Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA

 

 

 

I. Istoria cărţii şi a bibliotecilor

 

Această parte componentă a bibliologiei, începe cu istoria scrisului. Scrierea, una din marile invenţii ale omenirii, constă din reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane[1]. Scrisul a apărut treptat, în mai multe focare de civilizaţie, sub forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane.

De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare:

1. Scrierea sintetică (ideogramatică)

2. Scrierea analitică (de cuvinte)

3. Scrierea fonetică (alfabetică)

 

1. Scrierea sintetică (ideogramatică) redă prin simbol o idee, un obiect sau un gând, sensul acestora.

Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din paleolitic ale căror imagini sunt pline de conţinut magic. Este vorba de amprentele mâinilor, de semne geometrice, cercuri, discuri solare, spirale, meandre, crăbii chiar, de diferite animale, toate pictate sau scrijelite pe pereţii peşterilor sau în piatră - pietroglifele. Treptat, aceste imagini devin tot mai schematizate, tinzând către simboluri, către semne.

Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre la aborigenii din America de Nord, la eschimoşi, la unele comunităţi din Oceania şi din Africa.

Gesticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin fum, prin foc), de mesaje prin obiecte semnificative şi simbolice, sunt considerate încercări de a crea limbaje convenţionale şi aparţin acestei prime etape a scrierii.

Un loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (Quippu). Quippus-ul incaşilor era compus dintr-o sfoară principală de care de înnodau alte sfori mai subţiri, de lungimi şi culori diferite. Acestea se legau între ele sau aveau noduri de-a lungul lor, realizându-se un anumit număr de combinaţii către care serveau la transmiterea mesajelor şi la anumite calcule. Această scriere nu a fost încă descifrată[2].

În aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul vampun[3] ale indigenilor din America de Nord. Acestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau mici discuri din scoici colorate. Culorile aveau un sens precis: roşu însemna război, alb - pace, noroc, negru - duşmănie, pericol.

Un pas înainte s-a făcut şi când s-a început înşirarea de imagini, schematizându-se semnele şi personajele şi sugerându-se desfăşurarea unui eveniment.

Trecerea la faza următoare a scrierii, la cea analitică, s-a făcut printr-una intermediară, realizată de scrierea civilizaţiilor maya şi aztecă. Acestea nu sunt descifrate în întregime, deşi limba maya este cunoscută prin transcrierile latine posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor indigenilor actuali. Nu s-a putut preciza dacă este vorba de o scriere de idei, de cuvinte sau fonetică.

Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise târzii scrise pe piele de cerb, pe hârtie, pe ţesături de bumbac, cu ,,desene convenţionale şi comentarii în semne figurative ce trebuie citite, în parte fonetic[4].

2. Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă.
cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene, egiptene şi chineze[5].

În cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă, descifrată din secolul al XIX-lea de filosoful german Georg Grotefend şi de savantul englez Henry Rawlinson[6].

Această scriere este constituită din ,,semne…, combinaţii de pene ,,imprimate în plăci de argilă proaspătă cu vergele de lemn, terminate în triedru[7] (D). De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. Lujerul de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui, de unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

După scriere, tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită[8]. Scrierea cuneiformă a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500 î.Hr. - 100 î.Hr.) comparativ cu soarta altor scrieri.

Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale, verticale şi oblice. Rotunde foarte puţine. Folosirea pentru prima oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor de la care au preluat-o babilonienii, asirienii şi perşii.

Scrierea egipteană reprezenta prin desene, deosebit de semnificative, obiectele pe care le desemnau cuvintele. Ea nota fie o idee, fie o silabă. Termenul de scriere hieroglifă provine de la cuvintele greceşti: hieros = sfânt şi gliphein = a grava, a sculpta.

Se disting trei tipuri descriere egipteană: a) hieroglifă, care era scrierea monumentală, cu litere săpate pe monumente; b) hieratică - de uz curent, cursivă, trasată cu calamul în cerneală roşie sau neagră, pe piele, ţesături, papirus; c) demotică - o scriere hieroglifică simplificată (în gr. demos = popor) folosită la notarea textelor administrative şi literare[9].

Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de cercetări, în 1822, de François Champollion, prin intermediul celebrei pietre de bazalt negru, bilingvă: egipteană (hieroglifă, demotică) şi greacă descoperită în 1799 la Rosette[10](Egipt).

