Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA

 

 

 

CODICOLOGIA

 

 

Codicologia s-a desprins din disciplina paleografie. Denumirea provine de la cuvântul francez codicologie, rezultat la rândul său din cuvântul latin codex, icis = carte, scoarţă, tăbliţă de scris, registru, condică, şi de la termenul grecesc logos = vorbire.  Codex în antichitate desemna  o reuniune de table cerate reprezentând cea mai veche formă de carte. În Evul Mediu prin codex se definea o culegere manuscrisă de legi, de documente medievale sau de orice texte vechi, de obicei cu conţinut variat.

Definiţia şi obiectul codicologiei au fost expuse în mod variat. S-au remarcat punctele de vedere ale francezului Alphonse Dain, al germanilor Karl Löfler şi Ludwig Traube şi al profesorului român Damian P. Bogdan, autorul primului studiu românesc despre codicologie[1].

  În consens cu toate aceste  puncte de vedere, codicologia are ca obiect studiul manuscriselor înseşi, inclusiv cartea manuscrisă şi nu a scrierii lor: materialul de scris, formatul, felul în care s-a alcătuit codexul, signatura, datarea, tehnica ornamentării, legătura lui, specia de lemn folosită, natura şi culoarea pielii care acoperă scoarţele, procedeele fixării acestora, ornamentele, depistarea eventualelor fragmente de texte folosite la întărirea scoarţelor.

Pe lângă aceste lucruri, codicologia are în sarcina ei şi întocmirea şi publicarea unor instrumente specifice de lucru: cataloage, inventare, diferite repertorii de colecţii şi colecţionari, de manuscrise datate sau nedatate, sau incorect datate.

Primele instrumente de lucru au apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Un rol deosebit în apariţia şi dezvoltarea codicologiei l-a jucat Bernard de Montfaucon (1655-1741), creatorul paleografiei. În lucrarea sa celebră Paleografia graeca (1708) publica şi un repertoriu al bibliotecilor contemporane lui care deţineau manuscrise greceşti, indicând numărul şi provenienţa lor.

În secolul al XIX-lea, cercetările cu caracter codicologic au continuat tot în cadrul paleografiei. În multe ţări europene (Rusia, Franţa, Anglia) şi în Principatele Române s-au înfiinţat comisii speciale cu scopul de a depista, inventaria, cataloga şi apoi publica izvoare istorice şi mai ales manuscrise - codexuri[2].

În Principatele Române, în anul 1862, Al. Odobescu a publicat Catalogul  unor manuscrise pe care le găsise la Mănăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea).

Printre preocupările mai importante de după 1900 din România, în ceea ce priveşte întocmirea repertoriilor şi a cataloagelor de codexuri menţionăm[3]: I. Bianu, Catalogul manuscriselor româneşti, Biblioteca Academiei Române, I, nr. 1-300, Bucureşti, 1900; C. Litzica, Catalogul manuscriselor greceşti, Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, 1909; I. Bianu, R. Caracaş, Catalogul manuscriselor româneşti, Biblioteca Academiei Române, II, 301-728, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913; Polixenia Popescu, Manuscrisele Academiei Române în limbi străine (engleză, franceză, germană, italiană şi spaniolă), Bucureşti, 1926; I. Bianu, C. Nicolaissa, Catalogul manuscriselor româneşti, III, nr. 729-1061, Craiova, 1931; N. Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, t. II, Bucureşti 1940; Nicolae Comşa,  Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944; Ion. I. Nistor, Manuscrisele orientale din Biblioteca Academiei Române cu inventarul lor (întocmit de M. Guboglu), Bucureşti, 1946; P.P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959; I. Crăciun, Aurora Ilieş, Repertoriul manuscriselor de Cronici interne, sec. XV-XVIII privind istoria României. (Cronicele medievale ale României, I), I. Bucureşti, Editura Academiei, 1963; G. Strempel, Fl. Moisil, L. Stoianovici, Catalogul manuscriselor româneşti, IV, nr. 1062-1380, Bucureşti, Editura Academiei, 1967; Gabriel Strempel, Catalogul manuscriselor româneşti, Biblioteca Academiei Române, vol. I, 1-1600, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; II, 1601-3100, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983; Elena Linţa, Catalogul manuscriselor slavo-române din România, vol. I, Manuscrise din Iaşi, vol. II; Manuscrise din Cluj-Napoca, Bucureşti, Facultatea de limbi şi literaturi străine, 1980; Elena Linţa, Lucia Djamo-Diaconiţă, Olga Staicovici, Catalogul manuscriselor slavo-române din România, vol. III, Catalogul manuscriselor slavo-române din Bucureşti, Bucureşti 1981; Daniel Barbu, Manuscrise bizantine în colecţii din România, Editura Meridicane, 1984; Gh. Buluţă, Sultana Craia, Manuscrise miniate şi ornate din epoca lui  Matei Basarab, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.

La acestea se adaugă inventarele publicate de Arhivele Statului. Inventarul din anul 1939 al Arhivelor Statului din Bucureşti, cuprindea enumerarea unor manuscrise în formă de carte: Condica Brâncovenească, Codicele Asachi, Fondul cărţilor funciare din anii 1573-1855 etc. Din anul 1949 DGAS a început publicarea Indicelui cronologic care cuprinde şi materiale codicologice. De asemenea, în inventarele fondurilor mănăstireşti se găsesc numeroase menţiuni de cărţi manuscrise. În secolul XX cercetările codicologice s-au intensificat şi diversificat, definindu-se treptat ca un domeniu deosebit de însemnat al paleografiei, reuşind apoi să devină o disciplină independentă, cu o denumire proprie.

Tot acum codicologia a devenit obiect de studiu în unele institute sau centre naţionale de cercetare ştiinţifică din tot mai multe ţări[4]. Mai mult, a devenit, în deceniul patru şi cinci al secolului XX, temă de discuţii în cadrul unor congrese internaţionale. Au apărut noi instrumente de lucru, studii speciale şi bibliografii care, toate, au conturat tot mai clar obiectul şi au definit preocupările codicologiei ca ştiinţă auxiliară a istoriei. În jurul anului 1941 a reuşit să se desprindă de paleografie. S-au remarcat din această perioadă câţiva reprezentanţi ai şcolii franceze: Alphonse Dain, cu lucrarea  Les Manuscrits (Manuscrisele), în care dedică un capitol special codicologiei, impunându-i astfel şi denumirea. Charles Samaran (1879-1982)[5] la cursurile sale de la École des Hautes Études prezenta această disciplină ca o ştiinţă independentă, numind-o şi el codicologie şi renunţând la varianta germană de terminologie Handschriftenkunde, care punea accentul pe scrierea de mână şi nu pe carte, pe codex.

În evoluţia ei, noua ştiinţă auxiliară a fost impulsionată de apariţia revistei bienale internaţionale de codicologie, ,,Scriptorium… (Révue internationale des études rélatives aux manuscrits), în 1946 la Bruxelles, Anvers şi Gand[6]. Termenul de codicologie s-a impus definitiv în deceniul al 5-lea al secolului XX, fiind folosit în prezent în toată lumea[7]. Printre personalităţile contemporane din domeniul codicologiei remarcăm pe Christian Heck, Claudine Lemaire, Carlos Steel, Franşoise V. Lecompte, Josefa Mateu, Silvio Bernadinello, Sophie Wlodek, Ursula Winter, A. Vernet, Jadwiga Karwassinka, Erik G. Turner, Ludmila Kisseleva, Alexandra Lublinskaia.

Cele mai vechi codice păstrate provin din ultimele secole ale mileniului I d.Hr. şi conţin textele unor manuscrise antice sub forma unor copii bizantine şi occidentale[8]. Textele sub formă de codice se redactau în scriptoriile mănăstireşti din Bizanţ sau Europa Occidentală. Textele aparţin literaturii religioase, dar ulterior au apărut şi texte cu caracter juridic, cronici care descriau faptele împăraţilor şi regilor (geste, anale, letopiseţe). Ca limbă s-a folosit în Bizanţ limba greacă şi alfabetul grecesc, iar în Europa Centrală şi Occidentală limba latină şi alfabetul latin. După crearea alfabetelor glagolitic şi chirilic, sec. IX-X, s-au răspândit şi manuscrise slavone[9].

În ceea ce priveşte tipul de scriere[10], prima dată s-a folosit unciala (sec. VIII-XIII). Din secolul următor până în secolul al XVI s-a folosit semiunciala, ca, din secolul XVII-XVIII să se folosească în mod curent scrierea cursivă. Scrierea de codice este una uniformă, ductul literelor dând impresia unei scrieri mecanice.

Către mijlocul secolului XX s-au creat, în cadrul instituţiilor naţionale cu caracter istoric, sectoare separate care se ocupau şi şi se ocupă şi în prezent de problemele codicologiei şi, mai ales, de publicarea instrumentelor de lucru[11]. Acestea descriu caracteristicile externe ale codexurilor. Inventarele[12] de codice furnizează principalele elemente: cota sub care se păstrează (cota veche şi ultima cotă), numele autorului şi signatura lui, titlul codicelui, data, numărul coloanelor, starea de conservare. Ele sunt liste de codexuri pentru semnalarea lor şi pentru ţinerea evidenţei.

