Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA

 

 

 

EPIGRAFIA

 

 

Epigrafia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama, argilă, tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor), ponduri (greutăţi) şi chiar pe stânci (cum este, de exemplu, inscripţia lui Darius de la Behistun - localitate aflată azi în Iran), în limbile vorbite odinioară sau mai recente. Ea nu-şi limitează cercetarea numai la opere  cu caracter solemn, cu conţinut juridic, religios, funerar, arhitectonic, ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi: cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule, mărci de fabrică (oficina), nume de unităţi militare, scrierile trasate de mână pe monumente (grafitti). Apographele (copiile de inscripţii din manuscrise vechi) intră şi ele în sfera atenţiei acestei ştiinţe, precum şi în alcătuirea corpusurilor epigrafice.

,,În mod curent se înţelege prin epigrafie acea ramură a cercetărilor istorice al cărei obiect în constituie studiul inscripţiilor greceşti şi latine…. În realitate, accepţia termenului este mai largă şi la ora actuală se vorbeşte de o epigrafie egipteană, sumeriană, hittită, etruscă, punică, miceniană etc.

Sunt socotite inscripţii tot ceea ce este scris prin procedee ca: săpat, desenat, pictat, incizat, brodat sau cusut.

Inscripţia este un document primar şi un martor direct la evenimente. Ne parvine fără intermediar, spre deosebire de operele istorice ale antichităţii transmise prin manuscrise recopiate de-a lungul secolelor. Prin permanentele descoperiri de inscripţii, epigrafia împrospătează neîncetat câmpul de cercetare istorică.

Epigrafele ,,reprezintă cele mai elocvente şi obiective documente /.../ nu numai prin faptul că relativ numeroaselor inscripţii variate constituie unicate, piese exclusive, singulare, de caracter general sau local,  dar şi fiindcă înscrisurile, oricât de scurte şi ,,laconice… ar fi sau ar părea să fie, ,,vorbesc… despre autorii şi mediul lor social-economic într-un mod mult mai circumstanţial, explicit, şi mai direct decât alte izvoare, evident mai mult decât cele nescrise…. Scopul inscripţiei este acela ca anumite fapte care au fost socotite importante  să fie făcute cunoscute atât contemporanilor, cât şi celor care vor urma.

Numele acestei discipline auxiliare a istoriei provine de la cuvintele greceşti epi = deasupra, pe; grapho = a scrie, a grava, a desena; graphein = scriere.

Istoria epigrafiei este foarte veche. Chiar Herodot (484-428 î.Hr.) a folosit inscripţiile templelor ca izvoare istorice pentru alcătuirea operei sale. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice şi arheologice de o serie de istorici greci şi romani.

În perioada medievală preocupările au continuat, remarcându-se în secolul al XVI-lea Conrad Peutinger (1465-1547) şi Martin Smet. Aceştia nu au depăşit faza recunoaşterii inscripţiilor ca izvor istoric şi folosirea lor ca atare.

Ca ştiinţă auxiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul secolului al XIX-lea. August Boekh (1785-1867) şi Th. Mommsen (1817-1903) sunt consideraţi fondatorii ei. Încă din anul 1827, în studiile sale, A. Boekh arăta  scopul şi necesitatea publicării corpusurilor de inscripţii greceşti. Tot el a definit epigrafia drept ,,arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra….

De remarcat că la iniţiativa lui August Boekh, Th. Mommsen şi Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff s-a început adunarea, studierea şi publicarea inscripţiilor antice. Astfel, din anul 1828 au început să apară volumele Corpus Inscriptionum Graecarum, înlocuit  foarte curând cu colecţia Inscriptiones graecae. (Editate de Academia din Berlin).