În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsându-ne în lucrarea (rămasă neterminată). Principii generale ale scrierii sacre egiptene. Acesta a intuit un principiu de bază al hieroglifelor şi anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus şi a stabilit anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga sau de sus în jos.

Ca regulă generală, începutul frazei este indicat de primul desen reprezentând o persoană, un animal, sau o pasăre. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre începutul textului. Cuvintele abstracte se redau prin transformarea semnului - imagine în semn - sunet. Spre exemplu, pentru a sugera adjectivul ,,vâscos… scribul desena o crenguţă de vâsc alături de imaginea unui os. Scribul nu aşeza semnele unele după altele, ci le grupa câte două sau câte trei în scopul realizării unei estetici deosebite a textului care trebuia reprezentat.

Fr. Champollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (1822) dar a fost socotit şi întemeietorul unei noi ştiinţe: egiptologia.

Ca material de scris s-a folosit papirusul[11](Cyperus papyrus, o plantă ce creşte în Delta Nilului, Africa Centrală şi Malta), iar ca unealtă s-a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor de trestie ascuţit la vârf. Scribii aveau după ureche câteva astfel de pensule, iar în faţă o paletă cu două mici călimări cu cerneală neagră şi roşie. Cerneala roşie se folosea pentru a se atenţiona asupra pasajelor mai importante, obicei ce va fi preluat de romani şi perpetuat în Evul Mediu şi epoca modernă.

Scrierea chineză era constituită din mileniul II î.Hr. în liniile sale generale, după cum o dovedesc inscripţiile pe piatră, bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. Avea un duct masiv. Iniţial se scria prin gravare, apoi s-a introdus cerneala şi pensula (în jurul anilor 200 î.Hr. - 100 î.Hr.) modificându-se forma caracterelor. S-a scris pe oase, pe scoici, pe piatră, lame de bambus şi pe un material inventat în China, pe hârtie.

Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 - 105 d.Hr. din fire de mătase şi bambus. Abia în 610 d.Hr. prin intermediul coreenilor, secretul a ajuns la japonezi. peste alte două secole îl vor afla arabii de la care va fi transmis în Europa în jurul anului 1000[12].

Limba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea cuvânt cu cuvânt. Regulile caligrafice se respectau cu stricteţe pentru a se evita confuziile între cele 50.000 de caractere ce se puteau întrebuinţa în scriere, reduse apoi la 8000 pentru uzul curent. Fiecare caracter se înscria într-un pătrat care se aşeza în coloane, de sus în jos, din partea dreaptă.

 

3. Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn. Cele mai vechi inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905, urmate apoi de cele feniciene.

Ebraica pătrată, numită astfel datorită formei sale, apare în secolul II î.Hr. Din secolul următor datează celebrele manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. De atunci această scriere a servit la copierea manuscriselor religioase, păstrându-se neschimbată până astăzi, deoarece când s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic conţine 22 de litere.

Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice, la ora actuală, după cea latină. De la început s-au dezvoltat două tipuri de scriere:

a) cufica, monumentala, unghiulară, dreaptă, trasată cu ajutorul dăltiţei în piatră;

b) naskhi, de uz curent, trasată cu calamul pe papirus, hârtie, foaie de palmier. Din ea au derivat toate scrierile arabe moderne.

Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului 1200 î.Hr. atât în ceea ce priveşte sistemul de notare consonantică, cât şi în forma celor 22 de semne, trasate liniar de la stânga la dreapta. Această scriere feniciană arhaică, respectiv ordinea, numele şi forma caracterelor alfabetului său, s-a răspândit rapid, devenind baza tuturor scrierilor arabe.

Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în jurul anului 1000 î.Hr. Alfabetul grec clasic denumit şi ,,ionic… s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î.Hr. din 24 de litere (vocale şi consoane).

Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere:

a) unciala greacă - era scrierea copiştilor, caligrafiată cu caractere rotunjite;

b) cursiva greacă - era mai simplificată şi mai rapidă, cu caractere legate între ele;

c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt;

d) minuscula greacă (sec. VIII), folosită în locul uncialei şi care a fost scrierea copiştilor bizantini.

Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor, alcătuit din 40 de semne de către călugării Chiril (827 - 869) şi Metodie (815 - 855) în anul 863. Oamenii de ştiinţă au apreciat acest alfabet drept ,,un model inegalabil în istoria marilor alfabete europene; el este rezultatul perceperii neobişnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii (...) literare făurită de aceeaşi învăţaţi şi denumită slava - veche…[13]. Va fi depăşit de alfabetul chirilic, creat de discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor[14]. Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă la care s-au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic. Cuprinde 43 de slove în aceeaşi ordine ca cea din alfabetul grecesc.

Popoarele de limbă slabă care la creştinare au trecut la ortodoxism au folosit şi folosesc şi în prezent acest alfabet slav. Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi alfabetul latin, mai întâi pentru oficierea slujbei religioase şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale.

Pentru Ţările Române, cu excepţia Transilvaniei, care a intrat sub influenţa cancelariei de limbă latină, alfabetul chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor domneşti şi utilizat mai bine de 900 de ani[15], dar adaptat necesităţilor fonetice unei limbi latine, respectiv limbii române.

Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatră (pisaniile), tencuială, lemn, metal, sticlă, ţesături, tăbliţe cerate (panachide)[16], pergament, hârtie. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe bază de substanţe vegetale extrase din frunze, fructe, scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice: funingine amestecată cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică). Se întrebuinţau următoarele culori de cerneală: brună, neagră, verde, galbenă, roşie (chinovarul).

S-a scris cu pene[17] de gâscă, curcă, găină, barză. Peniţa de metal, deşi fusese utilizată încă din antichitate, s-a folosit din nou abia în secolul XIX. Printre alte unelte de scris folosite menţionăm: cuţitul, care servea la ascuţirea penei, la răzuitul greşelilor de pe pergament, pensula (când se scria cu aur lichid şi cu chinovar gros), linia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu care se linia suportul de scris).

Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată necesităţii limbii acestora în secolul VII î.e.n.

Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î.Hr. Curând, alfabetul latin a devenit o scriere universală. Scrierea cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, în funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice:

1) Perioada scrierii romane (sec. VI î.Hr. - VI d.Hr.);

2) Perioada scrierilor regionale (sec. VI - IX);

3) Perioada scrierii caroligiene (sec. IX - XII);

4) Perioada scrierii gotice (sec. XII - XV);

5) Perioada scrierii umaniste (sec. XV - XVII);

6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)…[18].

Romanii au folosit întâi numai majusculele, literele numite ,,capitale - romane…, iar scrierea s-a numit capitală romană sau monumentală; era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal. Pe papirus şi pe pergament s-a scris cu majuscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială[19].

Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite, derivate din literele romane capitale.

Semiunciala era caligrafică, se caracterizează prin apropierea literelor, înclinare uşoară spre dreapta.

Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere, prescurtările şi dimensiunea redusă a literelor. Era o scriere continuă şi rapidă. Din această scriere a derivat minuscula diplomatică sau cursiva umaniştilor, care a dat scrierea obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin.

În final, câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului. Ele ar fi următoarele[20]:

Scoarţa de copac sau miezul de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt; se foloseau şi tăbliţe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.

Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. pe ele scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru (D), rezistente, lăsând urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

 

Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.

 

Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până în zilele noastre.

 

Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, încât a devenit simbolul acestei regiuni. Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la 2 până la 4 m. La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30 - 40 cm. Acest fragment al tijei fibroase, de grosimea unui braţ, după ce era jupuit de coajă, era separat în lamele subţiri, aşezate în straturi suprapuse, orizontale şi verticale, puse la presare. Lamele aderau perfect, prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu, formând o reţea subţire. Aceasta, după netezire şi uscare, forma un suport de scris[21]. Uneori, pentru a i se spori rezistenţa, era consolidată cu o pânză de in. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar lăţimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr.

Fabricarea sa a fost, un ,,monopol… de stat, monopol pe care romanii, bizantinii şi arabii l-au menţinut cu stricteţe. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea papirusului brut.

Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena, în amintirea acestei cetăţi.

Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.

După sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă de var. În obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia de tăbăcit. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de scriere. Această operaţie a variat de la perioadă la perioadă, folosindu-se: piatra ponce sub formă de pudră sau pastă, săruri de aluminiu, cantităţi mici de taniu, vegetale, pastă de var, albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins.

În urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. O reţeta specială avea pergamentul transparent utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile.

Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest sau rescript; la el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii.

 

Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest material a fost preparat prima dată în China, în anii 104 - 105 d.Hr. După aceea, tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică, în secolele următoare. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia.

Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in, cânepă, bumbac, cârpe recuperate). Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie).

