cât posibil expresiile bombastice şi
frazele exagerat de lungi care dăunează clarităţii
şi calităţii lucrării. Concluziile constituie
partea finală a lucrării. Aici trebuie să se rezume
rezultatele la care a ajuns cercetătorul, importanţa
lor în cadrul istoriografiei problemei tratate, precum şi perspectivele
pe care le deschide cercetarea sa. După redactarea ,,la prima mână… cum se spune, după un timp,
necesar pentru detaşarea autorului de problemă, lucrarea
se va finisa, dându-i-se forma definitivă. Aparatul ştiinţific
sau critic constituie o parte integrantă din lucrare. Acesta
poate fi ataşat la sfârşitul fiecărui capitol, la sfârşitul
lucrării sau în subsolurile fiecărei pagini. El cuprinde
trimiterea exactă la lucrările şi la izvoarele folosite
şi o garanţie ştiinţifică a lucrării.
Tot în note se mai pot da o serie de indicaţii bibliografice,
se pot reproduce fragmente din diferite documente, se pot face diferite
completări care în text ar strica fluenţa expunerii. Pentru
trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la 1 la n, pe
fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime. Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi
numele autorului, titlul, ediţia, volumul, locul de apariţie,
editura, anul apariţiei, pagina; la periodice se adaugă
numele periodicului, locul de apariţie (mai ales pentru cele
mai puţin cunoscute), anul de apariţie, anul calendaristic,
numărul, ziua şi luna, pagina. Dacă sunt documente
se va specifica arhiva unde se află, fondul, pachetul, fila;
dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e cunoscut),
titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul manuscrisului,
fila. În cazul în care avem obiecte de muzeu trebuie să se menţioneze
instituţia care păstrează obiectul, colecţia,
numărul de inventar. Pentru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg
sistem de prescurtări, le indicăm mai jos pe cele mai des
folosite. Op. cit., se
foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare
a unui autor. Prima oară trimiterea se face în întregime, aşa
cum am arătat mai sus. A doua oară folosind acest opus citatus (opera citată) prescurtat în op. cit., cu subliniere.
Ibidem se întrebuinţează
când avem trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi
lucrare. Poate fi aceeaşi pagină dar dacă este alta
se indică exact pagina. Dacă între prima trimitere şi
următoarea s-a intercalat o altă notă, menţiunea
ibidem nu mai este valabilă. Idem se foloseşte
în cazul autorului care are mai multe lucrări şi pentru
a evita repetarea numelui se foloseşte acest termen, urmând a
scrie doar titlurile lucrărilor sau articolelor. Cf (confero) se foloseşte pentru a indica
o comparaţie între paragrafe diferite de izvoare, între puncte
de vedere diferite sau asemănătoare. Apud (la) se
întrebuinţează când în text folosim un citat dintr-o lucrare
sau un izvor istoric pe care nu l-am citit direct ci l-am preluat
din altă lucrare pe care o menţionăm în subsol. În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, a unor
periodice precum şi a unor lucrări, a unor colecţii
de documente, repertorii etc. În acest caz în lucrare trebuie să
existe o listă a acestor abrevieri care să constituie cheia
descifrării trimiterilor. Lista abrevierilor se aşează
fie înaintea introducerii, fie înaintea listei bibliografice, în ea
sunt incluse toate izvoarele şi lucrările folosite de autor.
Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui
capitol sau la sfârşitul lucrării. Oriunde s-ar afla, ea
trebuie să respecte o anumită ordine: lucrări teoretice, izvoare, lucrări
generale, lucrări speciale, periodice. Fiecare la rândul lor
pot fi prezentate în ordine cronologică sau alfabetică.
Criteriul alfabetic este cel mai folosit. Anexele lucrării pot cuprinde: izvoare inedite reproduse integral sau
parţial, hărţi, grafice, liste cronologice, ilustraţii,
desene. Dacă lucrarea are mai multe ilustraţii este necesar
să se alcătuiască o listă a acestora. Unele lucrări, mai ales volumele de documente, trebuie să conţină
şi un indice. Acesta
poate fi: general, onomastic, tematic, toponimic, de titluri etc.
Indicele cuprinde toate numirile în ordine alfabetică şi
pagina la care se găseşte, sau numărul de ordine dacă
este document. Indicele se întocmeşte după ce lucrarea a
fost tipărită în pagini sau dactilografiată dacă
este vorba de lucrarea de diplomă.
Unele lucrări, mai ales colecţiile de documente,
pot conţine şi un glosar
de termeni rari, vechi sau în limbi străine. Acesta este ordonat
după criteriul alfabetic. Tabla de materii sau cuprinsul încheie lucrarea. Ea trebuie să cuprindă
titlul fiecărui capitol cu paginile între care se află,
anexele sunt şi ele cuprinse aici. Şi tabla de materii se
alcătuieşte la sfârşitul lucrării sau în pagini
tipărite. După redactarea lucrării şi mai ales după dactilografierea
ei autorul trebuie să facă o revizuire a ei, atât din punct
de vedere stilistic, cât şi al conţinutului ştiinţific;
se verifică aparatul critic, numele proprii, denumirile localităţilor,
se uniformizează trimiterile şi prescurtările.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ADĂNILOAIE, NICHITA. Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice
de istorie, în ,,Studii şi articole de istorie…, XXI, 1973,
p. 69-76.
EDROIU, NICOLAE. Introducere în istorie şi
ştiinţele auxiliare ale istoriei, Univ. ,,Babeş-Bolyai…,
Cluj-Napoca, 1977, p. 216-221.
MACIU, VASILE. Metode de cercetare în istorie, în: ,,Forum…, 2, 1970, p. 31-42.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Îndrumări în cercetări istorice,
Bucureşti, 1943.
SACERDOŢEANU, AURELIAN, Metoda alcătuirii unui studiu de istorie,
în: RA. IX, 1967, nr. 1, p. 21-34.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|