Încă din 1847, eruditul istoric german Th. Mommsen a iniţiat, mai întâi sub formă de proiect, o lucrare istorică monumentală: Corpus Inscriptionum Latinarum. După un deceniu de demersuri stăruitoare, Academia din Berlin a acceptat acest Corpus de izvoare şi el va fi realizat şi editat de savantul german după câteva decenii de muncă asiduă. În cadrul sferei sale de cercetare  s-a situat şi teritoriul Daciei romane, mai exact Transilvania, fiind preocupat mai întâi să cerceteze lucrările de specialitate, publicaţiile şi colecţiile de texte epigrafice transilvănene. După această etapă Mommsen a fost interesat să cunoască la faţa locului - de visu - inscripţiile latine din Transilvania, pregătindu-şi cu minuţiozitate (timp de 2 luni) călătoria sa în Transilvania. În acest scop a consultat pentru a doua oară lucrarea lui I. F. Neigebaur, Alterthümer und Inscripten in Siebenbürgen, - 1848. Apoi şi-a întocmit fişe şi note care să-l ajute la verificarea la faţa locului (in situ) a inscripţiilor romane publicate de Neigebaur.

S-a interesat la Berlin şi Viena şi despre alţi cercetători transilvăneni cu care putea colabora când va ajunge la faţa locului şi i-a fost recomandat G. D. Teutsch, cunoscut în cercurile ştiinţifice germane din perioada când îşi făcea studiile la Berlin (1837-1839). Cu acest mare istoric transilvănean Th. Mommsen a întreţinut timp de 10 ani (1856-1866) o interesantă corespondenţă ştiinţifică. Tot prin intermediul său va intra în contact cu o serie de arheologi, istorici, colecţionari şi anticari din Transilvania (arheologul Michael Johann Ackner, colecţionarii Adam Varádi, Fr. Müller, Albert Bielts, Ludwig Reisenberger, Timotei Cipariu şi alţii).

Din corespondenţa Mommsen - Tetsch rezultă întreaga activitate ştiinţifică desfăşurată de istoricul german în Transilvania. La 23 septembrie 1859 a sosit la Cluj unde în câteva zile a cercetat cu multă atenţie toate textele epigrafice din colecţia J. Kémeny. De la Cluj a mers la castrul roman de lângă localitatea Ilişua (situată pe Someşul Mare). De aici a călătorit mai departe la Turda, comuna Luncani - Aiud, Blaj, Zlatna, Abrud, Roşia-Montana, Alba Iulia, Sibiu, Orăştie, Valea Haţegului, Deva, Micia (Veţel), Mintia şi Zam.

Desigur, întâlnirea cea mai importantă s-a petrecut la Sibiu unde îl aşteptau Teutsch şi alţi colaboratori ai acestuia şi unde a avut ocazia să vadă cea mai importantă colecţie transilvăneană de materiale arheologice a lui M. J. Acknner - piesele din Muzeul Brukenthal (monede, camee, pietre antice). De la Sibiu, a poposit câteva zile în comitatul Hunedoara, deosebit de bogat în vestigii antice şi unde a găsit pe teren inscripţiile latine care-l interesau şi pe care le-a descifrat. După părăsirea Transilvaniei, Th. Mommsen a continuat să corespondeze cu Teutsch şi cu alţi colecţionari, pentru identificarea unor localităţi transilvănene cu denumiri latine, sau alte piese. Astfel, în urma acestei colaborări a savantului german cu cercetătorii transilvăneni, Transilvania a fost cuprinsă în această operă fundamentală pentru istoria Imperiului Roman - Corpus Inscriptionum Latinarum, vol. III, Berlin, 1862.

După contribuţia lui August Boekh şi Th. Mommsen, epigrafia s-a dezvoltat în toate ramurile sale. În foarte multe ţări europene a început o adevărată campanie publicitară a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti şi romane). Aceste mari colecţii au oferit material de cercetare pentru apariţia altor lucrări de interpretare. Astfel, în 1885 apăreau la Paris lucrările lui Solomon Reinach: Traité d’épigraphie grecque şi René Cahnat: Cours d’épigraphie  latine. Acestea au pus bazele teoretice şi ştiinţifice ale epigrafiei.

În perioada interbelică şi după al doilea război mondial cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin publicarea de noi inscripţii, cât şi prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei ştiinţe. Congresele internaţionale de la Paris, Viena, Cambridge, München au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicaţie specializată: ,,Année Epigraphique“.

Vestigiile romane din Dacia descoperite de-a lungul timpului în localităţile provinciei imperiale romane au stârnit interesul istoricilor români şi străini încă din perioada medievală. Astfel, primele preocupări epigrafice s-au semnalat pe teritoriul românesc din secolul al XVI-lea prin activitatea lui Ioan Mezerzius care a realizat prima culegere de inscripţii din Dacia.