În cadrul tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile: procurarea fibrelor, spălarea, defibrarea cârpelor cu apă până la obţinerea unei paste omogene, turnarea acesteia pe o sită de pânză întinsă pe o ramă, introducerea colii într-o soluţie de amidon sau gelatină, uscarea pe sârmă prin atârnare cu cleşti, netezirea colilor.

Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: maşina de produs hârtie, încleierea pe bază de alaun, înlocuirea cârpelor cu pasta de lemn măcinat. Transparenţa hârtiei s-a obţinut prin prelungirea timpului de măcinare până la dezintegrarea completă a fibrelor celulozice şi obţinerea unei paste gelatinoase. S-a putut realiza astfel hârtia pergament, pergamentul vegetal şi hârtia de calc.

Pentru scrierea pe aceşti suporţi grafici s-au folosit diferite materiale colorate, dintre care cele mai importante sunt cernelurile, clasificate după:

1. Durabilitatea în timp: a) cerneluri stabile care posedă o bună rezistenţă faţă de factorii de mediu şi un caracter neutru în raport cu suportul grafic pe care sunt aplicate; b) cernelurile instabile care au suferit în timp modificări ale culorii sau determină modificări asupra suportului grafic.

2. Culoare: a) cerneluri negre care au ca pigment de bază carbonul; b) cerneluri colorate - foarte variate; c) cerneluri invizibile a căror scriere se poate citi în condiţii speciale termice, luminoase, chimice etc.

3. Procedura de aplicare pe suport: a) cerneluri caligrafice folosite la manuscrise: b) cerneluri de tipar folosite în tipografii şi alte procedee de multiplicare; c) cerneluri şi paste de pictură folosite, pentru lucrări de artă.

În limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală neagră, roşie, verde. Se mai folosea şi pensula pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru executarea iniţialelor şi a miniaturilor. Cerneala se prepara din gogoşi de ristic, acid sulfuric, oţet sau bere.

Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau pe tăbliţe rotunde.

Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). Banda de papirus era înfăşurată în jurul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care se numea şi ,,ombilic…. În Evul Mediu, s-au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie, dar în cea mai mică măsură. Foile de pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc, rezultând codex-ul (sec. IV - V d.Hr.), strămoşul cărţii contemporane.

În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane legate cu balamale. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului.

În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).

Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraţi. În secolul V d.Hr. funcţionau deja instituţii de învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi în Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena, Beirut[22]. Centrul tuturor acestor acţiuni era Alexandria (Egipt), renumită fiind Universitatea de aici pentru studiul filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei. Biblioteca din Alexandria, deosebit de bogată, avea şi un îndreptar, un ghid pentru bibliofili, conţinând lista autorilor clasici. Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de recomandare.

La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată în secolul V d.Hr., cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti şi 15 latineşti, numeroase ateliere de copişti, unde se scriau cărţi laice şi religioase. În secolul VI, în perioada împăratului Justinian (527 - 565), domeniile culturii, al cărţii şi al învăţământului au cunoscut o înflorire deosebită. Toate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un scriptorium unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor: medici, profesori, funcţionari etc. Aceasta spre deosebire de Occident unde copiştii erau călugări.

Chiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea manuscriselor, din secolul al XIV-lea. În mănăstiri se copiau numai texte religioase, iar în celelalte scriptorii se copiau operele lui Homer, Hesiod, Eschill, Sofocle, Euripide, Aristofan, Xenofon, Plutarh, Strabon[23]. Manuscrisele bizantine constituiau adevărate opere de arătăm ,,de o mare vivacitate, savoare, fantezie, simţ al observaţiei şi al pitorescului…[24].

Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de codex, prin materialul său - pergament - şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era nu numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfel operă de artă. Din cele mai vechi timpuri cărţii i-a fost rezervat un loc cultural important. În secolul al XIV-lea au apărut şi primele preocupări de bibliologie; întâiul tratat asupra cărţii, intitulat Philobiblion[25], scris de Richard de Bury, unde se dădeau o serie de recomandări şi informaţii bibliofilice şi unde cartea este considerată ,,fântâna de apă vie a lui Abraham…, ,,urnă de aur plină de mană… sau ,,sân plin de laptele vieţii…. La începutul secolului al XVI-lea, Litania bibliographica afirma că ,,Liber est lumen cordis, speculum corporis, virtutum magister ... corona prudentium ... hortus plenus fructibus, pratum floribus distincrtum… - Cartea este lumina sufletului, oglinda trupului, dascăl al virtuţii ... coroana celor înţelepţi ... grădina plină de fructe, pajişte împodobită cu flori[26].

