Capitolul IV

 

 

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ACTELE
DE RĂSCOALĂ ŞI PREJUDICIILE LOR

 

 

Desfăşurarea răscoalei s-a reflectat pe plan juridic sub forma răspunderii penale - pentru producerea şi participarea la răscoală - şi a răspunderii civile, pentru prejudiciile cauzate prin actele de răscoală.

 

 

Secţiunea I

RĂSPUNDEREA PENALĂ

 

 

Instigarea şi participarea la răscoală au fost principalele aspecte ale răscoalei care au constituit preocupări de incriminare penală.

 

§1. Instigarea

 

În general, problema cauzei care a determinat producerea răscoalei a format obiectul unor largi discuţii, mai mult cu scopul de a satisface interesele claselor dominante - moşierimea şi burghezia - pe plan economic şi politic. Discuţiile au fost confuze, dar transpunerea lor în domeniul dreptului, în cadrul noţiunii de ,,instigare“, se poate spune că a dus la o clarificare în ceea ce priveşte răspunderea penală a ,,autorilor“ răscoalei.

 

1. Învinuirile reciprice ale conservatorilor şi liberalilor

 

Aflat la guvern, partidul conservator - exponent al moşierimii - se străduia prin  toate mijloacele să abată atenţia de la adevăratele cauze social-economice ale răscoalei şi să acrediteze convingerea că ele ar fi de ordin subiectiv, urmări ale influenţei unor persoane străine mediului sătesc, care au îndemnat ţărănimea să se răscoale. El pretindea că răscoala ,,nu a fost determinată de condiţiile economice de care se leagă chestiunea în sine, ci este mai mult produsul unor aţâţări din afară de sfera ţăranilor răsculaţi“[1].

La rândul său, partidul liberal, aflat în opoziţie, căuta să profite de producerea răscoalei în timpul guvernării conservatoare, spre a-i atribui vina izbucnirii răscoalei şi a determina căderea guvernului şi venirea la putere a liberalilor. Semnalând primele acte de răscoală din Moldova, presa liberală condamna guvernul conservator că nu a făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor[2], nu numai în regiunea răsculată, dar şi în alte părţi ale ţării, care lasă impresia că la sate ar fi ,,două clase: una care oftează şi alta care înjură“[3]. Moşierii erau arătaţi ca fiind vinovaţi de răscoală, pentru că în mod sistematic au agravat exploatarea ţăranilor prin urcarea arenzilor[4]. De asemenea, vinovată era şi guvernarea conservatoare, care a menţinut dezechilibrul între marea şi mica proprietate funciară, ca şi legea tocmelilor agricole, care a secătuit tezaurul ţării, a majorat impozitele ţăranilor şi a dezorganizat administraţia prin masive scoateri şi numiri de funcţionari[5], astfel că ea trebuie să demisioneze şi să lase locul liberalilor.

În parlament, chiar la 2 martie 1907, I. I. C. Brătianu a interpelat guvernul cu privire la producerea răscoalelor, acuzând pe conservatori. Prezentându-se ca adepţi ai progresului, liberalii arătau că, vrând nevrând, ,,societatea se transformă în contra intereselor celor mai reacţionari conservatori“ şi că, dimpotrivă, ,,a instiga înseamnă a nu te ocupa de nevoile ei, a o înşela cu promisiuni“, conchizând că vina pentru declanşarea răscoalei revine trecutului guvern conservator, în cadrul căruia ,,în loc să se ocupe de ţară“, G. Gr. Cantacuzino, P. P. Carp şi Take Ionescu se certau pentru şefia partidului[6].

Conservatorii au ripostat liberalilor, arătând că ,,primele mişcări ţărăneşti au avut loc pe timpul liberalilor“ (aluzie la răscoalele din anii precedenţi), astfel că partidul liberal ,,nu poate spune că este străin de cele întâmplate“[7]. Presa conservatoare nu ezita să afirme că răscoala se datoreşte acelora care nu urmăresc altceva decât să creeze dificultăţi guvernului conservator[8]. Ei vizau în mod direct opoziţia liberală, acuzând-o că provoacă răscoale spre a veni la putere[9]. Chiar şi mai târziu, după potolirea răscoalei, conservatorii au reiterat acuzaţia împotriva liberalilor. N. Filipescu argumenta în parlament, în noiembrie 1907, că vinovată de răscoalele ţărăneşti anterioare a fost întotdeauna guvernarea liberală, inclusiv răscoala din 1888, care - deşi a izbucnit în timpul unei guvernări conservatoare - se datora celor 12 ani premergători de guvernare a partidului liberal[10].

O teză mult dezbătută de conservatori în legătură cu vinovăţia liberalilor era aceea a prezenţei ,,generoşilor“ în rândurile partidului liberal. Pornind de la folosirea ,,revoluţiei“ de către mişcarea ţărănească, se susţinea că aceasta îi dă mişcării un caracter ,,socialist“[11], a cărui origine este atribuită ideilor socialiste răspândite de ,,generoşii“ care au pătruns în rândurile partidului liberal după 1899[12], cum erau: Morţun, Stere, Ferechide, Atanasiu, Radovici etc. Când după 13 martie 1907 a venit la putere un guvern liberal, conservatorii au reluat această idee şi au susţinut că agravarea răscoalei s-a datorat prefecţilor ,,socialişti“ pe care guvernul i-a numit în locul vechilor prefecţi conservatori.

În tot timpul răscoalei, ca şi în perioada următoare, polemica dintre liberali şi conservatori a devenit tot mai înverşunată. Ea nu a fost suspendată decât în ziua de 13 martie 1907, când cele două partide au încheiat pactul de a-şi uni forţele împotriva răsculaţilor. Cu acel prilej, ambele partide declarau: ,,nu tăgăduim că multă dreptate e de partea ţărănimii şi recunoaştem că partidele noastre au păcătuit deopotrivă faţă de dânsa, lăsând-o atâta vreme în mizerie şi ignoranţă“[13].

Când guvernul liberal a publicat în numele regelui manifestul prin care promitea îmbunătăţiri ţăranilor spre a se potoli răscoala, conservatorii au mers până acolo încât l-au interpretat ca instigator, pe motiv că ar fi determinat continuarea şi agravarea răscoalei[14].

Totodată, conservatorii pretindeau că, dacă liberalii nu i-ar fi răsturnat de la guvern, ar fi putut identifica pe ,,autorii morali ai răscoalei“[15].

 

2. Alte categorii de instigatori

 

Polemica dintre cele două partide nu a rămas izolată, căci discuţiile în jurul cauzei răscoalei au cuprins şi alte categorii de ,,instigatori“ sau ,,autori morali“.

 

a. Arendaşii

 

O primă cauză a răscoalei a fost văzută în arendaşi. Moşierii erau interesaţi ca această categorie burgheză să fie considerată vinovată de producerea răscoalei, prin scumpirea excesivă a subarendărilor la ţărani. Unii moşieri declarau că remediul agravării mizeriei ţărăneşti ar fi acela ca marii proprietari să nu-şi mai arendeze moşiile, ci ,,să le cultivăm în tovărăşie cu sătenii noştri, cărora să le dăm sămânţă şi instrumentele agricole necesare“[16]. Chiar de la început s-a creat o diversiune şovină, în sensul că vinovaţii ar fi numai arendaşii străini - evrei (supuşi austrieci) şi greci - iar nu şi cei români. De acest lucru au căutat să profite unii arendaşi români, care au instigat pe ţărani împotriva unor arendaşi străini, spre a scăpa de concurenţa lor[17]. Diversiunea s-a spulberat însă atunci când răscoala s-a extins şi împotriva arendaşilor români, ca şi a moşierilor care-şi cultivau moşiile în regie proprie, dovedindu-se caracterul profund agrar al răscoalei, fără deosebire de naţionalitate.

 

b. Socialiştii

 

O altă diversiune a fost şi aceea care indica pe socialişti - în general, nu numai cei trecuţi în rândurile partidului liberal - ca autori morali ai răscoalei, datorită ideilor lor de reformă în domeniul organizării relaţiilor de producţie. Ea a constituit temeiul unei vaste acţiuni desfăşurate de poliţie şi armată împotriva cercurilor muncitoreşti, ,,a instigatorilor, se crede ruşi de naţionalitate“[18], ,,lucrătorii ruşi foşti vasul Potemkin“[19]. Teza că răscoala a fost pregătită de către potemkinişti era semnalată şi în presa străină[20]. Ea a fost spulberată de desfăşurarea răscoalei.