În secolul al XVII-lea, Miron Costin (1633-1691) a fost primul care a menţionat în operele sale vestigii arheologice şi monumente epigrafice, fiind primul istoric care ne-a lăsat ştiri cu caracter epigrafic, folosind el însuşi inscripţiile ca izvor istoric. Drumul deschis de acesta a fost continuat de fiul său Nicolae Costin (1660-1712), de Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi mai ales de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Acesta din urmă a fost atras în mod deosebit de izvoarele arheologice şi epigrafice. De multe ori, în lucrările sale, a făcut referiri la ,,pietrele scrise epigramate….

Primele preocupări cu caracter ştiinţific în domeniul epigrafiei pe teritoriul românesc le datorăm unor călători străini din secolele XVI-XVIII care au transcris o serie de inscripţii antice şi medievale. Menţionăm dintre aceştia pe: Jacques Bongars, Georg Dousa, William Paget, Verancsics, Pičre Lescalopier, Stephanus Zamosius (szamosközy), Bartholomeo Bassetti, Marco Bandini, Martin Opitz, inginerul topograf Massigli, secretarul lui Constantin Brâncoveanu - Anton Maria del Chiaro şi alţii. În secolul al XVII-lea s-a început citirea şi copierea pisaniilor de la mănăstiri şi a unor piese tombale de către călugării cărturari, din rândul cărora s-a remarcat mitropolitul Dosoftei al Moldovei.

În secolul următor în Ţara Românească s-a alcătuit lucrarea intitulată Cronologia tabelarae (autorul neidentificat) care-şi propune să realizeze o bază cronologică sigură a Ţării Româneşti, sprijinindu-se pe o anchetă mai largă în domeniul inscripţiilor şi al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv. Lucrarea, deosebit de valoroasă, este  apreciată de epigrafişti drept ,,prima încercare largă şi sistematică de folosire a inscripţiilor medievale româneşti pentru întocmirea unei cronologii a istoriei naţionale….

În secolul al XIX-lea s-au făcut progrese remarcabile. Acum s-au desfăşurat o serie de periegheze pentru a se depista inscripţii antice şi medievale pe teritoriul românesc, una dintre sarcinile perioadei constituind-o strângerea inscripţiilor şi a altor înscrisuri cu caracter religios, pentru a se putea realiza istoria celor mai importante monumente.

Exegeza inscripţiilor a făcut progrese deosebite către sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor. O contribuţie remarcabilă şi-au adus-o: episcopul Melchisedec (1823-1892), Grigore Tocilescu (1850-1909), Ioan Bogdan (1864-1919), Vasile Pârvan (1882-1927), Nicolae Iorga (1871-1940); mai apoi s-au remarcat Grigore Florescu (1892-1960), D. M. Pippidi (1905-1993), I. I. Russu (1911-1989), Popescu Emilian (n. 1928), ca să nu-i pomenim decât pe aceştia.

În ceea ce priveşte publicarea corpusurilor de inscripţii, trebuie menţionat colecţionarul de antichităţi Mihail Manolache Ghica, care, în 1842, avea în vedere publicarea unui corpus al inscripţiilor antice. Pe aceeaşi linie s-a situat Nicolae Bălcescu (1819-1852), George Bariţiu (1812-1893), A. T. Laurian (1810-1881). Cezar Bolliac (1813-1881), Ion Ionescu de la Brad (1813-1891), Al. Odobescu (1834-1895), Grigore Tocilescu (1850-1909). În 1904 Nicolae Iorga, văzând că Academia Română tergiversa publicarea volumelor de inscripţii, a pornit singur la alcătuirea unei culegeri: Inscripţii din bisericile României. Este una din cele mai valoare lucrări cuprinzând inscripţii feudale din Ţara Românească şi Moldova. La ora actuală, printre corpusurile de inscripţii deosebit de preţioase ale României, menţionăm: Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I, (1395-1800), 1965: Inscripţiile greceşti şi latine din sec. IV-XIII, descoperite în România, publicate de Emilian Popescu, 1976; Inscripţiile Daciei Romane, vol. III, 1980; Inscripţiile din Scythia Minor, publicate de către D. M. Pippidi - 1983.

Epigrafia antică se ocupă cu totalitatea materialelor şi obiectelor scrise, imprimate, turnate ce s-au păstrat şi transmis integral sau parţial din vechime.