Cărţile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea, legate în scoarţa de lemn îmbrăcate în piele, uneori cu gravuri şi decoraţiuni. Principalele centre de copiere ale manuscriselor, erau în evul mediu mânăstirile, dintre care s-au remarcat: Cluny, Limoges, Ličge, Köln, Salzburg, Canterbury, York, Malmesbury, Yarmouth, Monte Cassino.

În Ţările Române, în secolele XIV - XV, se copiau manuscrise religioase, mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). Tismana şi Neamţ. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseţe, executate uneori chiar de copişti, distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril Uric de la Neamţ. Activitatea a continuat în perioadele următoare la mânăstirile de la Dragomirna, Bistriţa (Oltenia), Hurezi, Râmnicu Vâlcea, distingându-se Popa Grigore din Măhaci, Anastasie Crimca, Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alţii.

Pe lângă mânăstiri, cărţile se copiau în incinta Universităţilor care urmăreau şi coordonau chiar această activitate. Tot Universitatea fixa şi preţul exemplarelor care se vindeau în librării, ce existau pe lângă fiecare dintre acestea.

În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch, supranumit Guttenberg (? - 1468) a adus în lumea cărţii ,,minunea tiparului…[27]. Către anul 1440 a început să fabrice litere mobile din metal, găsind şi aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu. În 1456, împreună cu asociatul său J. Just, a tipărit la Mainz o biblie latină, cunoscută sub numele de biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Guttenberg. Era o carte de format mare, in folio, din pergament, iar caracterul literelor tipărite era la fel ca acela al manuscriselor. Până la 1500 litera din cartea tipărită imita litera din manuscris, cartea purtând numele de incunabul (lat. incunabula, orum = leagăn, început, obârşie, locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început). Lupta dintre cartea tipărită şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului în Europa Apuseană. În Ţările Române - chiar mai târziu.

Din Mainz, tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei: Franţa, Italia, Anglia, Ţările de Jos, mai lent s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea. Prima carte tipărită în Ţara Românească, prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508). Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al XVI-lea, fiind după oraşul Cracovia şi Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante ale tiparului chirilic, cât şi de difuzare a cărţilor în Peninsula Balcanică şi în secolele XVII - XVIII, chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai.

Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), când şi-a desfăşurat activitatea Antim Ivireanu. În secolul al XVI-lea în Transilvania funcţionau tipografii la Sibiu (1529), Alba Iulia, Orăştie, Braşov, dar numărul foarte mare de centre tipografice va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea, când se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi, Bucureşti, Govora, Snagov, Cluj.

În perioada Renaşterii, cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al numărului, astfel că în anul 1500 în Europa existau peste 40000 de exemplare. Au apărut tot mai mulţi autori laici: critica de text a căpătat tot mai mult teren şi atenţia s-a îndreptate spre cercetarea şi descoperirea manuscriselor antice.

Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din Antichitate. În epoca antică existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr., biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au găsit peste 22000 de tăbliţe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care, fragmente, au ajuns până în epoca contemporană şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.

În Grecia au funcţionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau în şcoli, în temple sau funcţionau biblioteci personale, cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 - 527 î.Hr.).

În epoca elenistică, la Alexandria funcţiona o bibliotecă şi un Museion (locul unde de adunau savanţii şi filozofii celebri şi care adăpostea şi biblioteca), iar la Pergam - o bibliotecă celebră. Biblioteca din Alexandria cuprindea aproximativ 400000 de manuscrise care au fost sistematizate şi catalogate de personalităţi ştiinţifice ale vremii: Demetrios din Phaleron, Calimach, Eratostene.

Biblioteca din Pergam a ajuns în posesia reginei Egiptului, Cleopatra (51 - 30 î.Hr.), alăturându-se apoi celei din Alexandria. Romanii au continuat tradiţia creând şi prima bibliotecă publică în timpul lui Cezar (101 - 44 î.Hr.) şi o bibliotecă cu două secţii, de limbă greacă şi latină, în timpul împăratului Augustus (63 î.Hr. - 14 d.Hr.).

