Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
I.
Istoria cărţii şi a bibliotecilor
Această parte componentă a bibliologiei, începe cu istoria scrisului.
Scrierea, una din marile invenţii ale omenirii, constă
din reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane[1].
Scrisul a apărut treptat, în mai multe focare de civilizaţie,
sub forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a
necesităţii de comunicare între grupurile umane. De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare: 1. Scrierea sintetică (ideogramatică) 2. Scrierea analitică (de cuvinte) 3. Scrierea fonetică (alfabetică)
1. Scrierea sintetică (ideogramatică)
redă prin simbol o idee, un obiect sau un gând, sensul
acestora. Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile
rupestre din paleolitic ale căror imagini sunt pline de conţinut
magic. Este vorba de amprentele mâinilor, de semne geometrice,
cercuri, discuri solare, spirale, meandre, crăbii chiar,
de diferite animale, toate pictate sau scrijelite pe pereţii
peşterilor sau în piatră - pietroglifele. Treptat, aceste
imagini devin tot mai schematizate, tinzând către simboluri,
către semne. Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre
la aborigenii din America de Nord, la eschimoşi, la unele
comunităţi din Oceania şi din Africa. Gesticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin
fum, prin foc), de mesaje prin obiecte semnificative şi simbolice,
sunt considerate încercări de a crea limbaje convenţionale
şi aparţin acestei prime etape a scrierii. Un loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor
(Quippu). Quippus-ul incaşilor era compus dintr-o sfoară
principală de care de înnodau alte sfori mai subţiri,
de lungimi şi culori diferite. Acestea se legau între ele
sau aveau noduri de-a lungul lor, realizându-se un anumit număr
de combinaţii către care serveau la transmiterea mesajelor
şi la anumite calcule. Această scriere nu a fost încă
descifrată[2]. În aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul
vampun[3] ale indigenilor din America
de Nord. Acestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau
mici discuri din scoici colorate. Culorile aveau un sens precis:
roşu însemna război, alb - pace, noroc, negru - duşmănie,
pericol. Un pas înainte s-a făcut şi când s-a început înşirarea de imagini,
schematizându-se semnele şi personajele şi sugerându-se
desfăşurarea unui eveniment. Trecerea la faza următoare a scrierii, la cea analitică, s-a făcut
printr-una intermediară, realizată de scrierea civilizaţiilor
maya şi aztecă. Acestea nu sunt descifrate în întregime,
deşi limba maya este cunoscută prin transcrierile latine
posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor indigenilor
actuali. Nu s-a putut preciza dacă este vorba de o scriere
de idei, de cuvinte sau fonetică. Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise
târzii scrise pe piele de cerb, pe hârtie, pe ţesături
de bumbac, cu ,,desene convenţionale şi comentarii în
semne figurative ce trebuie citite, în parte fonetic[4]…. 2. Scrierea analitică (de cuvinte)
notează o idee sau o silabă. În cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă,
descifrată din secolul al XIX-lea de filosoful german Georg
Grotefend şi de savantul englez Henry Rawlinson[6].
Această scriere este constituită din ,,semne…, combinaţii de
pene ,,imprimate în plăci de argilă proaspătă
cu vergele de lemn, terminate în triedru[7] (D). De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită
la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. Lujerul
de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în
formă de pană sau de cui, de unde denumirea de scriere
cuneiformă (în lat. cuneus,
i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit). După scriere, tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului
o rezistenţă deosebită[8].
Scrierea cuneiformă a cunoscut o largă răspândire
în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500
î.Hr. - 100 î.Hr.) comparativ cu soarta altor scrieri. Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale, verticale
şi oblice. Rotunde foarte puţine. Folosirea pentru prima
oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor
de la care au preluat-o babilonienii, asirienii şi perşii. Scrierea egipteană reprezenta prin desene, deosebit de semnificative,
obiectele pe care le desemnau cuvintele. Ea nota fie o idee, fie
o silabă. Termenul de scriere hieroglifă provine de
la cuvintele greceşti: hieros = sfânt şi gliphein = a grava, a sculpta. Se disting trei tipuri descriere egipteană: a) hieroglifă, care
era scrierea monumentală, cu litere săpate pe monumente;
b) hieratică - de uz curent, cursivă, trasată cu
calamul în cerneală roşie sau neagră, pe piele,
ţesături, papirus; c) demotică - o scriere hieroglifică
simplificată (în gr. demos = popor) folosită la notarea
textelor administrative şi literare[9].
Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de cercetări,
în 1822, de François Champollion, prin intermediul celebrei pietre
de bazalt negru, bilingvă: egipteană (hieroglifă,
demotică) şi greacă descoperită în 1799 la
Rosette[10](Egipt). În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsându-ne
în lucrarea (rămasă neterminată). Principii generale ale scrierii sacre egiptene.
Acesta a intuit un principiu de bază al hieroglifelor
şi anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus
şi a stabilit anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc
de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga sau de sus în
jos. Ca regulă generală,
începutul frazei este indicat de primul desen reprezentând o persoană,
un animal, sau o pasăre. Aceste fiinţe au întotdeauna
capul îndreptat spre începutul textului. Cuvintele abstracte se
redau prin transformarea semnului - imagine în semn - sunet. Spre
exemplu, pentru a sugera adjectivul ,,vâscos… scribul desena o
crenguţă de vâsc alături de imaginea unui os. Scribul
nu aşeza semnele unele după altele, ci le grupa câte
două sau câte trei în scopul realizării unei estetici
deosebite a textului care trebuia reprezentat. Fr. Champollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (1822)
dar a fost socotit şi întemeietorul unei noi ştiinţe:
egiptologia. Ca material de scris s-a folosit papirusul[11](Cyperus
papyrus, o plantă ce creşte în Delta Nilului, Africa
Centrală şi Malta), iar ca unealtă s-a folosit
un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un
beţişor de trestie ascuţit la vârf. Scribii aveau
după ureche câteva astfel de pensule, iar în faţă
o paletă cu două mici călimări cu cerneală
neagră şi roşie. Cerneala roşie se folosea
pentru a se atenţiona asupra pasajelor mai importante, obicei
ce va fi preluat de romani şi perpetuat în Evul Mediu şi
epoca modernă. Scrierea chineză era constituită din mileniul II î.Hr. în liniile
sale generale, după cum o dovedesc inscripţiile pe piatră,
bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. Avea un duct
masiv. Iniţial se scria prin gravare, apoi s-a introdus cerneala
şi pensula (în jurul anilor 200 î.Hr. - 100 î.Hr.) modificându-se
forma caracterelor. S-a scris pe oase, pe scoici, pe piatră,
lame de bambus şi pe un material inventat în China, pe hârtie. Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 - 105 d.Hr. din fire de
mătase şi bambus. Abia în 610 d.Hr. prin intermediul
coreenilor, secretul a ajuns la japonezi. peste alte două
secole îl vor afla arabii de la care va fi transmis în Europa
în jurul anului 1000[12]. Limba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea
cuvânt cu cuvânt. Regulile caligrafice se respectau cu stricteţe
pentru a se evita confuziile între cele 50.000 de caractere ce
se puteau întrebuinţa în scriere, reduse apoi la 8000 pentru
uzul curent. Fiecare caracter se înscria într-un pătrat care
se aşeza în coloane, de sus în jos, din partea dreaptă.
3. Scrierea fonetică (alfabetică)
este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn.
Cele mai vechi inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele
de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905, urmate apoi de
cele feniciene. Ebraica pătrată, numită astfel datorită formei sale, apare
în secolul II î.Hr. Din secolul următor datează celebrele
manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. De atunci
această scriere a servit la copierea manuscriselor religioase,
păstrându-se neschimbată până astăzi, deoarece
când s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere naţională.
Alfabetul ebraic conţine 22 de litere. Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice,
la ora actuală, după cea latină. De la început
s-au dezvoltat două tipuri de scriere: a) cufica, monumentala, unghiulară, dreaptă, trasată cu ajutorul
dăltiţei în piatră; b) naskhi, de uz curent, trasată cu calamul pe papirus, hârtie, foaie
de palmier. Din ea au derivat toate scrierile arabe moderne. Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului 1200 î.Hr. atât
în ceea ce priveşte sistemul de notare consonantică,
cât şi în forma celor 22 de semne, trasate liniar de la stânga
la dreapta. Această scriere feniciană arhaică,
respectiv ordinea, numele şi forma caracterelor alfabetului
său, s-a răspândit rapid, devenind baza tuturor scrierilor
arabe. Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în
jurul anului 1000 î.Hr. Alfabetul grec clasic denumit şi
,,ionic… s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î.Hr. din
24 de litere (vocale şi consoane). Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere: a) unciala greacă - era scrierea copiştilor, caligrafiată cu
caractere rotunjite; b) cursiva greacă - era mai simplificată şi mai rapidă,
cu caractere legate între ele; c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt; d) minuscula greacă (sec. VIII), folosită în locul uncialei şi
care a fost scrierea copiştilor bizantini. Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor, alcătuit
din 40 de semne de către călugării Chiril (827
- 869) şi Metodie (815 - 855) în anul 863. Oamenii de ştiinţă
au apreciat acest alfabet drept ,,un model inegalabil în istoria
marilor alfabete europene; el este rezultatul perceperii neobişnuit
de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al
limbii (...) literare făurită de aceeaşi învăţaţi
şi denumită slava - veche…[13].
Va fi depăşit de alfabetul chirilic, creat de discipolii
celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor[14].
Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă
la care s-au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic.
Cuprinde 43 de slove în aceeaşi ordine ca cea din alfabetul
grecesc. Popoarele de limbă slabă care la creştinare au trecut la ortodoxism
au folosit şi folosesc şi în prezent acest alfabet slav.
Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba
şi alfabetul latin, mai întâi pentru oficierea slujbei religioase
şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale. Pentru Ţările Române, cu excepţia Transilvaniei, care a intrat
sub influenţa cancelariei de limbă latină, alfabetul
chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor
şi a cancelariilor domneşti şi utilizat mai bine
de 900 de ani[15], dar adaptat necesităţilor
fonetice unei limbi latine, respectiv limbii române. Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatră
(pisaniile), tencuială, lemn, metal, sticlă, ţesături,
tăbliţe cerate (panachide)[16],
pergament, hârtie. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe bază
de substanţe vegetale extrase din frunze, fructe, scoarţă
de arbori şi unele substanţe chimice: funingine amestecată
cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică). Se întrebuinţau
următoarele culori de cerneală: brună, neagră,
verde, galbenă, roşie (chinovarul). S-a scris cu pene[17]
de gâscă, curcă, găină, barză. Peniţa
de metal, deşi fusese utilizată încă din antichitate,
s-a folosit din nou abia în secolul XIX. Printre alte unelte de
scris folosite menţionăm: cuţitul, care servea
la ascuţirea penei, la răzuitul greşelilor de pe
pergament, pensula (când se scria cu aur lichid şi cu chinovar
gros), linia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni
mici cu care se linia suportul de scris). Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani
şi adaptată necesităţii limbii acestora în
secolul VII î.e.n. Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î.Hr.
Curând, alfabetul latin a devenit o scriere universală. Scrierea
cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, în funcţie
de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice: 1) Perioada scrierii romane (sec. VI î.Hr. - VI d.Hr.); 2) Perioada scrierilor regionale (sec. VI - IX); 3) Perioada scrierii caroligiene (sec. IX - XII); 4) Perioada scrierii gotice (sec. XII - XV); 5) Perioada scrierii umaniste (sec. XV - XVII); 6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)…[18]. Romanii au folosit întâi numai majusculele, literele numite ,,capitale - romane…,
iar scrierea s-a numit capitală romană sau monumentală;
era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal.
Pe papirus şi pe pergament s-a scris cu majuscule cursive
şi cu scriere uncială şi semiuncială[19]. Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite, derivate din literele
romane capitale. Semiunciala era caligrafică, se caracterizează prin apropierea literelor,
înclinare uşoară spre dreapta. Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere, prescurtările
şi dimensiunea redusă a literelor. Era o scriere continuă
şi rapidă. Din această scriere a derivat minuscula
diplomatică sau cursiva umaniştilor, care a dat scrierea
obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin. În final, câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat
de-a lungul timpului. Ele ar fi următoarele[20]: Scoarţa de copac sau miezul
de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după
ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În
acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuţit
la un capăt şi plat la celălalt; se foloseau şi
tăbliţe duble, legate între ele printr-un sistem de
balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Apoi
acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de
coli) din papirus şi pergament. Argila, preparată
în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci.
pe ele scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru
(D), rezistente, lăsând urme de forma unei pene sau a unui
cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.:
cuneus, i = cui, pană
de despicat lemne, unghi ascuţit).
Piatra, din
diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.
Metalul, mai
ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul,
a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până
în zilele noastre.
Papirusul a constituit
unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea
din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale
Deltei Nilului, încât a devenit simbolul acestei regiuni. Planta
(Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze,
înaltă de la 2 până la 4 m. La fabricarea papirusului
servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30
- 40 cm. Acest fragment al tijei fibroase, de grosimea unui braţ,
după ce era jupuit de coajă, era separat în lamele subţiri,
aşezate în straturi suprapuse, orizontale şi verticale,
puse la presare. Lamele aderau perfect, prin uscare se autoîncălzeau
în sucul propriu, formând o reţea subţire. Aceasta,
după netezire şi uscare, forma un suport de scris[21].
Uneori, pentru a i se spori rezistenţa, era consolidată
cu o pânză de in. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi
formau un sul. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10
m, iar lăţimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de
egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până
în secolul IX d.Hr. Fabricarea sa a fost, un ,,monopol… de stat, monopol pe care romanii, bizantinii
şi arabii l-au menţinut cu stricteţe. Cel mai bun
papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere
specializate în finisarea papirusului brut. Pergamentul se făcea
din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar
din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament)
după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai
important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam
din Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris membrana
sau charta pergamena, în amintirea acestei
cetăţi. Când pergamentul
era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru cel făcut
din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament
foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul
există şi astăzi: hârtie velină. După
sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea
şi introducerea acesteia în apă de var. În obţinerea
unui pergament de bună calitate era important ca pielea să
fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia de
tăbăcit. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn
pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de
scriere. Această operaţie a variat de la perioadă
la perioadă, folosindu-se: piatra ponce sub formă de
pudră sau pastă, săruri de aluminiu, cantităţi
mici de taniu, vegetale, pastă de var, albuş de ou amestecat
cu făină sau cu var stins. În urma
prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. O reţeta
specială avea pergamentul transparent utilizat ca material
decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat
cărţile. Pergamentul
putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi.
Pergamentul rescris se numeşte palimpsest
sau rescript; la
el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de
descifrare a scrierii.
Hârtia constituie suportul de scriere
cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest
material a fost preparat prima dată în China, în anii 104
- 105 d.Hr. După aceea, tehnica de fabricare a hârtiei s-a
răspândit în japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării
şi-l răspândesc în Europa islamică, în secolele
următoare. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie.
Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit
în toată Europa continentală şi în Anglia. Hârtia
se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă
de coli (frunze de dud, in, cânepă, bumbac, cârpe recuperate).
Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea
manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele
(mori de hârtie). În cadrul
tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile: procurarea
fibrelor, spălarea, defibrarea cârpelor cu apă până
la obţinerea unei paste omogene, turnarea acesteia pe o sită
de pânză întinsă pe o ramă, introducerea colii
într-o soluţie de amidon sau gelatină, uscarea pe sârmă
prin atârnare cu cleşti, netezirea colilor. Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: maşina de
produs hârtie, încleierea pe bază de alaun, înlocuirea cârpelor
cu pasta de lemn măcinat. Transparenţa hârtiei s-a obţinut
prin prelungirea timpului de măcinare până la dezintegrarea
completă a fibrelor celulozice şi obţinerea unei
paste gelatinoase. S-a putut realiza astfel hârtia pergament,
pergamentul vegetal şi hârtia de calc. Pentru scrierea pe aceşti suporţi grafici s-au folosit diferite
materiale colorate, dintre care cele mai importante sunt cernelurile,
clasificate după: 1. Durabilitatea în timp: a) cerneluri stabile care posedă o bună
rezistenţă faţă de factorii de mediu şi
un caracter neutru în raport cu suportul grafic pe care sunt aplicate;
b) cernelurile instabile care au suferit în timp modificări
ale culorii sau determină modificări asupra suportului
grafic. 2. Culoare: a) cerneluri negre care au ca pigment de bază carbonul; b)
cerneluri colorate - foarte variate; c) cerneluri invizibile a
căror scriere se poate citi în condiţii speciale termice,
luminoase, chimice etc. 3. Procedura de aplicare pe suport: a) cerneluri caligrafice folosite la manuscrise:
b) cerneluri de tipar folosite în tipografii şi alte procedee
de multiplicare; c) cerneluri şi paste de pictură folosite,
pentru lucrări de artă. În limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală
neagră, roşie, verde. Se mai folosea şi pensula
pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru executarea
iniţialelor şi a miniaturilor. Cerneala se prepara din
gogoşi de ristic, acid sulfuric, oţet sau bere. Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme
din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de
papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general dreptunghiulare,
de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut
necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă
a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau pe
tăbliţe rotunde. Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe
piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de
sul; se numea volumen (volumen,
inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare
circulară). Banda de papirus era înfăşurată
în jurul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care
se numea şi ,,ombilic…. În Evul Mediu, s-au mai folosit rulourile
de pergament şi hârtie, dar în cea mai mică măsură.