Inscripţiile epocii antice se împart în două categorii, după conţinutul lor: 1) inscripţii cu conţinut administrativ şi juridic; 2) inscripţii cu caracter diferit.

Din prima grupă fac parte legile, contractele, listele de funcţionari, de consul de preoţi etc., însemnări cronologice, cronistice, metrologice. Celei de a doua grupe îi aparţin inscripţiile de pe morminte (epitafurile), diferite dedicaţii sacre (tituli sacri) de cinstire a unor persoane (honoris causa). Există o mare categorie de inscripţii de un gen mai special: poezia funerară (s-au descoperit cca. 5000 de astfel de poeme în limba greacă). O bogată categorie de inscripţii antice o constituie acele izvoare de mare interes istoric şi care nu au un echivalent în epigrafia modernă. Este vorba de legi şi decrete, tratate de pace, tratate de alianţă, fixând chiar solda trupelor care urmau să fie trimise, arbitraje în probleme litigioase, delimitări de frontiere, tarife prin care se stabileau preţurile maximale ale nor produse etc.

Inscripţiile antice se studiază sub două aspecte: a) textul latinesc şi grecesc ca produs şi formă lingvistică şi b) piesa arheologică în sine, cu acelaşi rost politic militar, social-economic.

În epoca medievală şi modernă, un loc important îl au inscripţiile de pe morminte (epitafurile), diferite dedicaţii sacre cu caracter religios, de cinstire a unor persoane, pisaniile de la biserici şi mănăstiri, inscripţiile cu caracter religios sau artistic de pe unelte, mărcile puse pe cărămizi sau pe diferite produse meşteşugăreşti, pe diferite ţesături, inele, însemnele de pe veselă, sau alte obiecte casnice etc.

Indiferent de etapa când s-au scris şi de conţinutul lor, caracteristica dominantă este aceea că trebuie să fie foarte concise şi clare.

În epoca antică, cele mai vechi inscripţii se întâlnesc săpate în lemn ceruit, apoi în piatră şi marmură. Grecii şi romanii au scris în piatră de la dreapta la stânga, apoi s-a socotit mai potrivit să se scrie alternativ, un rând de la dreapta la stânga, următorul invers, scriere ce se numeşte bustrophedon. Sistemul a fost mult folosit în antichitate. Literele se aşezau fie în formă de coloană, unele sub altele, fie în formă paralelipipedică (cărămidă), fie în formă de coş, rândurile îngustându-se treptat. Dar se întâlnesc şi inscripţii pătrate sau triunghiulare (în formă de piramidă).

Deşi se scria cu litere capitale (mari, clare), lectura era dificilă deoarece se foloseau, în greaca antică şi medievală, o serie de prescurtări ale cuvintelor, precum şi accente. Treptat, prescurtările în scrierea inscripţiilor s-au generalizat în lumea romană şi au fost aceleaşi peste tot.

Printre problemele tehnice întâlnite în epigrafie menţionăm: legăturile (literele între ele) foarte variate, siglele şi abrevierile. Cuvintele nu erau scrise în întregime, scriindu-se numai prima literă (sigla) sau două sau mai multe litere de la începutul cuvântului. Accentele se foloseau pentru a înlesni o lectură corectă. În epigrafia greacă se întâlnesc trei accente: ascuţit (/), grav (\), circumflex (^); în epigrafia latină există două accente: ascuţit (/) şi circumflex (^) care arată dublarea literei.

În inscripţii, cuvintele se aşează după o anumită ordine care, o dată cunoscută, uşurează descifrarea inscripţiei. În perioada antică şi în cea medievală inscripţiile votive, religioase etc. ajung să fie formulate aproape la fel, ceea ce uşurează lectura acestora

Pentru o corectă lectură a inscripţiilor, epigrafistul trebuie să aibă în vedere timpul, limba şi caracterul scrisului, deoarece în fiecare limbă şi alfabet scrisul pe materiale dure a evoluat diferit. Tot epigrafia stabileşte şi autenticitatea, din punct de vedere grafic, a izvorului epigrafic.

Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia, papirologia, paleografia şi numismatica. Un principiu important care trebuie respectat pentru o interpretare judicioasă a corpusurilor de inscripţii este acela de a respecta locul geografic unde ele au fost scrise. Corpusul epigrafic reconstituie viaţa unei regiuni, a unui oraş etc. O inscripţie izolată nu valorează nimic sau aproape nimic, ea căpătând sensul real numai în cadrul unei serii de inscripţii şi trebuind să fie încadrată într-o serie de inscripţii dintr-un anumit loc, epocă şi o anumită problemă. De aici a apărut necesitatea realizării corpusurilor de izvoare epigrafice care s-au alcătuit încă din secolul al XVI-lea. Dar publicarea cu caracter ştiinţific al acestor corpusuri, ,,restituirea…, astfel spus, a inscripţiilor a început abia în secolul al XIX-lea, prin activitatea lui Antoine-Jean Letronne. S-au distins apoi savanţii: germanul Dittenberger, austriacul Adolf Wilhelm, francezul Morice Holleaux.

Publicarea inscripţiilor trebuie să respecte anumite reguli. Când inscripţiile se află in situ, sau izolate, sau întregi sau în fragmentare, se arată această situaţie. Se descrie piesa în amănunţit ţinându-se seama de forma şi natura piesei, de înălţime, lăţime şi greutate, de crăpături, spărturi şi basoreliefuri; de înălţimea, lăţimea şi adâncimea literelor. Toate aceste amănunte se dau în nota de la începutul textului numită lemă.

Pentru a arăta lipsa începutului textului, a sfârşitului acestuia ori în mijloc a unei litere, se folosesc anumite semne. Se completează abrevierile, se verifică corectându-se unele lecturi greşite în ediţiile anterioare, dacă acestea există.

Textul inscripţiilor se reproduce în caracterele originalului cu majuscule sau cursive. Se recomandă ca alături să se dea şi o transliteraţie, în minusculă, cu restabilirea textului şi a ortografiei. Publicarea inscripţiei pentru a fi utilă istoricilor trebuie să fie însoţită de comentariu critic.

Rezultatele obţinute în epigrafie, din punct de vedere al valorii, se situează pe planuri diferite, în funcţie de epoca istorică în care nu au fost create.

Izvorul epigrafic antic furnizează date deosebit de preţioase. Cele mai bogate relatări sunt de natură socială: istoria socială pentru unele perioade antice nu există decât în urma descifrării nenumăratelor inscripţii. Pe baza lor se poate studia istoria dreptului antic, se pot cunoaşte o serie de instituţii din cetăţile greceşti. Inscripţiile furnizează de asemenea relatări bogate privind viaţa religioasă. De multe ori epigrafia este unica sursă pentru cunoaşterea diferitelor culte indigene din Asia Mică, Siria, din Nordul Africii, Thracia, Spania, Gallia, Illiria, Noricum, precum şi pentru numeroase date referitoare la sentimentele religioase, referiri la o serie de miracole; inscripţiile cuprind uneori şi imnuri sau confesiuni cu caracter religios ale credincioşilor. Izvoarele epigrafice sunt generoase şi în ceea ce priveşte viaţa cotidiană din perioada antică. Spre exemplu, ele furnizează relatări despre viaţa din agora, celebrări de concursuri atletice, hipice, muzicale, numele câştigătorilor acestor întreceri sportive. Uneori din ele aflăm întreaga carieră a unor celebri muzicieni, a unor atleţi. Spectacolele de gladiatori şi de animale sălbatice sunt de asemenea cunoscute din inscripţii, iar din basoreliefurile lor se pot trage concluzii referitoare la tactica şi armamentul folosit, la organizare etc. Pentru reconstituirea limbii şi a vocabularului antic inscripţiile pot furniza de asemenea un bogat material de cercetare.

În epocile ulterioare, inscripţiile au de cele mai multe ori un caracter privat şi deci numai în mod indirect pot sluji la elucidarea anumitor probleme majore ale istoriei. Cele mai multe dintre ele au caracter religios (pisanii, pietre tombale, inscripţii pe cruci de lemn, de piatră, pe ţesături destinate vieţii religioase). Prea puţine au un caracter militar sau laic.

Prin urmare, prin natura lor, inscripţiile epocii feudale nu pot furniza date compatibile, în importanţă, cu cele pe care ni le înlesnesc izvoarele narative şi cele diplomatice. Dar prin caracterul obiectiv al izvoarelor epigrafice precizia lor este mai mare. Inscripţiile ne pun la îndemână în genere mai sigure decât ale altor izvoare contemporane, atât sub raport cronologic, cât şi sub acela al materialului faptic şi al detaliilor pe care le înfăţişează. Inscripţiile medievale sunt redactate mai puţin cu un scop anume, cum este cazul izvoarelor scrise, de aici rezultând veridicitatea ştirilor furnizate şi valoarea izvorului. Ele devin astfel o sursă preţioasă de informare în domeniul arheologiei şi artei medievale prin datele pe care le furnizează asupra constructorilor, meşterilor, decoratorilor şi diferiţilor lucrători în domeniul ,,artelor minore….

De asemenea, ele furnizează informaţii preţioase privind ridicarea unor construcţii şi monumente cu caracter laic sau religios, civile sau militare, constituind uneori o sursă de neînlocuit pentru istoria locală a oraşelor, târgurilor, a unor sate chiar. De asemenea, cantitatea mare de antroponime, toponime şi hidronime pe care le conţin inscripţiile funerare, cele votive, pisaniile, pomelnicile şi grafitele reprezintă un material deosebit de valoros pentru istorici. Evenimentele de interes politic şi militar se găsesc înscrise în inscripţiile medievale, putându-se completa ştirile din izvoarele scrise (şi în epoca medievală), iar uneori izvorul epigrafic poate fi chiar singura sursă de informare şi de clasificare într-o anumită problemă.

 

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ



Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 257 - 258.

EDROIU, NICOLAE, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj - Napoca, Tipografia Univ. ,,Babeş - Bolyai…, 1992, p. 43 - 51.

Einguhrung in das Studium der Geschichte, herausgegeben von Walter Eckermann und Hubert Mohr, Berlin. 1966, p. 465 - 466.

GORDON, A. E. Illustrated introduction in Latin Epigraphy, London, 1983.

Inscripţiile antice din Dacia şi Schthia Minor, colecţie îngrijită de D. M. Pippidi şi I.I. Russu, seria prima - Inscripţiile Daciei Romane, vol. I adunate, însoţite de comentarii şi indice, trad. în româneşte de Ioan I, Russu, Bucureşti, E. A., 1975, Prefaţă de St. Pascu; vol. II trad. în româneşte şi comentarii de Grig. Florescu şi Constantin C. I. Russu şi alţii, Bucureşti, 1977; vol. III/2, adunate, comentarii, indice de Ioan I. Russu, Bucureşti, 1980; Inscripţiile din Scythia Minor, vol. I, culese, traduse, comentarii, indici, M. Pippidi, Bucureşti E. A., 1983 (seria a 2-a); vol. II, trand, comentarii de Iorgu Stoian, indici de Alex. Suceveanu, Bucureşti, E. A., 1987.

Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395 - 1800) de Al. Elian, C. Bălan, N. Ciucă, O. Diaconescu, Bucureşti, 1965. Introducere.

IORGA, NICOLAE, Inscripţii în bisericile României, I - II, Bucureşti, 1905 - 1908.

L’Histoire et ses méthodes, sous la direction de Charles Samaran, Bruges, 1961, p. 455 - 497.

PIPPIDI, ANDREI, Vechi epigrafi şi anticari în Ţările Române. În ,,Studii Clasice…, IX, 1969, p. 279 - 301.

PIPPIDI, ANDREI, Alţi anticari şi epigrafişti români din secolul al XIX-lea; de la Kogălniceanu la Bălcescu. În ,,Studii Clasice…, 1970, XII, p. 241 - 246.

PIPPIDI, D. M., Inscripţiile din Scytia Minor, Bucureşti, 1983. Introducere.

POPESCU, EMILIAN, Inscripţiile greceşti şi latine sec. IV - XVIII, descoperite în România, Bucureşti, 1976.

SACERDOŢEANU, AURELIAN. Curs de ştiinţe auxiliare, dactilografiat, 1958 - 1959, p. 103 - 110.

 

Planşa 1. Donariumul de la Biertan (j. Sibiu) sec. al IV-lea d. Hr.


 

 

Pagina anterioara Pagina urmatoare

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adina Berciu-Drãghicescu
Last update: Noiembrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC