Partea  I

Cap. I. REGLEMENTAREA PROPRIETĂŢII FUNCIARE
Cap. II. REGLEMENTAREA CONTRACTULUI DE ARENDĂ
Cap. III. MĂSURI DE PREVENIRE A CRIZE

 

Secţiunea II

CONTRACTUL DE ARENDĂ CĂTRE ŢĂRANI

 

Atunci când moşierii sau arendaşii lor încheiau contracte de arendare sau subarendare cu ţăranii pentru lucrarea moşiilor, raporturile dintre ei se găseau sub regimul legii învoielilor agricole din 1866, care deroga fundamental de la dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de arendare precum şi la alte elemente ale contractelor în general.

 

§ 1. Derogările de la dreptul comun

 

1. Terminologie

 

Arendarea către ţărani era denumită ,,tocmeală“, spre deosebire de terminologia consacrată de Codul civil din 1864, aceea de ,,contract de arendă“. Tocmeala era un termen generic pentru contracte şi convenţii în general, folosit în legiuirile feudale, dar păstrat şi în legiuirile  din a doua jumătate a sec.XIX referitoare la relaţiile agricole dintre moşieri şi ţărani, sub forma de ,,tocmeală agricolă“. Abia după răscoala din 1907 ,,tocmeala agricolă“ este înlocuită cu ,,învoiala agricolă“, urmărind să sublinieze înlăturarea caracterului de ,,dictat“ pe care îl sugera ,,tocmeala“, impusă de moşieri şi arendaşi, cu caracterul de acord de voinţă bazat pe liber consimţământ, pe care îl sugera termenul de ,,învoială“. În mod convenţional, termenul de ,,învoieli agricole“ s-a generalizat şi la contractele de arendă anterioare răscoalei din 1907.

 

2. Istoricul legiuirilor derogatorii

 

Arendarea pământului moşieresc la ţărani a fost reglementată prin mai multe legi speciale, derogatorii de la principiile dreptului civil:

- Legea din 18 martie 1866

- Legea din 7 aprilie 1872

- Legea din 14 mai 1882

- Legea din 22 mai 1893.

Succesiunea acestor legi a fost determinată de presiunea exercitată de lipsa antagonistă dintre moşierime şi ţărănime. Încă din timpul Cuza, mai mulţi moşieri şi arendaşi ceruseră senatului, printr-o petiţie, adoptarea unui regulament special cu privire la relaţiile din agricultură, dar Cuza l-a refuzat, apreciindu-l ca defavorabil ţărănimii[1]. Îndată după detronarea lui Cuza, monstruasa coaliţie a pus în vigoare legea tocmelilor agricole din 18 martie 1866, pe care au completat-o cu dispoziţii mai asupritoare pein legea din 7 aprilie 1872. Opunerea ţărănimii exploatate, culminând cu răscoalele prin care ea se ridica împotriva moşierilor şi arendaşilor în perioada ultimului pătrat al sec. XIX, a determinat statul burghezo-moşieresc ca prin legile din 1882 şi 1893 să mai atenueze unele dintre prevederi ale primelor două legi de tocmeli agricole. Aceasta nu a uşurat însă, de fapt, starea ţăranilor ,,tocmiţi“, căci două împrejurări noi au dat posibilitatea moşierilor şi arendaşilor să impună condiţii tot mai grele ţăranilor.

În primul rând, a fost creşterea numărului populaţiei ţărăneşti după 1864, ceea ce a făcut să crească şi numărul ţăranilor care solicitau pământ în arendă de la moşieri. Între solicitatori trebuie socotiţi şi ţăranii cu pământ, chiar şi cei împroprietăriţi la 1864, deoarece loturile ţărăneşti începuseră să se făţămiţeze prin moştenire[2].

În al doilea rând, a fost nevoia de izlazuri, resimţită tot mai acut de către ţărani. Legea rurală din 1864 nu s-a ocupat de izlazuri, iar poţiunile de izlaz primite de ţărani în cadrul împroprietăririi au fost transformate în câmpuri de cultură[3]. Izlazul era însă deosebit de necesar pentru întreţinerea vitelor[4] folosite atât în agricultură, cât şi în alimentarea familiilor ţărăneşti[5]. Nădejdea ţăranilor era să obţină izlaz de la moşieri, dar aceştia îl dădeau numai în schimbul acceptării unor clauze împovărătoare în tocmelile agricole, stipulînd mai ales plată prin muncă pentru folosirea izlazurilor.

În aceste noi împrejurări, marii moşieri şi arendaşi nu mai aveau nevoie de dispoziţii legale care să impună ţăranilor un anumit regim contractual, deoarece ei erau siliţi, pentru raţiuni economice, să accepte un astfel de regim chiar împotriva dispoziţiilor legale care i-ar apăra, aşa cum erau unele dispoziţii introduse prin legile din 1882 şi 1893. Pentru aceleaşi motive, moşierii şi arendaşii nu numai că nu s-au opus modificărilor regimului tocmelilor aduse prin ultimele două legi, ci chiar se arătau favorabili desfiinţării legii tocmelilor agricole, cerută, de altfel, şi de unii reprezentanţi ai burgheziei, în scopul de a lichida derogările neconstituţionale de la dreptul comun[6].

Cu privire la atitudinea statului faţă de relaţiile din agricultură se poate constata că, dacă prin primele două legi statul a legiferat în favoarea intereselor moşierilor şi arendaşilor, totuşi în ultimele două a ţinut seama şi de interesele ţărănimii. În preajma răscoalei din 1907 se socotea însă că intervenţia statului este necesară într-un sens nou, acela de a rezolva problemele relaţiilor din agricultură, nu numai în funcţie de interesele părţilor contractante, ci şi de interesele generale ale societăţii[7], afectate de situaţia critică provocată de conflictele dintre moşieri şi ţărani.