Foile de pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau
lega mai multe la un loc, rezultând codex-ul (sec. IV - V d.Hr.),
strămoşul cărţii contemporane. În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac), tăbliţă
de scris, carte, condică, având ca model tablele romane legate
cu balamale. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea
scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hârtiei.
Forma de codice a cărţii a făcut necesară
apariţia paginaţiei şi a titlului. În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi
sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un
loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor,
astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice
ale aceloraşi opere. Urma operaţia de verificare a textelor
copiate (colaţionarea). Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei
(a dragostei de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase
şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraţi.
În secolul V d.Hr. funcţionau deja instituţii de învăţământ
superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis
(azi în Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena,
Beirut[22]. Centrul tuturor acestor
acţiuni era Alexandria (Egipt), renumită fiind Universitatea
de aici pentru studiul filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei.
Biblioteca din Alexandria, deosebit de bogată, avea şi
un îndreptar, un ghid pentru bibliofili, conţinând lista
autorilor clasici. Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă
servind şi ca bibliografie de recomandare. La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată
în secolul V d.Hr., cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti
şi 15 latineşti, numeroase ateliere de copişti,
unde se scriau cărţi laice şi religioase. În secolul
VI, în perioada împăratului Justinian (527 - 565), domeniile
culturii, al cărţii şi al învăţământului
au cunoscut o înflorire deosebită. Toate bibliotecile (laice
şi clericale) aveau un scriptorium
unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor:
medici, profesori, funcţionari etc. Aceasta spre deosebire
de Occident unde copiştii erau călugări. Chiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea
manuscriselor, din secolul al XIV-lea. În mănăstiri
se copiau numai texte religioase, iar în celelalte scriptorii
se copiau operele lui Homer, Hesiod, Eschill, Sofocle, Euripide,
Aristofan, Xenofon, Plutarh, Strabon[23].
Manuscrisele bizantine constituiau adevărate opere de arătăm
,,de o mare vivacitate, savoare, fantezie, simţ al observaţiei
şi al pitorescului…[24]. Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin
formatul de codex, prin materialul său - pergament - şi
mai ales prin concepţia asupra paginii care era nu numai
suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfel
operă de artă. Din cele mai vechi timpuri cărţii
i-a fost rezervat un loc cultural important. În secolul al XIV-lea
au apărut şi primele preocupări de bibliologie;
întâiul tratat asupra cărţii, intitulat Philobiblion[25],
scris de Richard de Bury, unde se dădeau o serie de recomandări
şi informaţii bibliofilice şi unde cartea este
considerată ,,fântâna de apă vie a lui Abraham…, ,,urnă
de aur plină de mană… sau ,,sân plin de laptele vieţii….
La începutul secolului al XVI-lea, Litania
bibliographica afirma că ,,Liber est lumen cordis, speculum
corporis, virtutum magister ... corona prudentium ... hortus plenus
fructibus, pratum floribus distincrtum… - Cartea este lumina sufletului,
oglinda trupului, dascăl al virtuţii ... coroana celor
înţelepţi ... grădina plină de fructe, pajişte
împodobită cu flori[26]. Cărţile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea,
legate în scoarţa de lemn îmbrăcate în piele, uneori
cu gravuri şi decoraţiuni. Principalele centre de copiere
ale manuscriselor, erau în evul mediu mânăstirile, dintre
care s-au remarcat: Cluny, Limoges, Ličge, Köln, Salzburg,
Canterbury, York, Malmesbury, Yarmouth, Monte Cassino. În Ţările Române, în secolele XIV - XV, se copiau manuscrise religioase,
mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). Tismana
şi Neamţ. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o
rară frumuseţe, executate uneori chiar de copişti,
distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril
Uric de la Neamţ. Activitatea a continuat în perioadele următoare
la mânăstirile de la Dragomirna, Bistriţa (Oltenia),
Hurezi, Râmnicu Vâlcea, distingându-se Popa Grigore din Măhaci,
Anastasie Crimca, Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alţii.
Pe lângă mânăstiri, cărţile se copiau în incinta Universităţilor
care urmăreau şi coordonau chiar această activitate.
Tot Universitatea fixa şi preţul exemplarelor care se
vindeau în librării, ce existau pe lângă fiecare dintre
acestea. În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch, supranumit Guttenberg
(? - 1468) a adus în lumea cărţii ,,minunea tiparului…[27].
Către anul 1440 a început să fabrice litere mobile din
metal, găsind şi aliajul cel mai potrivit: plumb cu
antimoniu. În 1456, împreună cu asociatul său J. Just,
a tipărit la Mainz o biblie latină, cunoscută sub
numele de biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Guttenberg. Era o carte de
format mare, in folio, din pergament, iar caracterul literelor
tipărite era la fel ca acela al manuscriselor. Până
la 1500 litera din cartea tipărită imita litera din
manuscris, cartea purtând numele de incunabul (lat. incunabula, orum = leagăn,
început, obârşie, locul unde s-a născut cineva aici
cu sensul de carte de început). Lupta dintre cartea tipărită
şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi
abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă
a tiparului în Europa Apuseană. În Ţările Române
- chiar mai târziu. Din Mainz, tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei:
Franţa, Italia, Anglia, Ţările de Jos, mai lent
s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul
Otoman. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul
secolului al XVI-lea. Prima carte tipărită în Ţara
Românească, prin filieră veneţiană şi
cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508). Cetatea de scaun Târgovişte s-a
afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul
al XVI-lea, fiind după oraşul Cracovia şi Cetinije
(Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante
ale tiparului chirilic, cât şi de difuzare a cărţilor
în Peninsula Balcanică şi în secolele XVII - XVIII,
chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai. Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin
Brâncoveanu (1688 - 1714), când şi-a desfăşurat
activitatea Antim Ivireanu. În secolul al XVI-lea în Transilvania
funcţionau tipografii la Sibiu (1529), Alba Iulia, Orăştie,
Braşov, dar numărul foarte mare de centre tipografice
va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea,
când se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi,
Bucureşti, Govora, Snagov, Cluj. În perioada Renaşterii, cartea s-a individualizat şi a crescut din
punct de vedere al numărului, astfel că în anul 1500
în Europa existau peste 40000 de exemplare. Au apărut tot
mai mulţi autori laici: critica de text a căpătat
tot mai mult teren şi atenţia s-a îndreptate spre cercetarea
şi descoperirea manuscriselor antice. Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din
Antichitate. În epoca antică existau biblioteci, dar ele
se confundau cu arhivele. Cea mai veche bibliotecă cunoscută
este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr., biblioteca
regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu
numeroase lăzi în care s-au găsit peste 22000 de tăbliţe
de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage
din care, fragmente, au ajuns până în epoca contemporană
şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor. În Grecia au funcţionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau în
şcoli, în temple sau funcţionau biblioteci personale,
cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600
- 527 î.Hr.). În epoca elenistică, la Alexandria funcţiona o bibliotecă şi
un Museion (locul unde de adunau savanţii şi filozofii
celebri şi care adăpostea şi biblioteca), iar la
Pergam - o bibliotecă celebră. Biblioteca din Alexandria
cuprindea aproximativ 400000 de manuscrise care au fost sistematizate
şi catalogate de personalităţi ştiinţifice
ale vremii: Demetrios din Phaleron, Calimach, Eratostene. Biblioteca din Pergam a ajuns în posesia reginei Egiptului, Cleopatra (51
- 30 î.Hr.), alăturându-se apoi celei din Alexandria. Romanii
au continuat tradiţia creând şi prima bibliotecă
publică în timpul lui Cezar (101 - 44 î.Hr.) şi o bibliotecă
cu două secţii, de limbă greacă şi latină,
în timpul împăratului Augustus (63 î.Hr. - 14 d.Hr.).