 

c. Învăţătorii şi preoţii

 

Învinuirea adusă atât de moşieri, cât şi de arendaşi, învăţătorilor şi preoţilor a fost una din diversiunile cele mai persistente. Argumentul lor principal era că învăţătorii, prin activitatea extraşcolară în cadrul cercurilor culturale şi al băncilor populare, împreună cu preoţii, au sădit în mintea ţăranilor perspectiva unei vieţi fără arendaşi intermediari, putând prin băncile populare să arendeze direct sau chiar să cumpere moşiile marilor proprietari: ,,perspectiva unei vieţi necunoscute de ei şi părinţii lor şi tocmai lucrul acesta - dorinţa de a-şi îmbunătăţi soarta cât mai neîntârziat - a fost pricina tuturor răutăţilor“[21]. De aici concluzia că ,,în mod natural s-a ajuns în mijlocul satelor ca proprietarul, arendaşul, comerciantul, să fie văzuţi cu vrăjmăşie“, fapt pentru care unii prefecţi propuneau ca în viitor ,,însărcinările de conducători de bănci, cooperative, obştii ar trebui încredinţate altor elemente şi sub alt control“[22]. Iar alţi prefecţi propuneau încă în luna februarie 1907 ca Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor să mute pe unii ,,învăţători în alt judeţ“, spre a se pune capăt mişcărilor ţărăneşti[23].

Conservatorii au insistat foarte mult asupra răspunderii învăţătorilor şi preoţilor pentru două considerente. În primul rând, ei erau salariaţi ai statului şi se sconta că statul va putea, prin urmare, să fie obligat a repara daunele suferite de moşieri din cauza răscoalei. În al doilea rând, activitatea lor în cadrul băncilor populare şi a cooperativelor a fost îndrumată de unii membri marcanţi ai partidului liberal - cum era I. G. Duca, preşedintele Băncilor populare, sau Spiru Haret, Ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, ceea ce atrăgea şi o anumită răspundere politică a partidului liberal. Unii prefecţi chiar semnalau că ţăranii declarau:

,,Domnul Duca (directorul băncilor populare) ne-a declarat că dacă vom face bancă, proprietarul moşiei e dator să ne dea nouă moşia în arendă, şi acum vedem că proprietarul a arendat-o unui domn Braida; să nu vie pe aici că nu face treabă, moşia acum o luăm noi“[24].

Învinuirea adusă învăţătorilor şi preoţilor nu a rămas fără urmări pentru ei, atât în timpul reprimării şi potolirii răscoalei, cât şi în cadrul urmăririlor juridice pentru instigare şi participare la răscoală. Totodată, capitaliştii cereau desfiinţarea băncilor populare, întrucât ele ameninţau să ia moşiile în arendă[25].

 

d. Personalităţi culturale

 

O învinuire generală, publică, a fost adusă de către moşieri şi arendaşi, oamenilor de cultură care s-au ocupat de situaţia grea a ţărănimii şi au propus măsuri de îmbunătăţire a ei. În goana lor după găsirea unei cauze a răscoalei streine relaţiilor agrare, folosind teza blândeţei ţăranilor, a armoniei idilice dintre ţărani şi marii proprietari, ei atribuiau producea răscoalei unor influenţe din afară, chiar şi din partea unor personalităţi culturale care au analizat ,,chestiunea ţărănească“.

Încă dinainte de răscoală a fost elaborată o întreagă literatură, care s-a amplificat după răscoală. Asemenea personalităţi ale culturii româneşti au fost numeroase: economiştii G. D. Creangă, G. D. Scraba, socialiştii M. Gh. Bujor, I. C. Frimu, N. D. Cocea, D. Marinescu, istoricii N. Iorga, A. D. Xenopol, R. Rosetti, I. Lupaş, oameni politici ca Spiru Haret, V. M. Kogălniceanu, medici ca D. Voinov, V. Babeş, I. C. Istrati, scriitori ca Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, M. Sadoveanu etc., au prezentat sub diverse aspecte situaţia ţărănimii, cristalizate în forme, idei şi concepţii care au avut un larg ecou în diverse pături sociale, pătrunzând până în mediu sătesc. Orice interes arătat stării ţăranilor putea atrage din partea moşierilor şi arendaşilor învinuirea de instigare, ceea ce a dat naştere unei vii polemici în presa vremii, în care învinuirile reciproce abundau. Aşa s-a întâmplat şi cu unii jurişti care au redactat broşuri privitoare la starea ţărănimii[26].

