PROBLEME JURIDICE ALE PERIOADEI ULTERIOARE RĂSCOALEI

 

 

Răscoala din 1907 a influenţat întreaga perioadă istorică ce a urmat, deoarece obiectivele sale nerezolvate s-au impus pe primul plan al vieţii publice, cu implicaţii în întregul drept din România

Unele măsuri provizorii luate în timpul răscoalei au fost instituţionalizate îndată după răscoală, dar s-au luat şi măsuri legislative noi pentru acordarea unor concesii ţărănimii sau pentru întărirea aparatului de stat. Rezolvarea însă a unor revendicări esenţiale a fost amânată.

 

Capitolul I

 

NOUA REGLEMENTARE A CONTRACTELOR
DE ARENDĂ ŞI ÎNVOIELI AGRICOLE

 

 

Secţiunea I

CONTRACTUL DE ARENDĂ CĂTRE
ARENDAŞII DE PROFESIE

 

Protestul ţăranilor împotriva trusturilor arendăşeşti au trebuit să fie luate în seamă încă de la începutul răscoalei. Se remarcă însă o pronunţată deficienţă din partea guvernanţilor, în ceea ce priveşte luarea unor măsuri împotriva arendaşilor, izvorâtă din calcule electorale: o restrângere adusă intereselor arendaşilor ar fi însemnat îndepărtarea unei importante categorii de alegători în condiţiile legii electorale[1].  

 

§ 1. Contractul de arendă între moşieri şi arendaşi

 

Contractul de arendă între moşieri şi arendaşi a continuat să se găsească după 1907 tot sub regimul dreptului comun. Reglementarea nouă ce i s-a adus s-a referit la îngrădirea unor abuzuri care contribuiseră la starea de frământare a ţărănimii, datorate mai ales formării trusturilor arendăşeşti şi monopolului acestora în arendarea moşiilor. Noile dispoziţii  au îngrădit activitatea trusturilor. Sub presiunea evenimentelor, un consiliu de miniştri, ţinut sub preşedinţia regelui la 10 martie, anunţa o lege prin care să se dispună rezilierea contractelor făcute cu arendaşii pe termen de 5 ani dacă se află în al 5-lea an, iar cele aflate în al 4-lea an să fie denunţate fără posibilitatea de a fi reînnoite. De asemenea se anunţa şi desfiinţarea trusturilor arendăşeşti. Legea a fost dată la 12 aprilie 1908 şi limita dreptul de a ţine în arendă moşii însumând o suprafaţă de peste 4000 ha. Sancţiunea era anulabilitatea contractelor respective de arendă ce depăşeau plafonul fixat[2].

Legea din 12 aprilie 1908 pentru mărginirea dreptului de a lua în arendă moşii se referea la arendarea moşiilor particulare şi făcea distincţie între:

- contractele de arendare încheiate anterior şi aflate în curs de executare;

- contractele de arendare ce se vor încheia în viitor.

În primul caz, legea prin art. 41 a recunoscut valabilitatea contractelor în vigoare până la data de 23 aprilie 1912, iar pentru viitor a prevăzut că un arendaş nu va putea arenda moşii care să depăşească suprafaţa de 4000 ha. Procurorul ,,putea“ cere în justiţie anularea contractelor ce depăşesc plafonul fixat de lege. Aşadar, legea recunoaşte drepturile câştigate ale arendaşilor, dar a restrâns posibilitatea ca un arendaş să mai formeze ,,trusturi“ de arendare nelimitată.

Defectul legii este totuşi modul cum a organizat anularea contractelor ce depăşeau limita legală, fără a prevedea sancţiuni mai eficiente. Aceasta a permis ca în practică arendaşii să folosească contracte simulate sau încheiate prin persoane interpuse. N-au lipsit însă nici contracte încheiate făţiş, de aceeaşi persoană, peste limita legii[3].

Instanţele de judecată au interpretat restrictiv dispoziţiile legii, apărând în general interesele moşierilor[4].

 

§ 2. Arendarea moşiilor statului şi ale altor instituţii

 

După ce se legiferează mai multe din măsurile anunţate de manifestul regal din 12 martie 1907, a fost întocmită şi ,,Legea pentru arendarea moşiilor statului, Casei Şcoalelor, Casei bisericii, judeţelor, comunelor şi aşezămintelor de binefacere şi de cultură“ din 10 aprilie 1909 la asociaţiile ţărăneşti sau exploatarea lor prin regie[5]. Aşa cum reiese şi din titlu, legea excludea pe arendaşii de profesie de la arendarea acestei categorii de moşii.

Expunerea de motive justifică excluderea arendaşilor pe considerentul că statul şi celelalte instituţii - proprietare de moşii - erau un fel de absenteişti, deoarece nu le cultivau niciodată în regie din cauză că ar fi fost necesar un personal numeros, astfel că moşiile respective se găseau în întregime sub un regim arendăşesc, apreciat ca mai apăsător pentru ţărani decât acel existent pe moşiile particulare.

Cu toate acestea, cu prilejul discutării proiectului în Camera Deputaţilor, conservatorii[6] au arătat posibilitatea folosirii a două căi pentru eludarea interdicţiei de arendare către moşii.

 

a. Cu aprobarea Consiliului Superior al Agriculturii, Statul putea arenda şi după vechiul sistem, prin derogare de la lege;

 

b. Prin interpretarea articolului final al legii care prevedea că dispoziţiile legii se vor aplica în măsura în care nu vor atinge clauzele cuprinse în actele de fundaţiune, sau în titlurile de dobândire a moşiilor.

Cu acelaşi prilej însă au fost repetate şi toate criticile ce se aduceau de ani de zile împotriva arendaşilor, dovadă a accentuării ostilităţii faţă de această categorie socială şi de sistemul de exploatare pe care ea îl folosea în raporturile cu ţăranii.