 

3. Justificarea derogărilor

 

În expunerea de motive a legii învoielilor agricole se invoca argumentul că din timpurile cele mai vechi agricultura a fost la noi obiectul unor legi excepţionale, întrucât ,,suntem o ţară numai agricolă“[8]. Astfel, se dădea exemplul Pravilei lui Vasile Lupu, care dădea o reglementare riguroasă tocmelilor agricole. În consecinţă - arăta expunerea de motive - dispoziţiunile din Codul civil ,,nu pot fi aplicabile la trebuinţele agricole, pentru că de s-ar tracta asemenea chestiuni prin canalul judecătoresc şi nu s-ar executa administrativ în grabă, ar încerca agricultura sminteli producătoare de însemnate pagube, ce poate nu ar fi în stare călcătorul de lege a le plăti“[9].

Se mai invoca şi ,,tăcerea“ Codului civil cu privire la contractul de locuţiune a muncii, ca şi lipsa de capital numerar, ceea ce ar fi făcut pe moşieri ,,să atârne de placul ţăranilor învoiţi pe moşie“, dacă statul nu ar fi intervenit prin legea tocmelilor[10]. În fond însă, reglementarea prin Legea învoielilor era o continuare, subo altă formă, a vechilor relaţii de iobăgie[11].

 

4. Caracterul solemn şi executoriu al învoielii

 

Învoiala ţăranilor pentru lucrarea moşiei se făcea în formă scrisă şi se transcria în registre speciale ţinute la primăria comunei. Prin aceasta contractul devenea autentic, solemn, cu dispoziţii de ordine publică[12], cu toate consecinţele juridice, deosebite de contractul obişnuit de arendă încheiat între moşieri şi arendaşi.

Consecinţa cea mai importantă era că învoiala devenea executorie din momentul transcrierii, obligatorie de îndată pentru ţărani, fără a mai fi nevoie de vreo hotărâre judecătorească spre a preciza obligaţiile ce le reveneau. Totodată deveneau executorii şi listele de vărsăminte ale datoriilor ţăranilor către moşieri şi arendaşi, întocmite de aceştia pe baza registrelor proprii[13].

Autentificarea dădea loc la fraude. Arendaşii introduceau clauze oneroase, iar sătenii iscăleau contractele fără să le cunoască[14].

 

5. Jurisdicţia administrativă

 

Pretenţiile moşierilor şi arendaşilor împotriva ţăranilor învoiţi,  izvorâte din contractele transcrise, nu urmau calea dreptului comun în faţa instanţelor judecătoreşti, ci calea administrativă, în faţa autorităţii comunale locale. Acestea asigurau o executare foarte promptă, dată fiind obedienţa primarilor în raporturile lor cu marii proprietari şi arendaşi.

În schimb, atunci când ţăranii învoiţi aveau să se plângă împotriva acestora pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce şi le-au asumat prin aceleaşi contracte transcrise, ei trebuiau să se adreseze instanţelor judecătoreşti de drept comun, cu tot cortegiul de cheltuieli, deplasări, formalităţi şi greutăţi de probă.

 

6. Proba cu registre

 

Moşierii şi arendaşii mai beneficiau şi de favoarea de a putea dovedi în faţa autorităţilor, cu registre proprii, modul şi măsura în care ţăranii şi-au îndeplinit obligaţiile din învoieli, ca şi rămăşiţele pe care ei apreciau că le mai au de executat. Proba cu registre proprii putea fi făcută şi de comercianţi, potrivit Codului de comerţ, dar în cazul lor ambii contractanţi posedau asemenea registre şi prin coroborarea lor înlesneau stabilirea reală a situaţiei de fapt.

Nu acesta era cazul învoielilor agricole. Ţăranii învoiţi nu ţineau registre şi deci o coroborare a registrelor moşierilor proprietari nu se putea face. De aceea proba cu registre era, în cazul lor, o probă unilaterală, împotriva căreia ţăranii nu aveau mijloace de contra-plată.

 

7. Executarea prin muncă forţată şi prin substituire

 

Legea învoielilor agricole punea la dispoziţia marilor proprietari trei căi de execuţie împotriva ţăranilor învoiţi, în ceea ce priveşte obligaţiile lor de a face:

a) Despăgubire bănească pentru daunele suferite prin neîndeplinirea muncilor agricole, apreciate şi stabilite de moşieri şi arendaşi. Executarea se făcea prin vânzarea bunurilor ţăranilor aflaţi în restanţă cu muncile pe moşie, de către autoritatea comunală.

Alteori se prevedea în contract obligaţia pentru ţărani de a suporta despăgubiri în ceea ce priveşte muncile neîndeplinite, la preţuri cu 50% mai mari decât cele cuvenite.

b) Angajarea altor muncitori agricoli, în locul ţăranilor învoiţi, plata urmând a fi suportată de cei învoiţi.

Mulţi moşieri şi arendaşi obişnuiau să dea ţăranilor pământ în dijmă mai mult decât puteau munci, astfel că pentru întârzierea în muncă erau ori executaţi prin vânzarea avutului lor, ori puşi să suporte plata altor lucrători în locul lor.

c) Executarea forţată, manu militari, a ţăranilor învoiţi, scoşi la câmp prin ,,îndemnul“ administraţiei comunale (legea din 1866) şi cu dorobanţi (legea din 1872).

În timp ce primul mod de executare a obligaţiilor ţăranilor învoiţi era conform dreptului comun, ultimele două derogau. Mai ales executarea cu forţa a obligaţiei de a face era o supravieţuire a rânduielilor feudale - o servitute personală cu caracter feudal - care contravenea pricipiului juridic modern, potrivit căruia obligaţia de a face, în caz de neîndeplinire, se schimbă în desdăunări. Legea învoielilor agricole deroga de la acest principiu, înscris şi în Codul nostru civil şa art. 1075.

Deşi legea din 1872 a fost desfiinţată în 1789 din cauza protestelor ţăranilor moblizaţi în războiul de independenţă, totuşi - în mod abuziv - se mai foloseşte executarea forţată şi mai târziu, de către moşieri, cu ajutorul vătafilor.

Aceste mijloace drestice de executare contrastau cu  lipsa oricăror sancţiuni în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor ce reveneau marilor proprietari şi arendaşilor în temeiul aceloraşi învoieli agricole[15].

 

8. Natura juridică a tocmelilor agricole

 

Analizând obiectul şi conţinutul juridic al tocmelilor agricole, constatăm o mare complexitate: obligaţii de muncă, drepturi de folosinţă asupra pământului agricol, păşunilor, pădurilor, cu preţul muncii în natură, sau cu preţul arendei în bani, muncă sau produse. La acestea se adaugă şi constatarea că învoielile nu se prezintă într-o formă pură, ci combinate în cadrul aceluiaşi contract încheiat între două persoane.

a) Tocmeala în bani pentru pământ, adică arendarea pământului cu preţul în bani, este o variantă de locaţiune a lucrărilor prevăzută de art. 1411 Cod civ. (c. III, titlul VII, cap. IV, secţ. I). Din punct de vedere teoretic, această formă de tocmeală se asemănă cu contractul pe care moşierii îl încheie cu marii arendaşi pentru arendarea moşiilor lor. În practică, această formă de contract se folosea rar în relaţiile cu ţăranii[16]. Explicaţia ocolirii sale rezultă din comparaţia cu celelalte forme, care permiteau - prin lipsa preţului stabilit în bani - posibilităţi mai mari de exploatare a muncii ţăranilor. Dar dacă ea nu se practica în formă pură, ea este totuşi folosită, dar combinată cu alte forme de arendare.

b) Tocmeala în bani pentru muncă agricolă este o variantă de locaţiune a lucrărilor, prevăzută în art. 1412 şi art. 1470 pct. 1 c. civ. În practică ea se întâlneşte ca un accesoriu al tocmelii pentru pământ încheiate cu ţăranii, având ca obiect efectuarea unor munci suplimentare, în afara celor prestate pe pământul acordat şi necesare de obicei moşierilor şi marilor arendaşi pe pământul cultivat de ei în regie. În legislaţie lipseşte o reglementare specială a contractului de muncă pentru proletariatul agricol. De altfel, numărul mare al ţăranilor cu pământ puţin era destul de mare pentru a procura suficientă forţă de muncă pentru moşii. Muncitorii sezonieri angajaţi în toiul muncilor agricole primeau o remunerare superioară celei întâlnite în tocmelile agricole obişnuite.

c) Tocmeala pentru pământ în dijmă este un contract de arendare pe fructe, sau în produse, prevăzut de art. 1466 (c. III, t. VII, cap. IV, s. II), variantă de locaţiune a lucrărilor. În forma sa pură,  dijma este de-a valma, fără alte accesorii. În această formă ea se mai practica foarte rar în preajma răscoalei din 1907, doar sporadic în câteva judeţe - Constanţa, Vâlcea, R. Sărat - cu dijme care variau de la 2-1 (din două, una) şi chiar 5-4 (din cinci, patru). Combinată în aceeaşi învoială cu arenda în bani, dijma se practica rar, în schimb împreună cu învoială de arendă cu plata în muncă se întâlnea foarte des în Oltenia şi Muntenia.

d) Tocmeala la tarla, denumită în mod obişnuit ,,dijma la tarla“, consta dintr-o înţelegere prin care ţăranul se obliga să muncească moşierului sau arendaşului o suprafaţă de teren agricol egală cu cea pe care el o primea de la aceştia în folosinţă. Natura sa juridică era controversată. În mod curent era considerată ca o subdiviziune a arendării pământului în dijmă, deoarece în practică era combinată, în aceeaşi învoială, cu plata în dijmă[17]. În realitate ea este o variantă a contractului de locaţiune a lucrărilor, a arendării în muncă[18], un troc pământ-muncă[19], fără să intervină nici o unitate de măsură care să stabilească echivalenţa dintre cele două prestaţiuni[20]. Ea s-a răspândit mult în judeţele Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Argeş, Dolj, mai ales în regiunile de şes[21], deoarece prezenta pentru moşieri şi arendaşi avantaje deosebite:

- lăsa ţăranului în folosinţă tarlaua cu pământ inferior, în timp ce tarlaua moşierului era cu pământ superior;

- permitea înşelarea ţăranului la măsurarea tarlalelor (mai mică tarlaua ţăranului, mai mare cea a moşierului);

- dădea posibilitatea efectuării lucrărilor cu precădere pe tarlaua moşierului;

- ducea la o reînnoire a clăcii feudale, deoarece munca ţăranului pentru moşier era depusă pe tarlaua acestuia;

- se preta la ruşfeturi[22], mai mult decât alte forme de învoieli.

În ceea ce priveşte frecvenţa acestei forme de tocmeală se constă că în jud. Brăila, pe anul 1906, se încheiaseră 35 contracte de munci la tarla, 46 combinate şi numai 3 cu dijmă de-a valma[23]. În contractele combinate - cele mai dese - alături de munca la tarla se întâlnesc dijmă în produse, învoieli de ierbărit, transport, diverse munci pentru culturi speciale ca: învoieli pentru fân, stuf, papură. Astfel, într-un contract ţăranul se ogliga în schimbul unei parcele de 15 pogoane:

- să lucreze o tarla de 10 pogoane pentru moşier;

- să dea o dijmă de 1/3;

- să transporte produsele;

- să ogorească pământul după strângerea recoltei;

- să facă două zile cu carul pe moşie[24].

La acest contract, ţăranul se obliga pentru un hectar să efectueze:

- 2 ha. arături;

- 1 1/2 ha. seceră;

- 10 ari definitiv;

- transportul a 6 hecto, recoltă.

Pentru fân, de obicei obligaţiile constau din dijmă, de ex.: din 5 clăi, 3 clăi se dădeau moşierului[25].

Pentru stuf şi papură, se obişnuia 1 din 3, dar parţial şi bani, mai ales atunci când stuful şi papura erau recoltate pentru vânzare[26].

La fel şi pentru ierbărit plata se făcea atât prin muncă, precum şi în bani: pentru o vită găsim de exemplu obligaţia de a munci 25 ari şi de a transporta recolta a 6 hecto. recoltă[27]; sau de a plăti 26 lei pentru 1 pogon păşune şi câte 17,30 lei pentru fiecare vită păşunată[28].

În modul acesta de combinare a diferitelor tocmeli era destul de dificil a se stabili cu exactitate disproporţia dintre prestaţiile reciproce ale părţilor contractante şi gradul de exploatare a muncii ţăranilor.

 

9. Forma tocmelilor agricole

 

Tocmelile se încheiau în formă scrisă, dar şi verbală. Tocmeala verbală nu era interzisă şi se considera, în mod oficial, având aceeaşi tărie. Astfel, Statistica preţurilor de munci agricole a fost întocmită de Min. Agricult., Ind., Com., şi Domenii după ,,contractele scrise şi învoielile verbale“ din anii 1904 - 1907, după cum se arată chiar în titlu. În această lucrare se semnalează că la tocmelile verbale ,,cifrele indică o uşoară augmentare“[29].

Un autor contemporan explica predilecţia ţăranilor faţă de tocmelile verbale, ,,pentru a-şi păstra libertatea“, primejduită de cele scrise[30]. Tot el arăta însă că tocmelile verbale erau respectate cu sfinţenie de către săteni, din teama de a nu mai fi învoiţi în viitor[31].

 

§ 2. Derogările prin contracte de la Legea tocmelilor

 

Cu toate avantajele pe care le punea la dispoziţia moşierilor şi arendaşilor, legea învoielilor era totuşi privită de aceştia cu oarecare ostilitate mai târziu, deoarece era socotită că aduce anumite îngrădiri posibilităţilor de exploatare a muncii ţăranilor. În raportul Comitetului delegaţilor secţiunilor Senatului în şedinţa din 21 aprilie 1882 se critica intervenţia statului în ,,a determina natura şi condiţiunile tocmelilor agricole, care nu pot avea alte limite decât acelea care rezultă din necesităţile veriabile ale muncii, din legile statornicite ale economiei politice, fiind ştiut că cererea şi oferta sunt norma unic legitimă a preţurilor“[32].

O analiză a învoielilor agricole ne erată că ele nu erau conforme cu dispoziţiile legale. Contemporanii remarcau ilegalitatea învoielilor: ele se întocmesc cu ,,nerespectarea legilor“[33], ,,între ţăran şi proprietar sau arendaş nu poate exista contract legal“[34], nici măcar 1%[35].

 

1. Diverse clauze derogatorii

 

a) Clauze penale. Practica introducerii clauzelor penale în învoielile agricole a fost frecventă, chiar şi după ce legile din 1882 şi 1893 le-au interzis. Acelaşi lucru consemna şi ancheta din timpul răscoalei[36]. Iată câteva exemple:

- ,,Dacă nu vom munci bine şi la timp, în urma cercetărilor ce se vor face de către autoritatea în drept, dijma îşi va lua atât pe cât va da un locuitor cu locul muncit bine şi la timp şi cu aceeaşi întindere sau va plăti d-lor arendaşi drept despăgubire lei una sută de fiecare hectar“[37].

Această clauză privind calitatea muncii figura şi în dispoziţiile pravilelor din prima jumătate a sec. XVII (Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea legii), reproduse după Legea agrară bizantină (nomos gheorghicos) din sec. VIII e.n.

- ,,Celui care se va dovedi că a luat din producte măcar o teacă de fasole, proprietarul îi va lua toată producţia“[38].

- ,,Dreptul pentru arendaş de a înpuşca vitele ţăranilor neînvoiţi pentru păşunat“[39].

- În acelaşi sens era şi clauza de a putea ucide vitele prinse în holde. Practica aceasta era autorizată şi de Legea poliţiei rurale din 25 dec. 1868, prin art. 29 şi 98, care derogau de la Dispoziţiile Codului civil (art. 1001).

- O practică des întâlnită era aceea de a amenda pe ţăranii învoiţi pentru unele fapte socotite de moşieri şi arendaşi ca acte de ,,indisciplină“[40].

b) Clauza de solidaritate, inclusă pentru cei învoiţi, fără ca măcar aceştia să ştie ce înseamnă. Se justifica pe obiceiul pământului cu privire la solidaritatea membrilor obştei săteşti.

c) Clauza de exonerare a arendaşilor pentru cazurile fortuite şi de forţă majoră: ,,Dacă păşunea inundată, nefolosibilă şi îşi vor da vitele pe alte moşii, nici o scutire pe seama lor“[41].

d) Clauza de reziliere: ,,dacă nu va munci bine sau va nemulţumi personalul administrativ. Acest drept nu-l pot avea şi locuitorii“[42].

e) Clauza transformării rămăşiţelor de datorii ale ţăranilor în munci pentru anul viitor[43].

f) Clauza convertirii datoriilor făcute de ţărani la cârciumă, în muncă agricolă[44], interzisă de legea învoielilor agricole din 1882.

g) interdicţii: - de a ridica recolta înainte de a plăti toate datoriile faţă de arendaşi[45].

- de a primi la imaş vite ale unor ţărani neangajaţi pe moşie, sancţiunea fiind prevăzută în clauze penale suportate de cei angajaţi[46].

h) Clauza priorităţii muncilor pe moşie, cu nesocotirea celor două zile pe săptămână, lăsate prin legea învoielilor din 1893, pentru muncile ţăranilor pe ogoarele lor: ,,Ţăranii nu vor începe munci proprii până nu termină cele ale moşierilor“[47].

i) Clauza ,,dărilor de nume" a plocoanelor sau ruşfeturilor, cu toate că erau interzise prin legea din 1893. Alteori legea era eludată prin trecerea lor în contract sub forma unor sume de bani, dar care se achitau în natură. Când erau trecute în contract, predarea lor se făcea pe baza angajamentelor verbale[48].

Clauzele erau mult mai numeroase şi diverse, ceea ce explica de ce un contract de învoială ajungea să aibă uneori 39 de pagini[49].

Despre toate acestea ţăranii arătau că se practică în mod obişnuit, iar juriştii notau că abuzurilor moşierilor sunt adevărate ,,inveteratae consuetudines“ sau ,,obiceiuri ale locului“[50]

 

2. Derogări de la normele privind elementele contractului

 

a) Consimţământul: În condiţiile lipsei de pământ pentru cultură şi a izlazului pentru vite, ţăranii erau constrânşi să accepte orice clauze impuse de moşieri şi arendaşi, încât în învoielile agricole nu există ,,egalitate de consimţământ[51]. Principiul legal al libertăţii de voinţă era folosit pentru a acoperi clauzele abuzive înscrise în contract de către moşieri şi arendaşi, sub pretextul că ele au fost liber consimţite de către ţăranii tocmiţi. Un jurist motiva că prin legea învoielilor din 1882 s-a desfiinţat dispoziţia din 1872 privind scoaterea ţăranilor cu dorobanţi la muncile învoite, întrucât - datorită pulverizării proprietăţilor ţărăneşti, a lipsei pământului şi izlazului - nu mai era nevoie de constrângere corporală: ,,pe măsură ce pământul dobândit de ţăran la 1864 scade, pe aceeaşi măsură se micşorează şi libertatea de voinţă a ţăranilor în învoielile cu proprietarul“[52]. Spre a-i determina pe ţărani să contracteze, se uza împotriva lor de nenumărate alte presiuni: datorii transformate în obligaţii de muncă agricolă[53], avansuri în timpul iernii, constând din bani sau cereale pentru hrană[54], aducerea sau ameninţarea cu aducerea de lucrători agricoli stăini[55], închiderea abuzivă a vitelor ţăranilor în oborul moşiei - nu în acela al comunei - şi refuzul de a permite adăparea vitelor ţăranilor neînvoiţi la apă de pe moşie, folosirea podurilor şi drumurilor de pe moşie, interzicerea servituţii de trecere pentru enclavele ţăranilor[56], dar mai ales refuzul de a acorda izlaz ţăranilor care nu se învoiesc şi la muncă agricolă. De obicei exista un mare decalaj între momentul încheierii învoielii şi acela al transcrierii la primărie, timp în care arendaşii puteau introduce diferite clauze, pe care ţăranii nici nu le cunoşteau, dar care deveneau obligatorii pentru ei, ca efect al transcrierii tocmelii în registrele comunale.

Un mijloc puternic de presiune împotriva ţăranilor neînvoiţi erau abuzurile moşierilor, arendaţilor şi primarilor în legătură cu vitele, chiar dacă nu erau prinse în holde. Astfel, spre deosebire de regimul art. 1909 Cod civil - care consacra posesiunea instantanee asupra mobilelor - ţăranul era obligat în orice moment să dovedească cu acte proprietatea asupra vitelor, deşi nu exista nici o reclamaţie împotriva lui în sensul că acestea ar fi furate. În mod curent, dacă nu putea dovedi proprietatea asupra lor, vitele îi erau luate şi folosite, iar ţăranul era obligat să dovedească proprietatea lor şi totodată să achite întreţinerea lor pe timpul cât au fost reţinute dacă voia să le redobândească[57].

Libertatea contractuală era nesocotită prin legea tocmelilor din 1893, care permitea angajarea pe o altă moşie numai dacă moşierul dădea ţăranului un certificat în acest sens. Eliberarea certificatului se făcea - în afară de lichidarea tuturor datoriilor - numai când moşierul avea asigurată mâna de lucru pe moşia sa[58].

Concepţia civilistă asupra principiului libertăţii absolute în convenţia părţilor presupunea ,,două persoane de o egală capacitate juridică şi situaţie socială, cu liber consimţământ şi cu discernământ slobod de orice presiune“[59], ceea ce nu era cazul cu ţăranii tocmiţi de moşieri şi arendaşi.

În timpul iernii, echilibrul cererii şi ofertei fiind rupt, nu mai erau două voinţe libere, ci numai una, iar cealaltă, constrânsă de nevoi, trebuia să-şi ofere munca la orice preţ[60].

b) Obiectul învoielii era arendarea sau subarendarea pământului moşieresc. De cele mai adeseori însă pământul figura în contract ca un bun precizat numai în genus, cu indicarea doar a suprafaţei, fără situarea lui geografică, astfel că ţăranul era în situaţia de a primi un pământ de calitate inferioară. În fapt, nici suprafaţa indicată în contract nu se arenda în intregime, datorită folosirii frecvente a măsurilor greşite, mai ales la învoielile în forma dijmei la tarla.

Pe lângă pământul de cultură agricolă, învoielile conţineau şi convenţii cu privire la păşunat, la procurarea de fân, stuf, papură, lemne etc.[61], sau la diverse munci agricole.

c) Preţul plătit de ţărani pentru pământul arendat lor era nu în bani, ci în munci agricole, în dijmă din produse, în transporturi diverse şi diverse alte munci, chiar fără caracter agricol[62]. Chiar dacă uneori preţul era prevăzut în bani, el era convertit în muncă[63], la un preţ prestabilit în momentul încheierii tocmelei. Durata zilei de muncă nu era precizată şi nici repausul duminical nu se respecta. Prin clauze penale se stabilea pentru muncile neefectuate de ţărani preţuri mai mari, de obicei cu 50%, decât cele acordate lor.

În general, preţurile muncii ţăranului erau scăzute, ca pe vremea Regulamentelor Organice, în timp ce preţul pământului crescuse de peste 10 ori[64]. Economiştii constată chiar o tendinţă de scădere a preţului muncii, cauzele fiind: introducerea maşinilor, restrângerea dijmei, aducerea în mai mare număr a muncitorilor din ale ţări şi, mai cu seamă, refuzul moşierilor de a arenda moşiile direct la ţărani, preferând pe arendaşi[65]. La acestea trebuie adăugate: măsurătorile false care scădeau preţul muncii şi ridicau pe acela al pământului până la 20%[66], obiceiul avansurilor în timpul iernii ş.a. Numai aceste avansuri, făcute cu 5-6 luni înainte de sezonul muncilor agricole, erau stabilite la preţuri de 2-3 ori mai mici decât cele sezoniere, ceea ce însemna o dobândă de peste 150% pentru suma avansată, socotind diferenţa dintre momentul contractării şi acela al efectuării muncilor.

Iar în ceea ce priveşte măsurătorile false, în Moldova (mai ales jud. Iaşi şi Botoşani) era dictonul ,,Vătafii şi argaţii/boiereşti trebuie să-şi scoată lefurile din vârful prăjinii de măsurătoare“.

Preţul real era şi mai scăzut, dacă se are în vedere că la cele de mai sus se adăugau suprasarcinile denumite ,,ruşfeturi“ (prin care se înţeleg munci suplimentare, dar şi anumite plocoane care ajungeau până la 40 de feluri de ,,daruri“ în natură), întrecând uneori chiar valoarea dijmei[67], sau ,,dările de nume“ cu caracter personal, iar nu în raport cu suprafaţa arendată[68].

Între 1850-1852 s-a impus un nou înţeles al ruşfetului, însemnând pământul munci de sătean arendaşului pe ogor aparte, adică la tarla[69]. Acest înţeles a fost atestat în 1160 comune, în timp ce în alte localităţi s-a menţinut sensul vechi de ,,adaos peste învoială“[70].

Remunerarea ţăranilor mai scădea apoi prin reţinerile pentru: amenzi abuzive, pândărit, cocărit etc.

Legea din 1893 interzicea perceperea ruşfeturilor, dar moşierii şi arendaşii continuau să le pretindă în virtutea ,,obiceiului pământului“, fără însă ca ei să respecte ceea ce obiceiul îi obliga în favoarea ţăranilor, în special hrana pe timpul lucrului[71].

Toate aceste suprasarcini erau trecute în contracte, unii arendaşi eliberau chitanţe cu privire la efectuarea lor, dar - pentru a ocoli legea - cei mai mulţi foloseau contracte verbale, mai sigure decât cele scrise, pentru că se bazau pe teama că în caz de nerespectare în anii următori nu s-ar mai fi înnoit învoiala[72].

d) Termenul tocmelilor nu era prevăzut în legile din 1866 şi 1872. Încheierea lor pe mai mulţi ani imobiliza în fapt persoana învoiţilor şi restrângea libertatea de angajare a lor. Legea din 1882 a fixat pentru arendă ca termen maxim trei ani, iar pentru muncile agricole un an.

Legea din 1893 a restrâns la 1 an termenul învoielii pentru bani, pământ de hrană şi păşunat, urmărindu-se ca ţăranii să nu rămână datori cu sume prea mari, aşa cum se întâmpla în cazul arendării pe mai mulţi ani[73]. Dar scurtarea termenelor avea şi dezavantajul pentru ţărani că dădea posibilitatea ridicării arendei pământului. În fapt, chiar şi mai târziu termenul se putea prelungi oarecum automat, prin sistemul îndatoririi ţăranilor şi a angajamentului lor de a-şi achita datoriile prin muncă în anii următori.

e) Răfuiala, adică facerea socotelilor reciproce în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor decurgând din tocmeală, avea loc la sfârşitul anului agricol, fixat la 1 februarie[74].  Aceasta însemna un răgaz de 4-5 luni pentru moşieri şi arendaşi după recoltă, fără ca ţăranii să-i poată constrânge pe o cale de a face socoteala respectivă în momentul când anumite lucrări au fost executate. Anchetele din timpul răscoalei au arătat că ţăranii se găseau la bunul plac al arendaşilor[75]; socotelile se făceau în biroul contabililor moşiei şi erau prezentate primarului care întocmea procesul verbal final, fără ca ţăranul să poate opune registrelor, în sprijinul prestaţiilor sale îndeplinite dovezi emanate de la arendaşi, iar primarul nu dădea curs nici unei cereri a ţăranului de a verifica socotelile.

În afară de muncile care făceau obiectul tocmelei, cu prilejul răfuielei erau socotite totodată: amenzile aplicate ţăranilor, taxele pentru paza recoltei (în bani sau producte), pentru şoricărit, cocărit, ciorărit, pescuit, podărit (folosirea podurilor), fumărit (pentru uscături din pădure), morărit, indiferent dacă ţăranul pescuia, folosea poduri ori moara, sau dacă lua uscături. Datoriile ţăranului stabilite astfel puteau fi cesionate la schimbarea arendei noului arendaş, legând în acest mod pe ţăran de moşie. Cesiunea se făcea la un preţ mai scăzut decât suma datorată, ca şi când ar fi fost vorba de o creanţă dubioasă, deşi noul arendaş avea suficiente mijloace de a obţine achitarea integrală a datoriei. Întârzierea abuzivă a răfuielii în special a dijmuirii - era un mijloc puternic de presiune asupra ţăranilor spre a-i sili să accepte achitarea datoriilor sau aşa cum au fost stabilite prin listele de rămăşiţe, sau să consimtă la urcarea preţului arenzii pe anii următori.

 

3. Aprecieri contemporane asupra regimului tocmelilor

 

Între contemporani au fost autori care au caracterizat în mod just trăsăturile esenţiale ale regimului tocmelilor agricole.

Legea tocmelilor agricole a fost socotită ca ,,legea legilor ţărănimii“[76], în cadrul ei trăind cea mai numeroasă parte a poporului român. Derogările sale de la dreptul comun au avut o contribuţie importantă la crearea ,,iobăgiei sub o nouă formă[77].

În ceea ce priveşte învoielile agricole, ele sunt prezentate ca fiind contracte cu un caracter confuz, abuziv şi uzurar[78], fictiv[79], fapt pentru care mulţi ţărani se fereau să mai încheie astfel de contracte scrise, numărul acestor ţărani fiind mai mare decât al celor învoiţi[80].

Sistemul normativ şi practica contractuală creaseră o ,,iobăgie sub o nouă formă“[81], sau ,,exploatarea muncii omului şi nu a pământului“[82].

Abuzurile moşierilor şi arendaşilor nu erau băgate în seamă de autorităţi, ci ,,privite ca quasi-delicte civile“[83].

În asemenea condiţii cînd unii se întrebeau dacă să se minuneze mai mult ,,de rapacitatea arendaşilor, ori de răbdarea ţăranilor“[84], concluzia pe care o trăgeau alţii era alarmată: ,,când unei clase întregi de oameni i se taie toate mijloacele de existenţă, ei ajung la disperare şi nu mai ştiu să aleagă între ceea ce legea permite sau nu permite“[85]. Este tocmai situaţia în care s-a găsit ţărănimea la 1907.

 

CONCLUZII

 

Arendarea moşiilor avea un dublu regim juridic: unul pentru relaţiile dintre moşieri şi arendaşi, potrivit Codului civil, şi altul pentru relaţiile acestora cu ţăranii, potrivit legilor tocmelilor agricole. În timp ce primul contract se afla sub regimul dreptului comun, celălalt avea un regim excepţional derogatoriu de la dreptul comun. Legile tocmelilor agricole fuseseră astfel elaborate, încât să asigure moşierilor şi arendaşilor exploatarea muncii ţăranilor pe moşii. Ele constituiau un puternic mijloc de constrângere extraeconomică faţă de ţărani, mergând uneori până la muncă forţată. Încălcarea unor principii ale dreptului comun privitoare la consimţământ, preţ şi executarea contractelor, nediferenţierea contractelor după obiectul lor - arenda pământului arabil, contractul de munci agricole, arenda izlazului şi alte diverse culturi - ca şi clauzele contractuale derogatorii de la dreptul comun şi chiar de la legile tocmelilor agricole, cum erau clauzele penale, de solidaritate, reziliere arbitrară, exonerare de cazurile fortuite şi de forţă majoră, transformare a datoriilor băneşti în muncă, prioritate a muncilor pe moşie, la care se adăugau abuzurile imposile de sancţionat, toate acestea creau un regim contractual discriminatoriu faţă de ţărani.

Aceste mijloace de constrângere extraeconomică, unite cu cele economice - lipsa de pământ, de credite - agravau continuu exploatarea ţăranilor, le accentuau mizeria şi îi aduceau într-o stare de disperare, aspecte relevate de toţi aceia care se preocupau de viaţa satelor noastre.

 



[1] Gr. Peucescu, op. cit., p. 24.

[2] G. D. Scraba,  Starea socială a săteanului, Buc., 1907, p. 42.

[3] G. D. Scraba,  op. cit., p. 312: a calculat  numai între anii 1904-1905 un spor al culturilor agricole în detrimentul păşunilor de 170.127 ha.

[4] Ibidem, p. 313: într-o comună din Vaslui, vitele au pierit de foame.

[5] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 293.

[6] Gr. Peucescu, op. cit., p. 82.

[7] Ibidem, p. 125.

[8] Gr. Peucescu, Tocmelile agricole în România, 1907, p. 2.

[9] Ibidem, p. 2-3.

[10] C. Georgescu-Vrancea, Comentariul legii pentru învoielile agricole, Buc., 1908, p. 8. St. Antim, Intervenţionismul şi tocmelile agricole, Buc., 1907, p. 41 şi urm.

[11] G. Ionescu-Siseşti, L'agriculture de la Roumanie pendant la guerre, 1929, p. 7.

[12] C. Dissescu, Dreptul constituţional, 1915, p. 1144.

[13] C. Georgescu-Vrancea, O controversă în legea învoielilor agricole, în ,,Pagini juridice“, nr. 52/1909, p. 412 şi urm.

[14] Gr. Peucescu, op. cit., p. 71; G. D. Scraba, op. cit., p. 33.

[15] Constantin Napoleon, Art. 52 din Legea învoielilor agrigole şi una din discuţiunile la care dă naştere, în ,,Curierul judiciar" nr. 16 din 16 febr. 1909, p. 126.

[16] G. D. Scraba, op. cit., p. 102.

[17] Min. Agric. Ind. Com. şi Domenii, Statistica preţurilor de munci agricole după contractele scrise şi învoieli din anii 1906-1907, Buc., 1908,  p. XI.

[18] Ibidem,  a se vedea şi C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 81.

[19] Constant Georgescu,  Aplicarea legii învoielilor agricole, 1910, p. 4.

[20] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 29.

[21] Statistica preţurilor de munci agricole, p. XIII.

[22] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 28, 296.

[23] Statistica preţurilor de munci agricole, p. XIV.

[24] Min. de interne. Contracte de învoieli agricole în vigoare pe anul 1906, Buc., 1907, p. 84.

[25] Ibidem, p. 58.

[26] Ibidem, p. 50.

[27] Ibidem, p. 45.

[28] Ibidem, p. 52.

[29] Statistica preţurilor de munci agricole, p. XXVI.

[30] G. D. Scraba, op. cit., p. 85.

[31] Ibidem, p. 102.

[32] Gr. C. Peucescu, Tocmelile agricole în România, 1907, p. 124.

[33] G. D. Scraba, Starea socială a săteanului, Buc., 1907, p. 104.

[34] C. Hamangiu, În chestia ţărănească, în ,,Dreptul", 1908, p. 134.

[35] G. D. Creangă, Consideraţii generale asupra reformei agrare şi asupra exproprierii, Buc., 1913, p.20.

[36] C. Georgescu-Vrancea, Comentariul legii pentru învoielile agricole, Buc., 1908, p. 10; Doc. 1907, vol. II, p. 157-158.

[37] G. D. Scraba, op. cit., p. 170.

[38] Ibidem, p. 168 (contract din 1905/6).

[39] Acad. R.S.R., ,,1907“, p. 82.

[40] Doc. 1907, vol. II, Raport revizor şcolar jud. Romanaţi:

,,În comuna Isbiceni, lângă râul Olt, în partea de S.E a judeţului, d-l Rioşanu are o proprietatea de aproape 10000 de pogoane, moştenită de la un frate al său, care a murit în toamna trecută“.

După ce arată cum încheie el învoielile, trece mai departe la următoarele: ,,Dar, ceea ce-i prăpădeşte pe săteni sunt: capriciul proprietarului şi amenzile, pe care le exercită cu cea mai mare rigoare, trecându-le ca datorii“.

,,I s-a părut proprietarului că un sătean nu l-a salutat destul de respectuos, imediat îi aplică o amendă de 5 lei; a văzut o femeie la fântână cu poalele sumese pentru a nu se murdări, îl amendeză pe bărbat cu 5 lei; vine omul cu carul cu snopi de la câmp şi nu poate să-şi ,alinieze carul perfect cu cele dinainte, până să-i vină rândul să descarce la maşină (căci domnul Rioşanu nu voieşte să facă şire, ci treeră din car), amenda de 5 lei e gata“.

,,Când însă să pornească la schelă, deasemenea trebuie să observe alinierea. Şi cum la căratul snopilor ies multe care deodată, omul e nevoit să aştepte zile întregi până să-i vină rândul să descarce. Şi astfel, poate săptămâni de zile până să aducă grâul cuvenit proprietarului“.

,,Când încearcă să pornească la schelă, adeseori, după ce sunt gata 100 de care, proprietarului îi vine gust să mai încarce 200, şi atunci cele dintâi trebuie să aştepte până sunt gata şi cele din urmă“.

[41] Min. Interne, Contracte de învoieli agricole în vigoare pe anul 1906, Buc., 1907, p. 54, 73.

[42] Ibidem, p. 70.

[43] Min. Interne, Contracte pe 1906, p. 65.

[44] Sp. Haret, op. cit., p. 47.

[45] G. D. Scraba, op. cit., p. 164.

[46] G. D. Scraba, op. cit., p. 166.

[47] G. D. Creangă, op. cit., p. 63.

[48] Acad. R.P.R., 1907, p. 63.

[49] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., sub art. 82.

[50] Doc., 1907, vol. II, p. 121.

[51] Anibal Teodorescu, Chestiunea socială în România, în ,,Curierul judiciar“, nr. 31/1907, p. 187.

[52] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 9.

[53] Seb. Moruzi, Câteva vederi în chestia ţărănească, Fălticeni, 1907, p. 13, citează următorul exemplu de felul cum opera această clauză: într-o învoială, ţăranul se angajează să secere 40 prăjini la preţul de 8 lei; seceră 20 prăjini şi rămâne dator 20; arendaşul angajează în contul său lucrători străini cu câte 50 bani prăjina - total 10 lei, pe care-i impută ţăranului învoit, obligându-l să-i achite anul următor prin muncă, dar la preţul deja convenit în învoiala iniţială, astfel că ţăranul are de muncit 50 de prăjini.

[54] G. D. Scraba, op. cit., p. 161... ,,ne obligăm a munci în doi ani, precum mai jos se arată“.

[55] Doc., 1907, vol. I, p. 629; Sp. Haret, op. cit., p. 54: ,,guvernul autorizează pe exploatatori să aducă lucrători de peste graniţă“.

[56] Acad. R.P.R., 1907, p. 82.

[57] N. V. Leonescu, op. cit., p. 55 şi urm.

[58] Acad. R.P.R., 1907, p. 78.

[59] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 81.

[60] Ibidem, p. 87.

[61] Min. de Interne, Contracte de învoieli agricole, 1906, p. 45, 49, 50, 52.

[62] Ibidem, p. 84.

[63] Acad. R.S.R., ,,1907“, p. 53.

[64] C. Stere, în Viaţa Românească nr. 1/1908; I. G. Bibicescu, În chestia ţărănească, p. 87; arenda se dublase în cei cinci ani premergători răscoalei.

[65] G. D. Scraba, op. cit., p.85.

[66] R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, 1908, p. 522.

[67] M. Badea, I. Ilincioiu, op. cit., p. 17: citează învoieli în Vlaşca cu ruşfeturi reprezentând 214,4% în raport cu dijma.

[68] Acad. R.S.R., ,,1907", p. 63; C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 296.

[69] G. D. Scraba, op. cit., p. 103.

[70] Ibidem, p. 317 şi urm.

[71] Sebastian Moruzzi, Câteva vederi în chestia ţărănească, Fălticeni, 1907, p. 12.

[72] G. D. Scraba, op. cit., p. 102; Doc. 1907, Raport Jud. Instr. Neamţ.

[73] G. D. Scraba, op. cit., p. 101.

[74] N. V. Leonescu, op. cit., p. 42, 47, 53.

[75] Doc. 1907, vol. II, p. 124-125: Raport preşed. Trib. Vlaşca arată că ,,noaptea arendaşii ară peste lanurile secerate ca să şteargă urmele muncilor efectuate... ne-a fost nouă personal dat a ne convinge, ca magistrat - ţăranul nici nu este chemat la răfuială, cum cere legea, ... Chiar dacă ţăranul a fost de faţă, nu poate opune nimic registrelor proprietarului sau arendaşului, fiindcă nici un act justificativ din trecut n-are: nici de ce este dator, nici de cât a muncit“.

[76] C. Georgescu-Vrancea, op. cit., p. 4.

[77] St. Zeletin, Neoliberalismul, Buc., 1927, p. 19.

[78] Gr. Peucescu, op. cit., p. 231.

[79] St. Zeletin, op. cit., p. 19.

[80] G. D. Scraba, op. cit., p. 85.

[81] C. Dobrogeanu.Gherea, op. cit., p. 103.

[82] V. M. Kogălniceanu, Un cuvânt asupra învoielilor agricole, Buc., 1907, p. 8.

[83] A. D. Xenopol, op. cit., p. 15.

[84] A. V. Gîdei, Chestiunea ţărănească, 1905, p. 67.

[85] Sp. Haret, op. cit., p. p. 53.

 

<<Pagina anterioarã :: Home :: Despre autor :: Pagina urmãtoare>>

 

© Universitatea din Bucuresti 2003.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Emil CERNEA; Text editor & Web design: Laura POPESCU; Last update: April, 2003

HOME Home Despre autor