Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
EPIGRAFIA
Epigrafia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă
cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor
pe materiale dure: piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint),
oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama, argilă,
tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia
de pe veriga inelelor), ponduri (greutăţi) şi chiar
pe stânci (cum este, de exemplu, inscripţia lui Darius de la
Behistun - localitate aflată azi în Iran), în limbile vorbite
odinioară sau mai recente. Ea nu-şi limitează cercetarea
numai la opere cu caracter
solemn, cu conţinut juridic, religios, funerar, arhitectonic,
ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi:
cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule,
mărci de fabrică (oficina), nume de unităţi
militare, scrierile trasate de mână pe monumente (grafitti).
Apographele (copiile de inscripţii din manuscrise vechi) intră
şi ele în sfera atenţiei acestei ştiinţe, precum
şi în alcătuirea corpusurilor epigrafice. ,,În mod curent se înţelege prin epigrafie acea ramură a cercetărilor
istorice al cărei obiect în constituie studiul inscripţiilor
greceşti şi latine…. În realitate, accepţia termenului
este mai largă şi la ora actuală se vorbeşte
de o epigrafie egipteană, sumeriană, hittită, etruscă,
punică, miceniană etc. Sunt socotite inscripţii tot ceea ce este scris prin procedee ca: săpat,
desenat, pictat, incizat, brodat sau cusut. Inscripţia este un document primar şi un martor direct la evenimente.
Ne parvine fără intermediar, spre deosebire de operele
istorice ale antichităţii transmise prin manuscrise recopiate
de-a lungul secolelor. Prin permanentele descoperiri de inscripţii,
epigrafia împrospătează neîncetat câmpul de cercetare
istorică. Epigrafele ,,reprezintă
cele mai elocvente şi obiective documente /.../ nu numai prin
faptul că relativ numeroaselor inscripţii variate constituie
unicate, piese exclusive, singulare, de caracter general sau local,
dar şi fiindcă înscrisurile, oricât de scurte şi
,,laconice… ar fi sau ar părea să fie, ,,vorbesc… despre
autorii şi mediul lor social-economic într-un mod mult mai
circumstanţial, explicit, şi mai direct decât alte izvoare,
evident mai mult decât cele nescrise…. Scopul inscripţiei este
acela ca anumite fapte care au fost socotite importante
să fie făcute cunoscute atât contemporanilor, cât
şi celor care vor urma. Numele acestei discipline auxiliare a istoriei provine de la cuvintele greceşti
epi = deasupra, pe; grapho = a scrie, a grava, a desena; graphein = scriere. Istoria epigrafiei este foarte veche. Chiar Herodot (484-428 î.Hr.) a folosit
inscripţiile templelor ca izvoare istorice pentru alcătuirea
operei sale. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice
şi arheologice de o serie de istorici greci şi romani. În perioada medievală preocupările au continuat, remarcându-se în
secolul al XVI-lea Conrad Peutinger (1465-1547) şi Martin Smet.
Aceştia nu au depăşit faza recunoaşterii inscripţiilor
ca izvor istoric şi folosirea lor ca atare. Ca ştiinţă
auxiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul
secolului al XIX-lea. August Boekh (1785-1867) şi Th. Mommsen
(1817-1903) sunt consideraţi fondatorii ei. Încă din anul
1827, în studiile sale, A. Boekh arăta scopul şi necesitatea publicării corpusurilor de inscripţii
greceşti. Tot el a definit epigrafia drept ,,arta monumentelor
literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra…. De remarcat
că la iniţiativa lui August Boekh, Th. Mommsen şi
Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff s-a început adunarea, studierea
şi publicarea inscripţiilor antice. Astfel, din anul 1828
au început să apară volumele Corpus
Inscriptionum Graecarum, înlocuit
foarte curând cu colecţia Inscriptiones
graecae. (Editate de Academia din Berlin). Încă
din 1847, eruditul istoric german Th. Mommsen a iniţiat, mai
întâi sub formă de proiect, o lucrare istorică monumentală:
Corpus Inscriptionum Latinarum. După
un deceniu de demersuri stăruitoare, Academia din Berlin a
acceptat acest Corpus de izvoare şi el va fi realizat şi
editat de savantul german după câteva decenii de muncă
asiduă. În cadrul sferei sale de cercetare
s-a situat şi teritoriul Daciei romane, mai exact Transilvania,
fiind preocupat mai întâi să cerceteze lucrările de specialitate,
publicaţiile şi colecţiile de texte epigrafice transilvănene.
După această etapă Mommsen a fost interesat să
cunoască la faţa locului - de visu - inscripţiile
latine din Transilvania, pregătindu-şi cu minuţiozitate
(timp de 2 luni) călătoria sa în Transilvania. În acest
scop a consultat pentru a doua oară lucrarea lui I. F. Neigebaur,
Alterthümer und Inscripten
in Siebenbürgen, - 1848. Apoi şi-a întocmit fişe şi
note care să-l ajute la verificarea la faţa locului (in
situ) a inscripţiilor romane publicate de Neigebaur. S-a interesat
la Berlin şi Viena şi despre alţi cercetători
transilvăneni cu care putea colabora când va ajunge la faţa
locului şi i-a fost recomandat G. D. Teutsch, cunoscut în cercurile
ştiinţifice germane din perioada când îşi făcea
studiile la Berlin (1837-1839). Cu acest mare istoric transilvănean
Th. Mommsen a întreţinut timp de 10 ani (1856-1866) o interesantă
corespondenţă ştiinţifică. Tot prin intermediul
său va intra în contact cu o serie de arheologi, istorici,
colecţionari şi anticari din Transilvania (arheologul
Michael Johann Ackner, colecţionarii Adam Varádi, Fr. Müller,
Albert Bielts, Ludwig Reisenberger, Timotei Cipariu şi alţii). Din corespondenţa Mommsen - Tetsch rezultă întreaga activitate ştiinţifică
desfăşurată de istoricul german în Transilvania.
La 23 septembrie 1859 a sosit la Cluj unde în câteva zile a cercetat
cu multă atenţie toate textele epigrafice din colecţia
J. Kémeny. De la Cluj a mers la castrul roman de lângă localitatea
Ilişua (situată pe Someşul Mare). De aici a călătorit
mai departe la Turda, comuna Luncani - Aiud, Blaj, Zlatna, Abrud,
Roşia-Montana, Alba Iulia, Sibiu, Orăştie, Valea
Haţegului, Deva, Micia (Veţel), Mintia şi Zam. Desigur, întâlnirea cea mai importantă s-a petrecut la Sibiu unde îl
aşteptau Teutsch şi alţi colaboratori ai acestuia
şi unde a avut ocazia să vadă cea mai importantă
colecţie transilvăneană de materiale arheologice
a lui M. J. Acknner - piesele din Muzeul Brukenthal (monede, camee,
pietre antice). De la Sibiu, a poposit câteva zile în comitatul
Hunedoara, deosebit de bogat în vestigii antice şi unde a găsit
pe teren inscripţiile latine care-l interesau şi pe care
le-a descifrat. După părăsirea Transilvaniei, Th.
Mommsen a continuat să corespondeze cu Teutsch şi cu alţi
colecţionari, pentru identificarea unor localităţi
transilvănene cu denumiri latine, sau alte piese. Astfel, în
urma acestei colaborări a savantului german cu cercetătorii
transilvăneni, Transilvania a fost cuprinsă în această
operă fundamentală pentru istoria Imperiului Roman - Corpus
Inscriptionum Latinarum, vol. III, Berlin, 1862. După contribuţia lui August Boekh şi Th. Mommsen, epigrafia
s-a dezvoltat în toate ramurile sale. În foarte multe ţări
europene a început o adevărată campanie publicitară
a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti şi
romane). Aceste mari colecţii au oferit material de cercetare
pentru apariţia altor lucrări de interpretare. Astfel,
în 1885 apăreau la Paris lucrările lui Solomon Reinach:
Traité d’épigraphie grecque
şi René Cahnat: Cours d’épigraphie latine.
Acestea au pus bazele teoretice şi ştiinţifice ale
epigrafiei. În perioada interbelică şi după al doilea război mondial
cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin
publicarea de noi inscripţii, cât şi prin editarea a numeroase
studii de teorie a acestei ştiinţe. Congresele internaţionale
de la Paris, Viena, Cambridge, München au fost locul unor dezbateri
importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicaţie
specializată: ,,Année Epigraphique“. Vestigiile romane din Dacia descoperite de-a lungul timpului în localităţile
provinciei imperiale romane au stârnit interesul istoricilor români
şi străini încă din perioada medievală. Astfel,
primele preocupări epigrafice s-au semnalat pe teritoriul românesc
din secolul al XVI-lea prin activitatea lui Ioan Mezerzius care
a realizat prima culegere de inscripţii din Dacia. În secolul al XVII-lea,
Miron Costin (1633-1691) a fost primul care a menţionat în
operele sale vestigii arheologice şi monumente epigrafice,
fiind primul istoric care ne-a lăsat ştiri cu caracter
epigrafic, folosind el însuşi inscripţiile ca izvor istoric.
Drumul deschis de acesta a fost continuat de fiul său Nicolae
Costin (1660-1712), de Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi mai
ales de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Acesta din
urmă a fost atras în mod deosebit de izvoarele arheologice
şi epigrafice. De multe ori, în lucrările sale, a făcut
referiri la ,,pietrele scrise epigramate…. Primele preocupări
cu caracter ştiinţific în domeniul epigrafiei pe teritoriul
românesc le datorăm unor călători străini din
secolele XVI-XVIII care au transcris o serie de inscripţii
antice şi medievale. Menţionăm dintre aceştia
pe: Jacques Bongars, Georg Dousa, William Paget, Verancsics, Pičre
Lescalopier, Stephanus Zamosius (szamosközy), Bartholomeo Bassetti, Marco
Bandini, Martin Opitz, inginerul topograf Massigli, secretarul lui
Constantin Brâncoveanu - Anton Maria del Chiaro şi alţii.
În secolul al XVII-lea s-a început citirea şi copierea pisaniilor
de la mănăstiri şi a unor piese tombale de către
călugării cărturari, din rândul cărora s-a remarcat
mitropolitul Dosoftei al Moldovei. În secolul următor în Ţara Românească s-a alcătuit lucrarea
intitulată Cronologia
tabelarae (autorul neidentificat) care-şi propune să
realizeze o bază cronologică sigură a Ţării
Româneşti, sprijinindu-se pe o anchetă mai largă
în domeniul inscripţiilor şi al hrisoavelor de pe teritoriul
respectiv. Lucrarea, deosebit de valoroasă, este
apreciată de epigrafişti drept ,,prima încercare
largă şi sistematică de folosire a inscripţiilor
medievale româneşti pentru întocmirea unei cronologii a istoriei
naţionale…. În secolul al XIX-lea
s-au făcut progrese remarcabile. Acum s-au desfăşurat
o serie de periegheze pentru a se depista inscripţii antice
şi medievale pe teritoriul românesc, una dintre sarcinile perioadei
constituind-o strângerea inscripţiilor şi a altor înscrisuri
cu caracter religios, pentru a se putea realiza istoria celor mai
importante monumente. Exegeza inscripţiilor a făcut progrese deosebite către sfârşitul
secolului XIX şi începutul celui următor. O contribuţie
remarcabilă şi-au adus-o: episcopul Melchisedec (1823-1892),
Grigore Tocilescu (1850-1909), Ioan Bogdan (1864-1919), Vasile Pârvan
(1882-1927), Nicolae Iorga (1871-1940); mai apoi s-au remarcat Grigore
Florescu (1892-1960), D. M. Pippidi (1905-1993), I. I. Russu (1911-1989),
Popescu Emilian (n. 1928), ca să nu-i pomenim decât pe aceştia. În ceea ce priveşte publicarea corpusurilor de inscripţii, trebuie
menţionat colecţionarul de antichităţi Mihail
Manolache Ghica, care, în 1842, avea în vedere publicarea unui corpus
al inscripţiilor antice. Pe aceeaşi linie s-a situat Nicolae
Bălcescu (1819-1852), George Bariţiu (1812-1893), A. T.
Laurian (1810-1881). Cezar Bolliac (1813-1881), Ion Ionescu de la
Brad (1813-1891), Al. Odobescu (1834-1895), Grigore Tocilescu (1850-1909).
În 1904 Nicolae Iorga, văzând că Academia Română
tergiversa publicarea volumelor de inscripţii, a pornit singur
la alcătuirea unei culegeri: Inscripţii din bisericile României.
Este una din cele mai valoare lucrări cuprinzând inscripţii
feudale din Ţara Românească şi Moldova. La ora actuală,
printre corpusurile de inscripţii deosebit de preţioase
ale României, menţionăm: Inscripţiile
medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I,
(1395-1800), 1965: Inscripţiile
greceşti şi latine din sec. IV-XIII, descoperite în România,
publicate de Emilian Popescu, 1976; Inscripţiile
Daciei Romane, vol. III, 1980; Inscripţiile
din Scythia Minor, publicate de către D. M. Pippidi - 1983. Epigrafia antică se ocupă cu totalitatea materialelor şi obiectelor
scrise, imprimate, turnate ce s-au păstrat şi transmis
integral sau parţial din vechime. Inscripţiile epocii antice se împart în două categorii, după
conţinutul lor: 1) inscripţii cu conţinut administrativ
şi juridic; 2) inscripţii cu caracter diferit. Din prima grupă fac parte legile, contractele, listele de funcţionari,
de consul de preoţi etc., însemnări cronologice, cronistice,
metrologice. Celei de a doua grupe îi aparţin inscripţiile
de pe morminte (epitafurile), diferite dedicaţii sacre (tituli
sacri) de cinstire a unor persoane (honoris causa). Există
o mare categorie de inscripţii de un gen mai special: poezia
funerară (s-au descoperit cca. 5000 de astfel de poeme în limba
greacă). O bogată categorie de inscripţii antice
o constituie acele izvoare de mare interes istoric şi care
nu au un echivalent în epigrafia modernă. Este vorba de legi
şi decrete, tratate de pace, tratate de alianţă,
fixând chiar solda trupelor care urmau să fie trimise, arbitraje
în probleme litigioase, delimitări de frontiere, tarife prin
care se stabileau preţurile maximale ale nor produse etc. Inscripţiile antice se studiază sub două aspecte: a) textul
latinesc şi grecesc ca produs şi formă lingvistică
şi b) piesa arheologică în sine, cu acelaşi rost
politic militar, social-economic. În epoca medievală şi modernă, un loc important îl au inscripţiile
de pe morminte (epitafurile), diferite dedicaţii sacre cu caracter
religios, de cinstire a unor persoane, pisaniile de la biserici
şi mănăstiri, inscripţiile cu caracter religios
sau artistic de pe unelte, mărcile puse pe cărămizi
sau pe diferite produse meşteşugăreşti, pe diferite
ţesături, inele, însemnele de pe veselă, sau alte
obiecte casnice etc. Indiferent de etapa când s-au scris şi de conţinutul lor, caracteristica
dominantă este aceea că trebuie să fie foarte concise
şi clare. În epoca antică, cele mai vechi inscripţii se
întâlnesc săpate în lemn ceruit, apoi în piatră şi
marmură. Grecii şi romanii au scris în piatră de
la dreapta la stânga, apoi s-a socotit mai potrivit să se scrie
alternativ, un rând de la dreapta la stânga, următorul invers,
scriere ce se numeşte bustrophedon. Sistemul a fost mult folosit în antichitate. Literele
se aşezau fie în formă de coloană, unele sub altele,
fie în formă paralelipipedică (cărămidă),
fie în formă de coş, rândurile îngustându-se treptat.
Dar se întâlnesc şi inscripţii pătrate sau triunghiulare
(în formă de piramidă). Deşi se scria cu litere capitale (mari, clare), lectura era dificilă
deoarece se foloseau, în greaca antică şi medievală,
o serie de prescurtări ale cuvintelor, precum şi accente.
Treptat, prescurtările în scrierea inscripţiilor s-au
generalizat în lumea romană şi au fost aceleaşi peste
tot. Printre problemele tehnice întâlnite în epigrafie menţionăm: legăturile
(literele între ele) foarte variate, siglele şi abrevierile.
Cuvintele nu erau scrise în întregime, scriindu-se numai prima literă
(sigla) sau două sau mai multe litere de la începutul cuvântului.
Accentele se foloseau pentru a înlesni o lectură corectă.
În epigrafia greacă se întâlnesc trei accente: ascuţit
(/), grav (\), circumflex (^); în epigrafia latină există
două accente: ascuţit (/) şi circumflex (^) care
arată dublarea literei. În inscripţii, cuvintele se aşează după o anumită
ordine care, o dată cunoscută, uşurează descifrarea
inscripţiei. În perioada antică şi în cea medievală
inscripţiile votive, religioase etc. ajung să fie formulate
aproape la fel, ceea ce uşurează lectura acestora Pentru o corectă lectură a inscripţiilor, epigrafistul trebuie
să aibă în vedere timpul, limba şi caracterul scrisului,
deoarece în fiecare limbă şi alfabet scrisul pe materiale
dure a evoluat diferit. Tot epigrafia stabileşte şi autenticitatea,
din punct de vedere grafic, a izvorului epigrafic. Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură
cu filologia, papirologia, paleografia şi numismatica. Un principiu
important care trebuie respectat pentru o interpretare judicioasă
a corpusurilor de inscripţii este acela de a respecta locul
geografic unde ele au fost scrise. Corpusul epigrafic reconstituie
viaţa unei regiuni, a unui oraş etc. O inscripţie
izolată nu valorează nimic sau aproape nimic, ea căpătând
sensul real numai în cadrul unei serii de inscripţii şi
trebuind să fie încadrată într-o serie de inscripţii
dintr-un anumit loc, epocă şi o anumită problemă.
De aici a apărut necesitatea realizării corpusurilor de
izvoare epigrafice care s-au alcătuit încă din secolul
al XVI-lea. Dar publicarea cu caracter ştiinţific al acestor
corpusuri, ,,restituirea…, astfel spus, a inscripţiilor a început
abia în secolul al XIX-lea, prin activitatea lui Antoine-Jean Letronne.
S-au distins apoi savanţii: germanul Dittenberger, austriacul
Adolf Wilhelm, francezul Morice Holleaux. Publicarea inscripţiilor trebuie să respecte anumite reguli. Când
inscripţiile se află in
situ, sau izolate, sau întregi sau în fragmentare, se arată
această situaţie. Se descrie piesa în amănunţit
ţinându-se seama de forma şi natura piesei, de înălţime,
lăţime şi greutate, de crăpături, spărturi
şi basoreliefuri; de înălţimea, lăţimea
şi adâncimea literelor. Toate aceste amănunte se dau în
nota de la începutul textului numită lemă. Pentru a arăta lipsa începutului textului, a sfârşitului acestuia
ori în mijloc a unei litere, se folosesc anumite semne. Se completează
abrevierile, se verifică corectându-se unele lecturi greşite
în ediţiile anterioare, dacă acestea există. Textul inscripţiilor se reproduce în caracterele originalului cu majuscule
sau cursive. Se recomandă ca alături să se dea şi
o transliteraţie, în minusculă, cu restabilirea textului
şi a ortografiei. Publicarea inscripţiei pentru a fi utilă
istoricilor trebuie să fie însoţită de comentariu
critic. Rezultatele obţinute în epigrafie, din punct de vedere al valorii, se
situează pe planuri diferite, în funcţie de epoca istorică
în care nu au fost create. Izvorul epigrafic antic furnizează date deosebit de preţioase. Cele
mai bogate relatări sunt de natură socială: istoria
socială pentru unele perioade antice nu există decât în
urma descifrării nenumăratelor inscripţii. Pe baza
lor se poate studia istoria dreptului antic, se pot cunoaşte
o serie de instituţii din cetăţile greceşti.
Inscripţiile furnizează de asemenea relatări bogate
privind viaţa religioasă. De multe ori epigrafia este
unica sursă pentru cunoaşterea diferitelor culte indigene
din Asia Mică, Siria, din Nordul Africii, Thracia, Spania,
Gallia, Illiria, Noricum, precum şi pentru numeroase date referitoare
la sentimentele religioase, referiri la o serie de miracole; inscripţiile
cuprind uneori şi imnuri sau confesiuni cu caracter religios
ale credincioşilor. Izvoarele epigrafice sunt generoase şi
în ceea ce priveşte viaţa cotidiană din perioada
antică. Spre exemplu, ele furnizează relatări despre
viaţa din agora, celebrări de concursuri atletice, hipice,
muzicale, numele câştigătorilor acestor întreceri sportive.
Uneori din ele aflăm întreaga carieră a unor celebri muzicieni,
a unor atleţi. Spectacolele de gladiatori şi de animale
sălbatice sunt de asemenea cunoscute din inscripţii, iar
din basoreliefurile lor se pot trage concluzii referitoare la tactica
şi armamentul folosit, la organizare etc. Pentru reconstituirea
limbii şi a vocabularului antic inscripţiile pot furniza
de asemenea un bogat material de cercetare. În epocile ulterioare, inscripţiile au de cele mai multe ori un caracter
privat şi deci numai în mod indirect pot sluji la elucidarea
anumitor probleme majore ale istoriei. Cele mai multe dintre ele
au caracter religios (pisanii, pietre tombale, inscripţii pe
cruci de lemn, de piatră, pe ţesături destinate vieţii
religioase). Prea puţine au un caracter militar sau laic. Prin urmare, prin natura
lor, inscripţiile epocii feudale nu pot furniza date compatibile,
în importanţă, cu cele pe care ni le înlesnesc izvoarele
narative şi cele diplomatice. Dar prin caracterul obiectiv
al izvoarelor epigrafice precizia lor este mai mare. Inscripţiile
ne pun la îndemână în genere mai sigure decât ale altor izvoare
contemporane, atât sub raport cronologic, cât şi sub acela
al materialului faptic şi al detaliilor pe care le înfăţişează.
Inscripţiile medievale sunt redactate mai puţin cu un
scop anume, cum este cazul izvoarelor scrise, de aici rezultând
veridicitatea ştirilor furnizate şi valoarea izvorului.
Ele devin astfel o sursă preţioasă de informare în
domeniul arheologiei şi artei medievale prin datele pe care
le furnizează asupra constructorilor, meşterilor, decoratorilor
şi diferiţilor lucrători în domeniul ,,artelor minore…. De asemenea, ele furnizează informaţii preţioase privind ridicarea
unor construcţii şi monumente cu caracter laic sau religios,
civile sau militare, constituind uneori o sursă de neînlocuit
pentru istoria locală a oraşelor, târgurilor, a unor sate
chiar. De asemenea, cantitatea mare de antroponime, toponime şi
hidronime pe care le conţin inscripţiile funerare, cele
votive, pisaniile, pomelnicile şi grafitele reprezintă
un material deosebit de valoros pentru istorici. Evenimentele de
interes politic şi militar se găsesc înscrise în inscripţiile
medievale, putându-se completa ştirile din izvoarele scrise
(şi în epoca medievală), iar uneori izvorul epigrafic
poate fi chiar singura sursă de informare şi de clasificare
într-o anumită problemă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic -
sec. X), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976, p. 257 - 258.
EDROIU, NICOLAE, Introducere în ştiinţele auxiliare
ale istoriei, Cluj - Napoca, Tipografia Univ. ,,Babeş -
Bolyai…, 1992, p. 43 - 51.
Einguhrung in das Studium der Geschichte, herausgegeben von Walter
Eckermann und Hubert Mohr, Berlin. 1966, p. 465 - 466.
GORDON, A. E. Illustrated introduction in Latin Epigraphy,
London, 1983.
Inscripţiile antice din Dacia şi Schthia Minor,
colecţie
îngrijită de D. M. Pippidi şi I.I. Russu, seria prima
- Inscripţiile Daciei Romane, vol. I
adunate, însoţite de comentarii şi indice, trad. în româneşte
de Ioan I, Russu, Bucureşti, E. A., 1975, Prefaţă
de St. Pascu; vol. II trad. în româneşte şi comentarii
de Grig. Florescu şi Constantin C. I. Russu şi alţii,
Bucureşti, 1977; vol. III/2, adunate, comentarii, indice de
Ioan I. Russu, Bucureşti, 1980; Inscripţiile din Scythia Minor, vol.
I, culese, traduse, comentarii, indici, M. Pippidi, Bucureşti
E. A., 1983 (seria a 2-a); vol. II, trand, comentarii de Iorgu Stoian,
indici de Alex. Suceveanu, Bucureşti, E. A., 1987.
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti,
vol. I (1395 - 1800) de Al. Elian, C. Bălan, N. Ciucă,
O. Diaconescu, Bucureşti, 1965. Introducere.
IORGA, NICOLAE, Inscripţii în bisericile României,
I - II, Bucureşti, 1905 - 1908.
L’Histoire et ses méthodes, sous la direction de
Charles Samaran, Bruges, 1961, p. 455 - 497.
PIPPIDI, ANDREI, Vechi epigrafi şi anticari în Ţările
Române. În ,,Studii Clasice…, IX, 1969, p. 279 - 301.
PIPPIDI, ANDREI, Alţi anticari şi epigrafişti români din secolul al XIX-lea;
de la Kogălniceanu la Bălcescu. În ,,Studii Clasice…,
1970, XII, p. 241 - 246.
PIPPIDI, D. M., Inscripţiile din Scytia Minor, Bucureşti, 1983. Introducere.
POPESCU, EMILIAN, Inscripţiile greceşti şi latine sec. IV - XVIII, descoperite în România, Bucureşti,
1976.
SACERDOŢEANU, AURELIAN. Curs de ştiinţe auxiliare, dactilografiat,
1958 - 1959, p. 103 - 110.
Planşa
1. Donariumul de la Biertan (j. Sibiu) sec. al IV-lea d. Hr.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|