 

e. Administraţia

 

O acuzare similară au adus aceleaşi elemente exploatatoare şi administraţiei de stat, în special cea locală. Ea era caracterizată ca incapabilă, coruptă, abuzivă[27] şi slabă, lipsită de autoritatea necesară faţă de ţărănime. Ea a stârnit pe ţărani prin comportarea sa, iar când au început frământări locale nu a fost în stare să asigure ordinea.

 

f. Studenţii

 

Asociaţiile studenţeşti s-au preocupat de chestiunea ţărănească şi au luat atitudine în timpul răscoalei. Prin moţiuni votate în întruniri au cerut măsuri de îmbunătăţire[28], manifeste[29], anchete sociale în mediul sătesc. Deplasările lor în mediul sătesc au dat naştere, în concepţia ţăranilor, unui fenomen de identificare a noţiunii de ,,student“, cu aceea de ,,conducător de răscoală“, după cum s-a constatat cu prilejul urmăririlor judiciare.

 

§ 2. Noţiunea juridică de instigare

 

Interesul politic prezent în polemica privind acuzarea şi apărarea de instigare a creat o mare confuzie, dată fiind lipsa de criterii în folosirea acestei noţiuni. Cu drept cuvânt, ,,România muncitoare“[30] demasca modul cum clasa stăpânitoare caută într-o goană nebună pe instigatorii revoltelor ţărăneşti, când adevăraţii instigatori erau: exploatatorii - moşierii şi arendaşii - secolele de robie şi sărăcie, mizeria şi ignoranţa ţărănimii, partidul conservator, guvernul şi partidul liberal, justiţia părtinitoare, toţi cei din conducerea ţării - vodă, miniştri, prefecţi, primari, deputaţi, senatori, proprietari, fabricanţi etc. Nu se poate tăgădui că abuzul în atribuirea calificativului de ,,instigator“ a creat o oarecare panică, întrucât mulţi au fost puşi sub urmărire penală, pe baza unor acuzaţii neîntemeiate pe conţinutul juridic real al acestei noţiuni.

 

1. Elementele juridice ale noţiunii de instigare

 

Intervenţia juriştilor a adus o clarificare importantă în precizarea noţiunii de instigare şi a pus capăt exagerărilor în folosirea ei neavizată.

a. C. Hamangiu s-a preocupat îndeosebi de activitatea unor jurişti în legăîtură cu problema ţărănească[31]. El relevă rolul lui Gr. Păucescu de a atrage atenţia încă de la răscoalele ţărăneşti din 1888 asupra situaţiei ţărănimii, pe baza analizei legislaţiei în vigoare. El subliniază că atitudinea lui Gr. Păucescu faţă de ţărănime se explică prin considerente de umanitate, iar aceea faţă de răscoala din 1907 se explică prin motive de apărare a ordinei publice şi a independenţei naţionale, făcând apel la instinctul de conservare al cercurilor guvernate de a lua măsurile necesare pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor.

Pentru perioada răscoalei, C. Hamangiu subliniază activitatea juriştilor N. Leonescu şi Vesp. Erbiceanu. N. Leonescu, procuror al Curţii de apel Iaşi, a cerut judecătorilor de instrucţie din jud. Iaşi rapoarte asupra cauzelor răscoalei, pe baza cercetărilor personale. Un model în acest sens a fost raportul aprofundat asupra cauzelor sociale ale răscoalei, întocmit de judecătorul de instrucţie Vesp. Erbiceanu, care a şi fost publicat[32].

C. Hamangiu conchide că ,,mişcarea ţărănească a avut un caracter pur agrar“[33] şi socoteşte activitatea juriştilor citaţi ca utilă, fără a avea vreun caracter de instigare. El atrage atenţia de a se face deosebire între cei ce lucrează pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor şi cei care abuzează ca exploatatori ai ţăranilor, singuri aceştia putând fi socotiţi ca instigatori.

b. P. Zossim are meritul de a fi introdus un criteriu mai precis în delimitarea noţiunii de instigare[34]. El distinge între ,,împrejurările sociale ca determinatoare ale revoluţiei agrare“ şi ,,contagiunea psihică“, care ţine de esenţa instigării. Între împrejurările sociale favorabile răscoalei enumără ,,între altele, mizeria ţărănimii, nedreptatea. Contagiunea psihică - instigarea - nu ar fi produs nici un efect, dacă ţărănimea ar fi avut bune condiţii de trai. Ca atare, jurisprudenţa are rolul de a contribui la nimicirea împrejurărilor sociale, nu a oamenilor ,,prinşi în ele“.

c. I. Tanoviceanu, văzând că nimeni nu scapă de acuzarea de instigare, a intervenit şi a clarificat pe deplin noţiunea de instigare, în lumina art. 47 Cod penal atunci în vigoare. El arată că trebuie să se distingă între acţiunea care are o legătură ,,directă“ cu comiterea unei infracţiuni şi acţiunile care pot avea, eventual, doar o legăură ,,indirectă“. Instigarea prezintă, astel, două elemente:

- să fie directă

- să existe intenţiune, bună ştiinţă cu privire la rezultatul produs.

Analizând diversele acuzaţii de instigare care circulau în legătură cu producerea răscoalei, I. Tanoviceanu scoate în evidenţă că a socoti ca instigare orice acţiuni care au putut produce ,,rătăcire“, este ceva vag şi ,,dacă s-ar admite ar face ca multe din gloriile naţionale ar trebui să fie la Văcăreşti: Eliade, M. Kogălniceanu, autorii legilor de împroprietărire“, nu au rătăcit spiritele... făcând să se nască în mintea ţăranului că are drept să aibă pământ? Şi mai târziu a venit poetul Coşbuc... aceia care făceau pe ţăranul ignorant să ceară şi să aştepte totul de la stat - şi pământ, şi porumb, şi ploaie, şi soare - nu erau oare rătăcitori de spirite şi provocatori de răscoale?“[35]. Concluzia la care ajungea era că nu pot fi socotite ca instigatoare ,,scrierile visătorilor, idealiştilor şi socialiştilor de prin oraşe, care poate că au greşit în ideile lor, însă desigur că nu au provocat la crime şi delicte“[36].

Aceste precizări au avut o mare importanţă în activitatea justiţiei din timpul şi din perioada ulterioară răscoalei, cu privire la sancţionarea instigatorilor.

 

§ 3. Sancţionarea pentru instigare

 

Organele de justiţie nu au deschis acţiune penală împotriva tuturor acelora care fuseseră arătaţi ca ,,instigatori". Niciunul dintre conservatori, liberali sau arendaşi nu a fost urmărit. Iar dintre intelectuali, numai câţiva dintre autorii de lucrări privitoare la situaţia ţărănimii, în schimb mulţi dibntre învăţători, preoţi şi socialişti, câţiva dintre studenţi, jurişti.

 

1. Vasile M. Kogălniceanu.

 

În calitatea lui de autor a numeroase lucrări privitoare la problema ţărănească, dar şi ca fondator al ,,Reuniunilor ţărăneşti“, V. M. Kogăl-niceanu a fost cel mai mult învinuit de instigare a ţărănimii, de către conservatori încă din primele zile ale răscoalei. Mulţi interpretau acuzarea faţă de V. M. Kogălniceanu ca un preludiu pentru o învinuire similară a lui Spiru Haret, ceea ce nu s-a întâmplat, deoarece la 13 martie 1907 el a făcut parte din noul guvern liberal, venit în locul celui conservator. În schimb,
V. M. Kogălniceanu a fost arestat pentru instigare în aprilie 1907, fiind reţinut 7 luni. Totodată, au fost arestaţi şi colaboratorii săi mai apropiaţi la editarea ,,Gazetei ţăranilor“[37] - Al. Valescu şi I. Florescu.

Arestarea se baza pe constatarea organelor de poliţie, care găseau lucrările lui V. M. Kogălnuiceanu la ţăranii răsculaţi. Judecătorul de instrucţie al Tribunalului Dorohoi considera că broşura acestuia, ,,Împroprietăririle ţărăneşti“, conţineau ,,fraze instigatoare spre a ucide, incendia şi comite tulburări, pentru a lua moşiile“[38]. Dimpotrivă, N. Leonescu, judecătorul de instrucţie al Tribunalului Iaşi, analizând în iunie 1907 lucrările lui V. M. Kogălniceanu conchidea că ,,nu are caracter sediţios, ci conţin măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor pe căi legale“[39]. Pentru acest ultim motiv, ca şi datorită campaniei împotriva acuzărilor de instigare pe care moşierii şi arendaşii le aduceau cu multă uşurinţă, V. M. Kogălniceanu nu a fost trimis în judecată.