 

În anul 354, Constantin cel Mare a fondat la Constantinopol o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea oraşului sub turci (1453). Treptat, colecţia de cărţi a bibliotecii imperiale din Bizanţ a crescut necontenit şi a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul.

S-a distins activitatea lui Photias (cca. 828 - cca. 895), profesor la Universitatea din Constantinopol, bibliofil pasionat, posedând o bibliotecă remarcabilă, unul dintre cei mai erudiţi oameni ai secolului IX. A lăsat numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit îl ocupă una cu caracter enciclopedic: Myrabilion, cunoscută şi ca biblioteca lui Photias, unde au fost rezumate 279 de opere, cu adnotări, date bibliografice şi opere critice[31].

În epoca medievală, în Europa au continuat să se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precum şi biblioteci de curte ale împăraţilor, regilor, seniorilor. Pe de altă parte, au cunoscut o largă înflorire bibliotecile clericale şi cele ale universităţilor. Cele clericale (ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsat un fond de carte deosebit de bogat. S-au remarcat, în  secolele VI-VIII: biblioteca Vaticanului, cea de la mănăstirile Monte-Cassino, Luxeuil, Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis, Corbie, Fulda, Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din Antiohia şi Bizanţ.

În secolul X s-a fondat la Bagdad o bibliotecă cuprinzând 12.000 volume: opere inedite, traduceri din greacă, sanscrită, chineză. La 1233 activitatea acesteia s-a lărgit considerabil, fiind construită aici o bibliotecă pentru toate popoarele Orientului, cu zeci de biblioteci şi sute de mii de cărţi. De remarcat că în răstimpul secolelor X-XIII Orientul a cunoscut foarte numeroase şi bogate biblioteci particulare[32]. Celebră era biblioteca din Cairo, care în secolul X poseda un fond de 1.600.000 de volume de matematică, filosofie etc.

Universităţile au fost dotate şi ele cu cărţi, dar acestea, fiind foarte scumpe şi destul de rare până la invenţia tiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectură (libri catenatae). Menţionăm în acest sens câteva biblioteci ale unor universităţi celebre: Köln, Viena, Cracovia, Praga, Basel, Padova.

În perioada secolelor XIV-XVI bibliotecile publice şi cele personale au cunoscut o dezvoltare deosebită. Merită a fi amintite Biblioteca Corviniană de la Buda, creată de Matei Corvin regele Ungariei (1458-1490), care la un moment dat conţinea între 1000 şi 1500  codexuri, în special italiene. La Florenţa, regele Ungariei a întreţinut permanent 4 copişti şi cumpăra manuscrise în valoare de 33.000 de galbeni. În 1540, biblioteca a fost jefuită de turci şi multe cărţi risipite şi distruse.

În aceeaşi categorie de biblioteci trebuie amintită şi cea creată de Laurenţiu Magnificul (1447-1492), Biblioteca Laurenziana, la Florenţa, în încăperea construită special de Michelangelo şi cea de la Veneţia, Biblioteca Marciana, iniţiată de Petrarca în 1362 şi devenită o adevărată bibliotecă abia în 1468. Nucleul acesteia l-a constituit biblioteca cardinalului grec Bessarion, pe care acesta a dăruit-o în 1467 signoriei veneţiene (1900 de volume).

În ceea ce priveşte Ţările Române, primele biblioteci au fost de asemenea cele mănăstireşti, care s-au format pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI în Transilvania. În secolele următoare s-au alăturat cele ale mănăstirilor franciscane, dominicane şi cele ale catedralelor. Oraşele Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Cluj erau renumite în Europa pentru colecţiile acestor biblioteci în secolele XIV-XVI. La mijlocul secolului al XV-lea mănăstirile franciscane de la Bacău şi Baia posedau şi ele biblioteci însemnate. În secolul al XVI-lea  avem menţiuni în izvoarele scrise despre existenţa unei biblioteci în Moldova, la Şcoala de la Cotnari, în perioada domniei lui Despot-Vodă (1561-1563).

O atenţie deosebită s-a acordat bibliotecilor din Ţările Române în secolul al XVIII-lea, remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Antim Ivireanu (?-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat (1741-1743). Iar în Transilvania, în această perioadă, s-au creat marile colecţii particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la Biblioteca Battyanaeum (Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki (Târgu Mureş)[33].

 

Pagina anterioara Pagina urmatoare

 

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adina Berciu-Drãghicescu
Last update: Noiembrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC