Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
II. Bibliografia
Din punct de vedere teoretic, prin bilbiografie se înţeleg cunoştinţele
necesare pentru a se putea întocmi o lucrare, respectându-se anumite
norme. Din punct de vedere practic, ea reprezintă totalul
informaţiilor privind o anumită disciplină ori
subiect sau activitatea unei persoane desfăşurată
în timp şi spaţiu, incluzând şi descrierea cărţilor
şi gruparea lor în diferite liste şi repertorii. Bibliografia este ,,firul destinat să ne călăuzească de-a
lungul labirintului numeroaselor scrieri, a căror intensitate
creşte în fiecare zi, prin care ea găseşte în presă
un instrument de activitate aproape egal gândirii
; este ,,o limbă
universală între librarii şi savanţii din toate
părţile lumii ştiinţifice şi literare
. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, după răspândirea
tiparului şi când s-au înmulţit publicaţiile s-a
simţit nevoia alcătuirii unor liste de cărţi
care au avut forma unor cataloage pentru vânzarea cărţilor
(Messkataloge), fie aceea a unor bibliografii universale, în care
erudiţia şi minuţiozitatea benedictrină îşi
avea idealul în cantitatea de informaţii (Konrad Gesner,
Bibliotheca universalis
sive Catalogus omnium, Zürich, (1545-1555) - prima lucrare
bibliografică cu caracter general). Până în secolul al XIX-lea a predominat această tendinţă
de a cuprinde totul, de a crea bibliografii exhaustive. Din a
doua jumătate a secolului XIX publicaţiile în diverse
ramuri ştiinţifice au devenit extrem de numeroae, trecându-se
la bibliografii speciale (Ch. Langlois, Manuel
de bibliographie historique, Paris, 1896). Bibliografia se întocmeşte de către persoane specializate şi
autorizate care trebuie să fie cunoscători ai disciplinei
în care lucrează, pentru a putea selecta materialul sau să-şi
poată exprima un punct de vedere în cadrul bibliografiei
critice. Bibliografiile pot fi universale şi generale, individuale, critice, conţinând
aprecieri la adresa cărţii, de informare (aduc la cunoştinţă
noutăţile), de recomandare (pe grupuri de cititori,
pe probleme). Mai pot exista bibliografii regionale, naţionale
şi a periodicelor, bibliografie analitică, bibliografie
de titluri. Din punct de vedere al timpului, bibliografia poate fi: retrospectivă
şi curentă. Cea retrospectivă se opreşte la
o anumită dată, citează cărţile apărute
până atunci. Cealaltă le menţionează pe cele
apărute în timpul de faţă. În 1867 s-a creat pe lângă Societatea Academică Română o bibliotecă
ce va deveni în 1879, când s-a creat Academia, Biblioteca Academiei
Române. Tot atunci s-a elaborat şi proiectul Bibliografiei româneşti. Aceasta din
urmă a fost iniţiativa lui B. P. Hasdeu, Al. Odobescu,
D. A. Sturdza şi Ioan Bianu. Începând din anul 1898 s-a trecut
la elaborarea unor publicaţii cu caracter bibliografic: Bibliografia românească veche
(1508-1830) de Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bucureşti,
1903; Dan Simonescu a continuat-o între anii 1903-1944, 4 volume.
Pentru periodice au apărut: publicaţiilor periodice româneşti (ziare, gazete,
reviste), în 3 volume, Calendare
şi almanahuri româneşti (1731-1918), de Georgeta
şi Neonil Răduică. Bibliografia
românească veche a
fost continuată de Bibliografia
românească modernă, 1831-1918, din care au apărut
literele[34]
A-C, D-K, L-Q şi R-Z. Urmează volumul de Anexe. A mai
apărut Dicţionarul presei române, realizat
de Georgeta şi Neonil Răduică. O importantă realizare în domeniu o constituie Bibliografia istorică a României, întocmită de Institutul
de Istoriei din Cluj (vol. I, 1944-1969, Bucureşti, E.A.,
1970; vol. IV, 1969-1974, Bucureşti, E.A., 1975; vol. V,
1974-1979, Bucureşti. E.A., 1980; vol. VI, 1979-1984, Bucureşti,
E.A., 1985; vol. VII, 1984-1989, Bucureşti, E.A., 1990. În
acelaşi timp s-a început şi publicarea volumelor bibliografiei
istorice române din secolul al XIX-lea. Bibliotecile judeţene publică bibliografiile locale.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|