Adina
Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA |
|
CODICOLOGIA
Codicologia s-a desprins din disciplina paleografie. Denumirea provine de
la cuvântul francez codicologie,
rezultat la rândul său din cuvântul latin codex, icis = carte, scoarţă,
tăbliţă de scris, registru, condică, şi
de la termenul grecesc logos
= vorbire. Codex în antichitate
desemna o reuniune de
table cerate reprezentând cea mai veche formă de carte. În
Evul Mediu prin codex se definea o culegere manuscrisă de
legi, de documente medievale sau de orice texte vechi, de obicei
cu conţinut variat. Definiţia şi obiectul codicologiei au fost expuse în mod variat.
S-au remarcat punctele de vedere ale francezului Alphonse Dain,
al germanilor Karl Löfler şi Ludwig Traube şi al profesorului
român Damian P. Bogdan, autorul primului studiu românesc despre
codicologie[1]. Pe lângă aceste lucruri, codicologia are în sarcina ei şi întocmirea
şi publicarea unor instrumente specifice de lucru: cataloage,
inventare, diferite repertorii de colecţii şi colecţionari,
de manuscrise datate sau nedatate, sau incorect datate. Primele instrumente de lucru au apărut la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul celui următor. Un rol deosebit
în apariţia şi dezvoltarea codicologiei l-a jucat Bernard
de Montfaucon (1655-1741), creatorul paleografiei. În lucrarea
sa celebră Paleografia graeca (1708) publica şi un repertoriu al bibliotecilor
contemporane lui care deţineau manuscrise greceşti,
indicând numărul şi provenienţa lor. În secolul al XIX-lea, cercetările cu caracter codicologic au continuat
tot în cadrul paleografiei. În multe ţări europene (Rusia,
Franţa, Anglia) şi în Principatele Române s-au înfiinţat
comisii speciale cu scopul de a depista, inventaria, cataloga
şi apoi publica izvoare istorice şi mai ales manuscrise
- codexuri[2]. În Principatele Române, în anul 1862, Al. Odobescu a publicat Catalogul unor manuscrise pe care le găsise la Mănăstirea Bistriţa
(jud. Vâlcea). Printre preocupările mai importante de după 1900 din România, în
ceea ce priveşte întocmirea repertoriilor şi a cataloagelor
de codexuri menţionăm[3]: I. Bianu,
Catalogul manuscriselor
româneşti, Biblioteca Academiei Române, I, nr. 1-300,
Bucureşti, 1900; C. Litzica, Catalogul
manuscriselor greceşti, Biblioteca Academiei Române,
Bucureşti, 1909; I. Bianu, R. Caracaş, Catalogul
manuscriselor româneşti, Biblioteca Academiei Române,
II, 301-728, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913; Polixenia Popescu,
Manuscrisele Academiei Române
în limbi străine (engleză, franceză, germană,
italiană şi spaniolă), Bucureşti, 1926; I.
Bianu, C. Nicolaissa, Catalogul
manuscriselor româneşti, III, nr. 729-1061, Craiova,
1931; N. Camariano, Catalogul
manuscriselor greceşti, t. II, Bucureşti 1940; Nicolae
Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944; Ion. I. Nistor,
Manuscrisele orientale din
Biblioteca Academiei Române cu inventarul lor (întocmit de
M. Guboglu), Bucureşti, 1946; P.P. Panaitescu, Manuscrisele
slave din Biblioteca Academiei Române, I, Bucureşti,
Editura Academiei, 1959; I. Crăciun, Aurora Ilieş, Repertoriul manuscriselor de Cronici interne, sec. XV-XVIII privind istoria
României. (Cronicele medievale ale României, I), I. Bucureşti,
Editura Academiei, 1963; G. Strempel, Fl. Moisil, L. Stoianovici,
Catalogul manuscriselor româneşti, IV, nr. 1062-1380, Bucureşti, Editura
Academiei, 1967; Gabriel Strempel, Catalogul
manuscriselor româneşti, Biblioteca Academiei Române,
vol. I, 1-1600, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1978; II, 1601-3100, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1983; Elena Linţa, Catalogul
manuscriselor slavo-române din România, vol. I, Manuscrise
din Iaşi, vol. II; Manuscrise
din Cluj-Napoca, Bucureşti, Facultatea de limbi şi
literaturi străine, 1980; Elena Linţa, Lucia Djamo-Diaconiţă,
Olga Staicovici, Catalogul manuscriselor slavo-române din România,
vol. III, Catalogul manuscriselor
slavo-române din Bucureşti, Bucureşti 1981; Daniel
Barbu, Manuscrise bizantine
în colecţii din România, Editura Meridicane, 1984; Gh.
Buluţă, Sultana Craia,
Manuscrise miniate şi ornate din epoca lui
Matei Basarab, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984. La acestea se adaugă inventarele publicate de Arhivele Statului. Inventarul
din anul 1939 al Arhivelor Statului din Bucureşti, cuprindea
enumerarea unor manuscrise în formă de carte: Condica Brâncovenească, Codicele Asachi, Fondul cărţilor
funciare din anii 1573-1855 etc. Din anul 1949 DGAS a început
publicarea Indicelui cronologic care cuprinde şi
materiale codicologice. De asemenea, în inventarele fondurilor
mănăstireşti se găsesc numeroase menţiuni
de cărţi manuscrise. Tot acum codicologia a devenit obiect de studiu în unele institute sau centre
naţionale de cercetare ştiinţifică din tot
mai multe ţări[4]. Mai mult, a devenit, în deceniul patru şi
cinci al secolului XX, temă de discuţii în cadrul unor
congrese internaţionale. Au apărut noi instrumente de
lucru, studii speciale şi bibliografii care, toate, au conturat
tot mai clar obiectul şi au definit preocupările codicologiei
ca ştiinţă auxiliară a istoriei. În jurul
anului 1941 a reuşit să se desprindă de paleografie.
S-au remarcat din această perioadă câţiva reprezentanţi
ai şcolii franceze: Alphonse Dain, cu lucrarea Les Manuscrits
(Manuscrisele), în care dedică un capitol special codicologiei,
impunându-i astfel şi denumirea. Charles Samaran (1879-1982)[5] la cursurile
sale de la École des Hautes Études prezenta această disciplină
ca o ştiinţă independentă, numind-o şi
el codicologie şi renunţând la varianta germană
de terminologie Handschriftenkunde, care punea accentul
pe scrierea de mână şi nu pe carte, pe codex. În evoluţia ei, noua ştiinţă auxiliară a fost impulsionată
de apariţia revistei bienale internaţionale de codicologie,
,,Scriptorium… (Révue
internationale des études rélatives aux manuscrits), în 1946 la
Bruxelles, Anvers şi Gand[6].
Termenul de codicologie s-a impus definitiv în deceniul al 5-lea
al secolului XX, fiind folosit în prezent în toată lumea[7]. Printre personalităţile
contemporane din domeniul codicologiei remarcăm pe Christian
Heck, Claudine Lemaire, Carlos Steel, Franşoise V. Lecompte,
Josefa Mateu, Silvio Bernadinello, Sophie Wlodek, Ursula Winter,
A. Vernet, Jadwiga Karwassinka, Erik G. Turner, Ludmila Kisseleva,
Alexandra Lublinskaia. Cele mai vechi codice păstrate provin din ultimele secole ale mileniului
I d.Hr. şi conţin textele unor manuscrise antice sub
forma unor copii bizantine şi occidentale[8]. Textele
sub formă de codice se redactau în scriptoriile mănăstireşti
din Bizanţ sau Europa Occidentală. Textele aparţin
literaturii religioase, dar ulterior au apărut şi texte
cu caracter juridic, cronici care descriau faptele împăraţilor
şi regilor (geste, anale, letopiseţe). Ca limbă
s-a folosit în Bizanţ limba greacă şi alfabetul
grecesc, iar în Europa Centrală şi Occidentală
limba latină şi alfabetul latin. După crearea alfabetelor
glagolitic şi chirilic, sec. IX-X, s-au răspândit şi
manuscrise slavone[9]. În ceea ce priveşte tipul de scriere[10], prima
dată s-a folosit unciala (sec. VIII-XIII). Din secolul următor
până în secolul al XVI s-a folosit semiunciala, ca, din secolul
XVII-XVIII să se folosească în mod curent scrierea cursivă.
Scrierea de codice este una uniformă, ductul literelor dând
impresia unei scrieri mecanice. Către mijlocul secolului XX s-au creat, în cadrul instituţiilor
naţionale cu caracter istoric, sectoare separate care se
ocupau şi şi se ocupă şi în prezent de problemele
codicologiei şi, mai ales, de publicarea instrumentelor de
lucru[11].
Acestea descriu caracteristicile externe ale codexurilor. Inventarele[12] de codice furnizează principalele
elemente: cota sub care se păstrează (cota veche şi
ultima cotă), numele autorului şi signatura lui, titlul
codicelui, data, numărul coloanelor, starea de conservare.
Ele sunt liste de codexuri pentru semnalarea lor şi pentru
ţinerea evidenţei. Catalogul oferă
câteva date în plus faţă de inventar şi anume:
particularităţile grafiei, materialul de scris, constituirea
cărţii, formatul, dimensiunea, legătura, reclama∗, ornamentaţia,
circulaţia codicelui. Se mai adaugă o serie de informaţii
cu caracter bibliografic: dacă a mai fost inventariată,
catalogată, dacă s-a editat conţinutul ei şi
în ce lucrare. Manuscrisele se pot descrie folosindu-se mai multe
sisteme în funcţie de conţinutul fiecărui codex. Descrierea fiecărui codice trebuie să cuprindă trei aspecte:
identificarea manuscrisului (data, suportul de scris, numărul
foilor, formatul, dimensiunea în cm, lacunele); descrierea conţinutului
(titlul, subtitlurile, însemnările de pe manuscris); descrierea
bibliografică (iniţialele, titlurile, miniaturile, filigranele,
tipul de scriere, limba folosită, legătura codicelui,
provenienţa manuscrisului). Se pot întâlni cel puţin patru feluri de manuscrise[13]:
a) Manuscrisele care conţin texte literare cu temă precisă,
texte literare propriu-zise, texte istorice, teologice etc., ele
pot avea menţionat autorul sau acestea trebuie să fie
identificate, ceea ce reprezintă, în acest caz,
problema cea mai importantă; b) Miscelanee, care sunt manuscrise variate, adunate la un loc în mod întâmplător.
În acest caz se face descrierea fiecărei piese în parte; c) manuscrisele diplomatice, în care sunt transcrise, după anumite criterii,
documentele primite de un beneficiar sau în care se redactează
direct actele ce oglindesc activitatea lui. Descrierea se face
de asemenea separat, dar problema dificilă o constituie descifrarea
lor, fiind necesare pentru aceasta cunoştinţe de diplomatică,
paleografie şi arhivistică.; d) Corpusuri de manuscrise, în
care, întâmplător, au fost adunate la un loc documente diplomatice
de provenienţă şi format diferite. Descrierea fiecărui
document în parte este dificilă, sunt necesare, de asemenea,
cunoştinţe de diplomatică, paleografie şi
arhivistică.
După cercetarea manuscriselor
şi lămurirea conţinutului lor, urmează studierea
coperţilor unui codex. Acest lucru este important nu numai
pentru examinarea legăturii în sine, a materialului din care
s-a confecţionat şi a felului cum s-a ordonat, ci mai
ales prin faptul că de foarte multe ori scoarţele codexurilor
ascund texte sau fragmente de manuscrise necunoscute. Coperţile
devin astfel surse de noi izvoare istorice, deosebit de preţioase,
care nu au constituit niciodată obiectul conservării
în biblioteci sau arhive. Dimensiunea codicelui era determinată de conţinutul textului, de
destinaţia lui şi de persoana care a comandat exemplarul[14].
Astfel, în Evul Mediu au existat cărţi de tipul folio
(foarte mare) până la dimensiuni mici, uşor de mânuit
şi de transportat. Raportul dintre înălţimea şi
lăţimea codexului a variat în timp, în funcţie
de tradiţie, de epocă şi de destinaţia cărţii,
de la forma pătrată sau dreptunghiulară la format
mai îngust, care respecta proporţia de 3/2 a înălţimii
şi lăţimii, folosit şi în zilele noastre. Manuscrisele erau ornate cu iniţiale şi cu miniaturi - erau adevărate
opere de artă[15]. (Planşele
6, 7, 8 şi 8 bis). Iniţialele capitolelor, pictate în
culori vii, inclusiv în aur şi argint, se împodobeau cu elemente
geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cu reprezentări
fantastice). Din iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale,
întâlnite foarte frecvent în manuscrisele de lux din perioada
medievală. Un alt ornament
întâlnit mereu pe filele codexurilor din secolele XII - XIII,
laice sau religioase, erau miniatura. Scenele din miniaturi erau
în strânsă dependenţă cu conţinutul cărţii,
având deci caracter laic sau religios. a) Legături
de lux care erau adevărate opere de artă şi costau
sume enorme de bani. Coperţile acestor codexuri erau fie
din plăcuţe de fildeş cu ferecături de argint
şi argint aurit, uneori cu basoreliefuri, fie din plăcuţe
de email cu picturi. c) Legături simple în piele sau pergament. Erau în general procedee mai
modeste şi mai ieftine. Pielea era de culoare brun - roşcat,
iar când se folosea pergament, acesta avea, fie culoare naturală,
fie culoare roşu palid sau verde. Se folosea sistemul acesta
simplu, mai ales pentru cărţile utilizate, în universităţi,
purtând şi numele de ,,legături studenţeşti….
S-au folosit şi în epoca modernă. De cele mai multe ori, pentru a fi studiate, codexurile trebuie să fie
supuse operaţiilor de restaurare, prin procedee fizice variate.
În mod curent se folosesc instrumentele: epidiascop, lupa Zeiss
cu lampă, microscopul binocular Zeiss, lampa cu cuarţ
cu mercur şi cu filtrul lui Wood. Codicologia, pentru a putea să-şi realizeze instrumentele de lucru
specifice, are multiple legături cu celelalte ştiinţe
auxiliare, dintre care un loc de frunte îl ocupă bibliologia
şi paleografia din care s-a şi desprins. Aceste ştiinţe
au ca obiect de cercetare cartea tipărită şi scrierea
ei din toate punctele de vedere. Astfel, concluziile bibliologiei
vor fi utile şi codicologiei, cunoscută fiind legătura
dintre cartea manuscrisă şi cea tipărită;
evoluţia codexului nu se poate înţelege fără
cunoaşterea evoluţiei scrierii. Pentru datarea codicelor, codicologia trebuie să apeleze la filigranologie
şi la cronologie deoarece cercetătorul respectiv trebuie
să descrie filigranul, unul din mijloacele de stabilire a
datei manuscrisului. După cum trebuie să cunoască
şi metodologia transformărilor datelor istorice în maniera
de calcul contemporană. Codicologia trebuie să rezolve uneori şi probleme legate de descifrarea
unor pasaje care sunt scrise în criptogramă, apelând la criptografie.
Analizând manuscrisul, codicologul trebuie să descrie şi
ornamentaţia acestuia, fiindu-i necesare pentru aceasta cunoştinţe
de miniaturistică, iconografie şi istoria artei. De asemenea, se constată o legătură strânsă a codicologiei
cu arhivistica, ea ocupându-se cu teoria şi practica muncii
în arhivă, respectiv cu conservarea, păstrarea şi
prelucrarea pieselor scrise, iar după cum se ştie codexurile
se află în număr mare în biblioteci şi muzee, dar
mai ales în arhive[17]. Prin urmare, codicologia apelează la numeroase ştiinţe auxiliare,
dar şi la rezultatele cercetărilor din acest domeniu
sunt foarte utile ştiinţelor de care ea s-a folosit
creindu-se un sistem de reciprocitate deosebit de interesant şi
de util ştiinţei istorice.
Planşa
6. Miniaturi
româneşti. Planşa 7. Miniaturi
româneşti. Planşa 8. Miniaturi
româneşti. Planşa 8(bis).
Miniaturi româneşti.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
BOGDAN, P. DAMIAN,
Despre codicologie. În: R.A., IX, 1966,
nr. 1, p. 63 - 90 (partea întâi) şi nr. 2, 1966, p. 49 -
66 (partea a doua).
CONOVICI, MARIANA,
,,Ex dono… Constantin I. Karadja, ms. aflat
în colecţia Bibliotecii Facultăţii de Istorie din
Bucureşti. În: ,,Caietul seminarului de ştiinţe
auxiliare ale istoriei. Opuscula bibliologia, genealogica, numismatica…,
II, Bucureşti, 1990, p. 11 - 12.
DAIN, ALPHONSE, Les manuscris, Paris, 1949.
JAKO, SIGISMUND, Codicele latine medievale din biblioteca lui
Timotei Cipariu. În: R.A., X, 1967, nr. 1, p. 35 - 72.
JAKO, SIGISMUND; MANOLESCU
RADU. Paleografie latină,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1071.
MIHALCEA, ANCA, Miniatura românească în opera lui Nicolae
Iorga. În: ,,Caietul
seminarului special de ştiinţe auxiliare ale istoriei.
Opuscula bibliologica, genealogia, numismatica…, Bucureşti,
II, 1990, p. 114 - 124.
SACERDOŢEANU,
AURELIAN. Curs de ştiinţe
auxiliare, dactilografiat, p. 413 - 419.
SIMIONESCU, DAN. Codex Burgundus (Studiu şi note bibliografice
însoţite de reproduceri facsimile de miniaturi), Bucureşti,
Ed. Meridiane, 1975.
STREMPEL, GABRIEL,
Copişti de manuscrise româneşti până
la 1800, I, Bucureşti, E. A., 1959.
Les techniques de laboratoires dans l’étude
des manuscris. Colloque, Paris, 13 - 15 septembrie,
1972.
|
 |
 |
|
© University
of Bucharest 2002. All rights reserved.
|