În anul 354, Constantin cel Mare a fondat la Constantinopol o bibliotecă
ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea
oraşului sub turci (1453). Treptat, colecţia de cărţi
a bibliotecii imperiale din Bizanţ a crescut necontenit şi
a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care
s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul. S-a distins activitatea lui Photias (cca. 828 - cca. 895), profesor la Universitatea
din Constantinopol, bibliofil pasionat, posedând o bibliotecă
remarcabilă, unul dintre cei mai erudiţi oameni ai secolului
IX. A lăsat numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit
îl ocupă una cu caracter enciclopedic: Myrabilion,
cunoscută şi ca biblioteca lui Photias, unde au fost
rezumate 279 de opere, cu adnotări, date bibliografice şi
opere critice[31]. În epoca medievală, în Europa au continuat să se creeze biblioteci
personale ale intelectualilor vremii, precum şi biblioteci
de curte ale împăraţilor, regilor, seniorilor. Pe de
altă parte, au cunoscut o largă înflorire bibliotecile
clericale şi cele ale universităţilor. Cele clericale
(ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor
etc.) au lăsat un fond de carte deosebit de bogat. S-au remarcat,
în secolele VI-VIII: biblioteca
Vaticanului, cea de la mănăstirile Monte-Cassino, Luxeuil,
Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis, Corbie, Fulda,
Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din
Antiohia şi Bizanţ. În secolul X s-a fondat la Bagdad o bibliotecă cuprinzând 12.000 volume:
opere inedite, traduceri din greacă, sanscrită, chineză.
La 1233 activitatea acesteia s-a lărgit considerabil, fiind
construită aici o bibliotecă pentru toate popoarele
Orientului, cu zeci de biblioteci şi sute de mii de cărţi.
De remarcat că în răstimpul secolelor X-XIII Orientul
a cunoscut foarte numeroase şi bogate biblioteci particulare[32].
Celebră era biblioteca din Cairo, care în secolul X poseda
un fond de 1.600.000 de volume de matematică, filosofie etc. Universităţile
au fost dotate şi ele cu cărţi, dar acestea, fiind
foarte scumpe şi destul de rare până la invenţia
tiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectură (libri
catenatae). Menţionăm în acest sens câteva biblioteci
ale unor universităţi celebre: Köln, Viena, Cracovia,
Praga, Basel, Padova. În perioada
secolelor XIV-XVI bibliotecile publice şi cele personale
au cunoscut o dezvoltare deosebită. Merită a fi amintite
Biblioteca Corviniană de la Buda, creată de Matei Corvin
regele Ungariei (1458-1490), care la un moment dat conţinea
între 1000 şi 1500 codexuri, în special italiene. La Florenţa,
regele Ungariei a întreţinut permanent 4 copişti şi
cumpăra manuscrise în valoare de 33.000 de galbeni. În 1540,
biblioteca a fost jefuită de turci şi multe cărţi
risipite şi distruse. În aceeaşi
categorie de biblioteci trebuie amintită şi cea creată
de Laurenţiu Magnificul (1447-1492), Biblioteca Laurenziana,
la Florenţa, în încăperea construită special de
Michelangelo şi cea de la Veneţia, Biblioteca Marciana,
iniţiată de Petrarca în 1362 şi devenită o
adevărată bibliotecă abia în 1468. Nucleul acesteia
l-a constituit biblioteca cardinalului grec Bessarion, pe care
acesta a dăruit-o în 1467 signoriei veneţiene (1900 de volume). În ceea
ce priveşte Ţările Române, primele biblioteci au
fost de asemenea cele mănăstireşti, care s-au format
pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI
în Transilvania. În secolele următoare s-au alăturat
cele ale mănăstirilor franciscane, dominicane şi
cele ale catedralelor. Oraşele Alba Iulia, Sibiu, Braşov,
Cluj erau renumite în Europa pentru colecţiile acestor biblioteci
în secolele XIV-XVI. La mijlocul secolului al XV-lea mănăstirile
franciscane de la Bacău şi Baia posedau şi ele
biblioteci însemnate. În secolul al XVI-lea
avem menţiuni în izvoarele scrise despre existenţa
unei biblioteci în Moldova, la Şcoala de la Cotnari, în perioada
domniei lui Despot-Vodă (1561-1563). O atenţie deosebită
s-a acordat bibliotecilor din Ţările Române în secolul
al XVIII-lea, remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), Antim Ivireanu (?-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino
(1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat
(1741-1743). Iar în Transilvania, în această perioadă,
s-au creat marile colecţii particulare ale căror fonduri
se pot consulta şi astăzi la Biblioteca Battyanaeum
(Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki
(Târgu Mureş)[33]. |
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|