 

2. Socialiştii.

 

În rândurile socialiştilor arestările au fost masive. ,,Potemkimiştii“ au fost expulzaţi în cea mai  mare parte. Calitatea de membru a unui cerc socialist era sinonimă cu instigator, de aceea mulţi dintre socialişti au fost reţinuţi sub arest până la potolirea răscoalei. Semnificativ a fost cazul lui I. C. Frimu, învinuit de instigare şi a cărui sănătate a fost distrusă din cauza torturilor din timpul deţinerii.

 

3. Învăţătorii şi preoţii.

 

Atacurile moşierilor, arendaşilor şi conser-vatorilor, în general, între alţii ale lui T. Maiorescu şi C. Dissescu[40], s-au soldat cu multe arestări din rândurile învăţătorilor şi preoţilor. Învinuirile se bazau pe răspândirea ideilor lui Spiru Haret şi V. M. Kogălniceanu cu privire la îmbunătăţirea stării ţăranilor, activitatea în cadrul Băncilor populare şi a cercurilor culturale. Venirea lui Spiru Haret în fruntea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor a salvat prin intervenţia lui directă pe mulţi învăţători şi preoţi din închisorile unde fuseseră depuşi pentru instigare, dar alţii au avut de suportat tratamente rele şi chiar executarea, fără judecată, pe baza unor simple acuzaţii aduse în special de către arendaşii şi moşierii locali[41]. Acestea s-au făcut pe baza învinuirii de participare la răscoală.

 

4. Studenţii.

 

S-au făcut arestări pentru isntigare şi din rândul studenţilor. Mai semnificativ a fost cazul studentului Trofinescu (Iaşi), ulterior pus în libertate pe baza cercetărilor, el fiind victima acelei psihoze a satelor, care identifica pe studenţi cu capii de răscoală[42].

 

5. Diverşi instigatori.

 

Cazuri de urmărire pentru instigare se întâlnesc şi în rândul altor categorii sociale. Au fost denunţaţi de către cămătari[43] unii conducători de bănci populare, tineri avocaţi şi profesori - fii de ţărani[44] -, rezervişti[45], ţărani[46].

Urmărirea celor de mai sus s-a făcut pe baza art. 47, combinat cu 81 cod penal. Dovezile erau - mai ales - denunţuri, sub forma ,,listelor de instigatori“ date de moşieri şi arendaşi comandanţilor de trupe care organizau represiunea satelor răsculate şi şefilor administraţiei locale. Urmărirea judiciară a lovit mai puţin pe cei învinuiţi, în comparaţie cu cei sancţionaţi fără judecată de către trupele de represiune. Unii au fost chiar executaţi, consideraţi drept ,,capi de răscoală“. Cea mai mare parte din aceste învinuiri erau neîntemeiate, pornite din răzbunare, intrigi sau cu scop de intimidate ori de desfiinţare a mişcării cooperatiste la sate.

 

§ 4. Participarea la răscoală

 

În timpul reprimării violente a răscoalei au fost sancţionate, de obicei, cu moartea sau maltratări, fără formalităţi judiciare. Aceste abuzuri erau prezentate ca privind pe ,,capii de răscoală“ - deşi o asemenea calificare dată celor peste 11.000 de executaţi demonstrează inconsistenţa ei - pentru a justifica tratamentul aplicat faţă de opinia publică.

Reprimarea judiciară prezintă şi ea numeroase abuzuri şi ilegalităţi.

 

1. Arestările

 

Arestările s-au făcut în număr foarte mare, în toate judeţele, indiferent dacă se declarase sau nu răscoală, fără mandate de arestare, fără a se lua multă vreme interogatorii celor arestaţi. La Brăila, ca măsură de prevenire, încă de la primele veşti de răscoală, au fost arestaţi cei bănuiţi că ar putea tulbura liniştea: toţi ,,clienţii“ serviciului de siguranţă - peste 300 persoane - între care erau şi conducătorii muncitorimii locale, colaboratori ai ziarului muncitoresc ,,Dezrobirea“ şi membri ai cercului ,,România muncitoare“[47]. În Dolj au fost arestaţi 1407 ţărani, iar în Mehedinţi 986, cu scopul de a micşora numărul ţăranilor care eventual s-ar putea răscula, sau de a intimida pe ceilalţi[48]. Închisorile nu mai erau suficiente şi arestaţii erau depuşi în cazărmile şi manejurile regimentelor, în şlepurile de pe Dunăre etc. Între cei arestaţi erau şi cei arătaţi de moşieri, arendaşi, primari ş.a., că ar fi participat şi săvârşit acte de răscoală.

Neîndeplinirea formelor legale privind arestarea, era uneori invocată de către cei în cauză prin referire la art. 13 din Constituţie, care garanta libertatea individuală, dar fără vreun efect. Autorităţile invocau caracterul de urgenţă al situaţiei existente, care nu permitea respectarea legalităţii[49].

 

2. Judecarea

 

a. Deschiderea şi proba acţiunii penale împotriva celor arestaţi se făcea cu multă uşurinţă, chiar fără să existe vreun act de dovadă[50]. Dovada cea mai frecventă era ,,listele“ cu numele ţăranilor şi al celorlalţi arătaţi de către arendaşi, primari, notari, că ar fi participat la răscoală sau mărturiile interesate ale celor care voiau să se răzbune ori să-şi acopere propriile nelegiuiri. Procedura legală nu putea fi îndeplinită, atunci când practica era de ,,a mărgini doar instrucţia în a aduce turme de nenorociţi şi a te baza pe cercetările primarilor şi ale notarilor pentru a scrie interogatoare şi depoziţii pe hârtie, oprind 10-15 din fiecare comună...“[51].

Juriştii caracterizau ca lipsite de temei aceste dovezi: ,,nu încape îndoială că mărturiile depuse de oameni revoltaţi împotriva învinuiţilor, tot revoltaţi, ba încă tovarăşi la jaf şi turburări, vor fi în mare parte falşe“[52]. Necesitatea de a completa instrucţia, lipsa de dovezi pentru a se trece la judecarea proceselor implica deţinerea îndelungată a celor arestaţi, în condiţii foarte grele pentru sănătatea lor morală şi fizică. Căci, aşa cum vedea directorul penitenciarului de la Ocnele Mari: ,,Arestările ţăranilor îi vor face tâlhari, pentru că penitenciarele nu sunt organizate pentru a corija: conducerea încredinţată unor funcţionari nepregătiţi, clientelă politică, preocupată să facă bani din vânzarea ţuicii, desfacerea de castraveţi, fasole, lumânări etc...“[53]. De aceea, se propunea o reformă a codului penal şi a legii închisorilor, spre a se evita asemenea consecinţe.

Alteori, se atrăgea atenţia că acei arestaţi, departe de a fi nişte decăzuţi, ,,mai degrabă am fi înclinaţi să credem că închişii sunt tocmai dintre ţăranii cei mai vrednici, cei mai cu demnitate, care au putut uşor să cadă victime urelor şi intrigilor. Revoluţiile care se nasc din condiţiunile sociale ce le văzurăm, nu dau la suprafaţă tocmai pe ticăloşi, ci mai degrabă, dacă nu întotdeauna, pe oamenii deştepţi şi de inimă“[54].

 

b. Calificarea faptelor

 

Instanţele de judecată au şovăit în calificarea penală a faptelor comise în timpul răscoalei, unele instanţe încadrând faptele respective în art. 81 cod penal, altele în art. 354, 357, 358 cod penal. De exemplu, judecătorul de instrucţie al Tribunalului Dolj[55] a deschis acţiune pe temeiul:

- art. 354 cod penal: crimă şi jefuire, stricăciune sau distrugere de producte sau de alte lucruri mobile ori imobile săvârşită de mai mulţi oameni împreună în ceată, pedepsite cu reclusiune.

- art. 357 cod penal: incendiere de clădiri locuite, mijloace publice de transport etc., pedeapsa fiind munca silnică pe timp mărginit;

- art. 358 cod penal: incendierea de clădiri nelocuite, magazii, producte, pedepsită cu reclusiune de 5-7 ani.

În caz de circumstanţe atenuante, pedeapsa putea fi mucşorată, conf. art. 60 cod penal. Se pare că o asemenea încadrare - ca infracţiuni de drept comun - ferea guvernul de răspunderea politică ce-i revenea pentru caz de răscoală.

Alte cabinete de instrucţie[56] au întocmit ordonanţe de trimitere în judecată în baza art. 81 cod penal, adică atentat la liniştea şi ordinea statului, săvârşind în acest scop, omoruri, jafuri, incendieri. În acest caz, pedeapsa era munca silnică pe viaţă, cu posibilitatea de a fi redusă la 5-20 ani reclusiune, pentru circumstanţe atenuante.

În ambele cazuri însă, fiind vorba de crime, competenţă era Curtea cu juri. Dar, în judecarea crimelor de complot, Curţile cu juri nu au procedat similar: unele au condamnat la muncă silnică pe viaţă, altele au achitat. Achitările au fost pronunţate chiar şi atunci când se vădea săvârşirea de omoruri, jefuiri, incendii: dar lipsea elementul de atentat la liniştea şi ordinea statului. Cum disjungerea acestor elemente nu era permisă, astfel ca să se poată aplica o pedeapsă pentru crimele de omor, jefuire şi incendiu, achitările au dat naştere la multe discuţii cu privire la necesitatea şi rolul Curţilor cu juri, considerate de cercurile guvernante că nu au în vedere apărarea liniştei şi ordinei publice. Cu privire la achitările pronunţate de Curţile cu juri, achitări pe care moşierii şi arendaşii le considerau ,,revoltătoare“, se obiecta că - în acelaşi timp - se dau şi condamnări ,,revoltătoare“[57]. În general, achitările au fost considerate ca acte de curaj din partea unor jurii, în atmosfera de reprimare cu orice preţ a oricăror bănuieli de participare la răscoală.

Cu timpul, se generalizează încadrarea în art. 81 cod penal. Chiar şi în cazul citat al Tribunalului Dolj, camera de punere sub acuzare a schimbat ordonanţele judecătorului de instrucţie date în temeiul art. 354, 357 şi 358 cod penal, în art. 81 cod penal[58]. Raţiunea acestui procedeu a apărut în momentul când a fost cunoscut decretul de amnistie[59], al cărui raport, întocmit de Ministerul de justiţie, considera faptele săvârşite de ţăranii răsculaţi ca având un caracter politic, deoarece în conformitate cu art. 93   al. 4 Constituţie - şeful statului putea acorda admnistie numai în materie politică[60]. Faţă de cererea tot mai insistentă, din partea unor cercuri tot mai largi ale opiniei publice, de a se pune capăt reprimărilor, amnistia devenise o necesitate. Ea s-a dat abia atunci când s-a simţit necesitatea braţelor de muncă ale ţăranilor din închisoare, pentru campania agricolă[61]. Amnistia care s-a acordat a fost parţială, doar pentru un număr mic de arestaţi, cei mai mulţi fiind exceptaţi de la beneficiul amnistiei.

 

3. Nepedepsirea abuzurilor de reprimare

 

În contrast cu atitudinea statului faţă de cei învinuiţi pentru particiopare la răscoală se află atitudinea faţă de cei care la adăpostul reprimării răscoalei au încălcat normele juridice existente şi chiar s-au dedat la grave fapte cu caracter penal.

O cercetare sumară a desfăşurării procedurii penale faţă de cei învinuiţi în legătură cu răscoala arată că:

- arestările se făceau fără existenţa unor probe, chiar şi a celor care nu au participat, sub pretextul că îi împiedică de a participa în viitor;

- probele în instanţă erau, de obicei, mărturiile arendaşilor şi moşierilor pornite din răzbunare.

Plângerile celor arestaţi şi ale familiilor lor împotriva arendaşilor cu privire la mărturiile false au rămas fără niciun rezultat. În aceste plângeri se indicau şi cazuri când arendaşii luau bani de la cei învinuiţi în schimbul intervenţiei spre a fi eliberaţi[62]. Fără urmări au rămas şi reclamaţiile împotriva arendaşilor care prin declaraţiile lor false au deteerminat împuşcarea unor ţărani nevinovaţi[63], ori au participat direct la reprimare şi au executat pe ţărani. Haosul din timpul răscoalei a prilejuit izbucnirea unor uri care mocneau de decenii în lumea satelor, dar în zadar cei învinuiţi cereau statului bughezo-moşieresc ,,egalitate de tratament“ atunci când reclamai pedepsirea abuzurilor comise[64]. La cererea lor s-au alăturat şi apelul unor personalităţi de prestigiu, cum a fost N. Iorga[65].