Catalogul oferă câteva date în plus faţă de inventar şi anume: particularităţile grafiei, materialul de scris, constituirea cărţii, formatul, dimensiunea, legătura, reclama, ornamentaţia, circulaţia codicelui. Se mai adaugă o serie de informaţii cu caracter bibliografic: dacă a mai fost inventariată, catalogată, dacă s-a editat conţinutul ei şi în ce lucrare. Manuscrisele se pot descrie folosindu-se mai multe sisteme în funcţie de conţinutul fiecărui codex.

Descrierea fiecărui codice trebuie să cuprindă trei aspecte: identificarea manuscrisului (data, suportul de scris, numărul foilor, formatul, dimensiunea în cm, lacunele); descrierea conţinutului (titlul, subtitlurile, însemnările de pe manuscris); descrierea bibliografică (iniţialele, titlurile, miniaturile, filigranele, tipul de scriere, limba folosită, legătura codicelui, provenienţa manuscrisului).

Se pot întâlni cel puţin patru feluri de manuscrise[13]:

 

a) Manuscrisele care conţin texte literare cu temă precisă, texte literare propriu-zise, texte istorice, teologice etc., ele pot avea menţionat autorul sau acestea trebuie să fie identificate, ceea ce reprezintă, în acest caz,  problema cea mai importantă;

b) Miscelanee, care sunt manuscrise variate, adunate la un loc în mod întâmplător. În acest caz se face descrierea fiecărei piese în parte;

c) manuscrisele diplomatice, în care sunt transcrise, după anumite criterii, documentele primite de un beneficiar sau în care se redactează direct actele ce oglindesc activitatea lui. Descrierea se face de asemenea separat, dar problema dificilă o constituie descifrarea lor, fiind necesare pentru aceasta cunoştinţe de diplomatică, paleografie şi arhivistică.;

d) Corpusuri de manuscrise, în care, întâmplător, au fost adunate la un loc documente diplomatice de provenienţă şi format diferite. Descrierea fiecărui document în parte este dificilă, sunt necesare, de asemenea, cunoştinţe de diplomatică, paleografie şi arhivistică.

 

După cercetarea  manuscriselor şi lămurirea conţinutului lor, urmează studierea coperţilor unui codex. Acest lucru este important nu numai pentru examinarea legăturii în sine, a materialului din care s-a confecţionat şi a felului cum s-a ordonat, ci mai ales prin faptul că de foarte multe ori scoarţele codexurilor ascund texte sau fragmente de manuscrise necunoscute. Coperţile devin astfel surse de noi izvoare istorice, deosebit de preţioase, care nu au constituit niciodată obiectul conservării în biblioteci sau arhive.

Dimensiunea codicelui era determinată de conţinutul textului, de destinaţia lui şi de persoana care a comandat exemplarul[14]. Astfel, în Evul Mediu au existat cărţi de tipul folio (foarte mare) până la dimensiuni mici, uşor de mânuit şi de transportat. Raportul dintre înălţimea şi lăţimea codexului a variat în timp, în funcţie de tradiţie, de epocă şi de destinaţia cărţii, de la forma pătrată sau dreptunghiulară la format mai îngust, care respecta proporţia de 3/2 a înălţimii şi lăţimii, folosit şi în zilele noastre.

Manuscrisele erau ornate cu iniţiale şi cu miniaturi - erau adevărate opere de artă[15]. (Planşele 6, 7, 8 şi 8 bis). Iniţialele capitolelor, pictate în culori vii, inclusiv în aur şi argint, se împodobeau cu elemente geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cu reprezentări fantastice). Din iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale, întâlnite foarte frecvent în manuscrisele de lux din perioada medievală.

Un alt ornament întâlnit mereu pe filele codexurilor din secolele XII - XIII, laice sau religioase, erau miniatura. Scenele din miniaturi erau în strânsă dependenţă cu conţinutul cărţii, având deci caracter laic sau religios.Legenda codicelui a fost făcută pentru a se păstra manuscrisul în condiţii cât mai bune, precum şi pentru a-l face mai frumos şi a-i da un aer mai solemn. Se potdistinge trei tipuri de legături de carte pentru epoca medievală[16]:

a) Legături de lux care erau adevărate opere de artă şi costau sume enorme de bani. Coperţile acestor codexuri erau fie din plăcuţe de fildeş cu ferecături de argint şi argint aurit, uneori cu basoreliefuri, fie din plăcuţe de email cu picturi.

b) Legături în scoarţe de lemn îmbrăcate în piele. Acestea erau întâlnite frecvent, folosindu-se pielea de viţel, porc, oaie. Grosimea şi calitatea pielii erau determinate de procedeul prin care urmau să fie împodobite scoarţele. Spre exemplu, dacă urmau să fie aurite, se folosea pentru ele pielea de viţel, cafenie sau roşie, iar dacă se imprima sau se grava, se folosea o piele groasă, de vită sau chiar de porc.

c) Legături simple în piele sau pergament. Erau în general procedee mai modeste şi mai ieftine. Pielea era de culoare brun - roşcat, iar când se folosea pergament, acesta avea, fie culoare naturală, fie culoare roşu palid sau verde. Se folosea sistemul acesta simplu, mai ales pentru cărţile utilizate, în universităţi, purtând şi numele de ,,legături studenţeşti…. S-au folosit şi în epoca modernă.

De cele mai multe ori, pentru a fi studiate, codexurile trebuie să fie supuse operaţiilor de restaurare, prin procedee fizice variate. În mod curent se folosesc instrumentele: epidiascop, lupa Zeiss cu lampă, microscopul binocular Zeiss, lampa cu cuarţ cu mercur şi cu filtrul lui Wood. Foarte mult este utilizată la ora actuală tehnica fotografică pentru mărirea microfilmului, fotografierea cu raze ultraviolete, raze X, raze infraroşii. Folosind aceste raze, pot apărea desene sau texte ascunse, invizibile cu ochiul liber.

Codicologia, pentru a putea să-şi realizeze instrumentele de lucru specifice, are multiple legături cu celelalte ştiinţe auxiliare, dintre care un loc de frunte îl ocupă bibliologia şi paleografia din care s-a şi desprins. Aceste ştiinţe au ca obiect de cercetare cartea tipărită şi scrierea ei din toate punctele de vedere. Astfel, concluziile bibliologiei vor fi utile şi codicologiei, cunoscută fiind legătura dintre cartea manuscrisă şi cea tipărită; evoluţia codexului nu se poate înţelege fără cunoaşterea evoluţiei scrierii.

Pentru datarea codicelor, codicologia trebuie să apeleze la filigranologie şi la cronologie deoarece cercetătorul respectiv trebuie să descrie filigranul, unul din mijloacele de stabilire a datei manuscrisului. După cum trebuie să cunoască şi metodologia transformărilor datelor istorice în maniera de calcul contemporană.

Codicologia trebuie să rezolve uneori şi probleme legate de descifrarea unor pasaje care sunt scrise în criptogramă, apelând la criptografie. Analizând manuscrisul, codicologul trebuie să descrie şi ornamentaţia acestuia, fiindu-i necesare pentru aceasta cunoştinţe de miniaturistică, iconografie şi istoria artei.

De asemenea, se constată o legătură strânsă a codicologiei cu arhivistica, ea ocupându-se cu teoria şi practica muncii în arhivă, respectiv cu conservarea, păstrarea şi prelucrarea pieselor scrise, iar după cum se ştie codexurile se află în număr mare în biblioteci şi muzee, dar mai ales în arhive[17].

Prin urmare, codicologia apelează la numeroase ştiinţe auxiliare, dar şi la rezultatele cercetărilor din acest domeniu sunt foarte utile ştiinţelor de care ea s-a folosit creindu-se un sistem de reciprocitate deosebit de interesant şi de util ştiinţei istorice.

 

Planşa 6. Miniaturi româneşti.

Planşa 7. Miniaturi româneşti.

Planşa 8. Miniaturi româneşti.

Planşa 8(bis). Miniaturi româneşti.

 

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

BOGDAN, P. DAMIAN, Despre codicologie. În: R.A., IX, 1966, nr. 1, p. 63 - 90 (partea întâi) şi nr. 2, 1966, p. 49 - 66 (partea a doua).

CONOVICI, MARIANA, ,,Ex dono… Constantin I. Karadja, ms. aflat în colecţia Bibliotecii Facultăţii de Istorie din Bucureşti. În: ,,Caietul seminarului de ştiinţe auxiliare ale istoriei. Opuscula bibliologia, genealogica, numismatica…, II, Bucureşti, 1990, p. 11 - 12.

DAIN, ALPHONSE, Les manuscris, Paris, 1949.

JAKO, SIGISMUND, Codicele latine medievale din biblioteca lui Timotei Cipariu. În: R.A., X, 1967, nr. 1, p. 35 - 72.

JAKO, SIGISMUND; MANOLESCU RADU. Paleografie latină, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1071.

MIHALCEA, ANCA, Miniatura românească în opera lui Nicolae Iorga.  În: ,,Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare ale istoriei. Opuscula bibliologica, genealogia, numismatica…, Bucureşti, II, 1990, p. 114 - 124.

SACERDOŢEANU, AURELIAN. Curs de ştiinţe auxiliare, dactilografiat, p. 413 - 419.

SIMIONESCU, DAN. Codex Burgundus (Studiu şi note bibliografice însoţite de reproduceri facsimile de miniaturi), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1975.

STREMPEL, GABRIEL, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, I, Bucureşti, E. A., 1959.

Les techniques de laboratoires dans l’étude des manuscris. Colloque, Paris, 13 - 15 septembrie, 1972.


 

Pagina anterioara Pagina urmatoare

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adina Berciu-Drãghicescu
Last update: Noiembrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC