Imaginarul despre Femeie în Vechiul Regat
între pozitv şi negativ

 

Amalia VASILESCU*

 

Scopul acestei lucrări este de a ilustra reprezentările pe care societatea românească de la sfârşitul epocii moderne le construieşte despre femeie.

După cum sugerează şi titlul, imaginarul secolului XIX despre femeie este unul dualist, oscilând  de la a o considera, pe de o parte, fiică a Evei, sursă a tuturor relelor şi ispitelor, iar, pe de altă parte, urmaşă a Mariei, salvatoare a omenirii, angelică, obiect sacru, de adulat.

Lucrarea noastră este structurată urmând aceeaşi schemă duală. Astfel că după o introducere care se referă la ceea ce discursul vremii numeşte “natura” femeii, adică: slăbiciune, supunere, afectivitate, şi inferioritate, în general, urmează două părţi.

 Prima, urmărind ipostaza pozitivă a imaginarului, cu referire la rolurile  casnice, prin excelenţă – de soţie, mamă a familiei, gospodină şi “Mamă a Naţiunii” – pe care societatea le acordă femeii bune.

Ultima parte urmăreşte pe de o parte principalele ipostaze negative ale imaginii femeii, anume: femeia uşuratecă, iubitoare de cochetărie, lux şi bârfă, femeia adulteră, femeia fatală şi modelul negativ de soţie, urmărind în acelaşi timp ceea ce societatea vremii consideră a fi defectele femeii.

 

A. “N atura” femeii

 

Fiind o perioadă de mari prefaceri pe toate planurile: economico-social, spiritual şi intelectual, a doua jumătate a secolului XIX este una a dezbaterilor aprinse privind marile probleme ale societăţii. Şi poate cea mai acută chestiune este însăşi redefinirea omului în funcţie de noua situaţie. În  acest context de o importanţă esenţială este problema locului şi rolului pe care progresul şi evoluţia îl rezervă femeii în civilizaţia modernă.

Având la bază ceea ce intelectualii epocii au numit “natura” feminină – ca fiind distinctă de cea masculină – s-a creat un construct mental despre ceea ce este – mai corect spus, ar trebui să fie – modelul de feminitate. În esenţă îl avem descris în cuvintele lui Jules Michelet din cartea sa La femme: femeia tebuie să fie mai ales “soţie umilă, supusă şi pasionată de a asculta”.[1]

Modelul stabilit aşadar, a urmat un întreg discurs,  în cuvinte şi imagini, bazându-se pe ideea naturii femeii – care ar avea ca atribute: slăbiciune, supunere, inferioritate, afectivitate, etc. –, separând într-un mod clar şi exclusiv cele două sexe. În acest sens, Garabet Ibrăileanu face distincţia într-un mod foarte categoric, deşi explicaţia lui nu este pe deplin lămuritoare: “Nimic nu este mai deosebit de bărbat decât femeia, fiindcă tot ce este în natură e numai altfel dacât bărbatul, pe când femeia e contrariul lui.”[2] Bram Dijkstra, în cartea sa Les idoles de la perversité vorbeşte despre o adevărată campanie culturală a intelectualilor epocii, cum ar fi Michelet, de exemplu, având ca scop susţinerea şi argumentarea ideeii inferiorităţii femeii.

Este esenţial de subliniat în analiza discursului masculin despre femeie, că tonul ales cel mai adesea este unul măgulitor la adresa reprezentantelor sexului opus, dar aceste cuvinte frumoase sunt menite tocmai a ascunde refuzul bărbaţilor de a le privi pe femei ca egalele lor.

 

A.1. Slăbiciune şi supunere

 

Slăbiciunea , caracteristica esenţială a femeii se traduce în planul rolurilor acordate de societatea masculină femeii, prin supunere. Fiind pasivă, ea s-a obişnuit să cedeze în faţa celorlalţi, deci “este în natura sa de a se supune cu uşurinţă , de a-i plăcea să fie dominată”[3] . Această supunere trebuie să fie principala calitate a femeii, şi nu sunt puţine manualele de morală care le învaţă pe fete acest lucru.

În acest sens se construieşte un veritabil discurs în care să se celebreze această trăsătura a femeii, ca principală calitate. Astfel febleţea sau slăbiciunea este un farmec, care nu poate “trece fără a place bărbatului, tot ca forţa care este în om, cel mai nobil element al frumuseţii în ochii femeii.”[4] Mai mult chiar, această calitate este considerată drept criteriu esenţial în alegerea masculină, căci, se spune fetelor în cartea sugestiv intitulată Despre frumuseţe, bărbaţii vor prefera întotdeauna o femeie “mai slabă decât el de corp şi de voinţă”[5] , căci doar aşa femeile se vor simţi ocrotite de bărbaţi.

Şi invers, o femeie care demonstrează altceva decât fragilitatea proprie naturii ei, poate fi considerată de prost gust şi deci, desconsiderată. “O femeie care lasă vreo dovadă, în public sau privat, de o oarecare uşurătate sau de-o oarecare energie fizică se va vedea taxată de frivolitate spirituală – astfel se arată improprie pentru salvarea şi hrănirea sufletului soţului.” [6]

Ca urmare deci, a acestei viziuni,  femeilor cu o sănătate robustă li se asociază conduite periculoase, virile. De exemplu, unei mame a cărei fată are apucături “masculine”, ca săritul gardului, de exemplu, i se spune că aceste maniere înspăimântătoare vor trece cu timpul, conjugat cu purtarea corsetului şi invitaţiile la recepţiile pentru tinerele fete. Corsetul este deci  folosit pentru a stăpâni elanul şi energia fetelor, pentru a ajuta la îmblănzirea lor, asemenea şeilor şi căpăstrului pentru cai.

Aceeaşi atitudine se încearcă a se impune şi în modul de vorbire al doamnelor şi domnişoarelor. În  Cartea bunei cuvinţe se spune: “Doamnele trebuie să întrebuinţeze cât se poate mai mult expresiuni delicate.”[7] Astfel sunt de evitat expresii de genul “Nu pot să sufăr cutare sau cutare lucru!”[8] , căci sunt expresii negative, care ar exprima o voinţă negativă şi în fond capacitatea de alegere a femeii, în neconcordanţă cu febleţea şi delicateţea naturii feminine.

Tot aşa, femeile sunt crescute în ideeea că nu pot exista prin ele însele, că bărbatul e “mai cu cap”, şi deci, trebuie ascultat. Educaţia femeii, care în cea mai mare parte a secolului XIX avea un caracter mai mult de agrement, are ca scop “tocmai a face femeia inferioară bărbatului”[9] . Fetele sunt crescute într-o naivitate ingenuă pentru că aşa pot cădea mai uşor victime discursului masculin. Şi exemplele pot merge de la cea mai necitită fată de mahala care poate fi sedusă cu nişte simple versuri plagiate, până la fetele din familiile princiare.

 

A.2. Femeia – floare

 

Legat de acestă caracteristică a femeii, cea mai cunoscută şi răspândită reprezentare a feminităţii în secolul XIX, atât în scris, cât şi în grafică, este aceea a femeii-floare. Kogălniceanu defineşte femeia astfel: “Femeia, în lexiconul meu, înseamnă o fiinţă drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori”. Tot aşa Carmen Sylva ne asigură că “O femeie neiubită e ca o floare pusă în faţa vântului de miază noapte”[10] . Şi mai ales nu uităm celebrele versuri adulatoare ale lui Rică Venturiano, pe care le dedică cu atâta “adoraţiune” Ziţei: “Eşti un crin plin de candoare,/ Eşti o fragedă zambilă,/ Eşti o roză parfumată,/ Eşti o tânără lalea …”[11] . Garabet Ibrăileanu o compară pe Adela, eroina Românului cu acelaşi nume “cu o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate”[12] . Mai mult, pedantul scriitor şi critic literar, care ca formaţie apaţine epocii moderne, deşi Românul a apărut abia în anii ’30 ai secolului XX, ne şi explică sensul metaforei alese: “Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decât constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei identităţi profund naturale.” Mai mult de atât ce putem spune?

 Ioana Pârvulescu subliniază faptul că  s-au  folosit foarte des, mai ales în literatura timpului, metafore vegetale care corespund celor trei vârste literare ale femeii, şi anume: “îmbobocirea (înmugurirea), înflorirea şi ofilirea, derivate dintr-una din imaginile literare cele mai rezistente, aceea a femeii-floare, cu variantele “o femeie între flori”, şi “o floare între femei”[13] .

Principala trăsătura care pare să apropie femeia de floare este frumuseţea, definitorie de altfel, căci femeia este “sexul slab”, dar şi “sexul frumos”. Astfel că frumuseţea fizică ideală trebuie să aducă a floare: tenul perfect este un “ten de crin şi de roze”[14] . Dar comparaţia nu se limitează doar la frumuseţea fizică; şi atunci când se vorbeşte despre calităţile morale pe care trebuie să le aibă o femeie este invocat tot paralelismul femeie – floare: “modestia nu-i va da oare  – femeii – o mai mare lumină şi atunci nu se va asemăna ea mai uşor cu acele flori care-şi păstrează mai bine la umbră frumuseţea lor…?”[15]

Această identificare între femeie şi floare,care la prima vedere poate fi considerată foarte măgulitoare pentru reprezentantele sexului feminin, implică, pe lângă frumuseţea, ca principală trăsătură a florii, şi alte atribute legate de existenţa vegetală a acesteia: fragilitatea, efemeritatea, starea vegetală în general: “Femeia e o floare, şi ca şi floarea, durează o singură zi.”[16]

 

A.3.  “Inferioritatea” femeii

 

Investirea femeii cu rolul de supusă se datorează slăbiciunii despre care am vorbit mai sus, şi mai ales ideii generale despre inferioritatea femeii faţă de bărbat. Şi acestă mentalitate se regăseşte inclusiv în mediul aristocratic, unde femeia este respectată, şi de un înalt nivel intelectual. Despre această situaţie ne vorbeşte Elena Văcărescu, cu referire la prejudecata tatălui ei, prejudecată care trecea dincolo de dragostea şi grija lui pentru familia sa: ”Foarte duios, dar convins de ideea inferiorităţii femeii în orice domeniu.”[17]

Aceasta nu este nici pe departe o părere personală şi izolată, ci este doar o exemplificare  a construcţiei mentale a epocii, construcţie care în a doua jumătate a secolului XIX este susţinută de o campanie intelectuală a oamenilor de ştiinţă pentru a demonstra prin toate mijloacele posibile inferioritatea femeii, pe toate planurile. Astfel, îşi dau concursul intelectuali din toate domeniile: istorie, anatomie, fiziologie, antropologie, biologie evoluţionistă, sociologie, psihologie. Această demonstraţie nu are un caracter restrâns sau intim, ci este cât se poate de publică. Noi am găsit-o în articolul dedicat femeii în Marea Enciclopedie Franceză din anul 1893, fapt ce demonstrează că discuţia era cunoscută şi elitei româneşti -francofile prin excelenţă- a epocii.[18]

Întreaga teorie privind inferioritatea femeii începe cu o legendă, conform căreia, în timpuri imemoriale, femeia avea alt companion, mai asemănător ei, dar acesta a fost treptat eliminat de o rasă mai viguroasă, adică omul actual.[19] Aşa se explică diferenţele biologice dintre bărbat şi femeie, dar şi cele din punct de vedere al inteligenţei, emotivităţii şi voinţei.

Şi de-a lungul evoluţiei ce a urmat, a fost normal ca femeia să rămână în urma bărbatului, “aşa cum “popoarele primitive” au rămas în urma europenilor.”[20] Aceeaşi Enciclopedie ne oferă date, ameţitoare prin caracterul lor amănunţit şi sistematic în a demonstra inferioritatea sexului feminin: din punct de vedere anatomic femeia este mai puţin bine organizată, mai puţin rezistentă şi viguroasă. Inferioritatea ei anatomică este incontestabilă, ea apare în toate aparatele, ţesuturile şi funcţiile, este reflectată de înălţime, greutate, schelet, sistem muscular. Până şi talpa demostrează caracterul de inferioritate al femeii, căci ea este mai plată decât a bărbaţilor. (sic!) Dar de cea mai intensă preocupare s-a bucurat capul femeii, care este în mod evident mai mic; şi în timp ce craniul bărbatului creşte sensibil de-a lungul evoluţiei, al femeii rămâne la fel! Astfel că doar “bărbatul beneficiază de avantajele civilizaţiei, iar femeia se perfecţionează mai puţin, craniul ei nu este cu mult mai mare decât al suratelor sale din preistorie.”[21]

Aceste diferenţieri, considerate ca naturale şi cu atenţie analizate de bărbaţii epocii au ca principal rol să justifice diferenţele sociale, care ar apărea ca o rezultantă a celor fizice şi psihice. Astfel că în acestă configuraţie a funcţiilor celor două sexe, femeia este sortită reproducerii şi nu producerii, care este menirea bărbatului.[22] Aşadar, cele două sfere şi “deţinătorii” lor sunt clar şi distinct delimitate, femeia rămânând casnică prin “natură”.

E interesant de remarcat că de aceleaşi ştiinţe se vor folosi  şi feministele pentru a demonstra, de data asta, lipsa de valabilitate a demonstraţiilor despre determinismul anatomic, fiziologic şi psihic al naturii femeii. Şi într-adevăr la începutul secolului XX oamenii de ştiinţă vor infirma şi ei relevanţa şi veridicitatea acelor “măsurători”. “Nimic în anatomie nu arată că femeile ar fi inferioare în privinţa facultăţilor intelectuale.” [23] Căci tot nişte calcule au demonstrat că creierul femeii este mai mic, dar în raport cu corpul, este mai mare decât al bărbatului şi că trebuie, deci ţinut seama de greutatea relativă, raportată la greutatea totală a corpului, şi nu la cea absolută a creierilor. Feministele ţin în plus să aducă aminte că dacă greutatea contează, atunci balena şi elefantul au creierul mai greu şi mai mare decât al bărbatului!

  Şi în plus e stabilit că femeile pricep totuşi bine orice lucru, deşi “convin că-l judecă mai superficial”, dar aceasta “din cauza creşterei ce li se dă.”[24] Creştere care, dezvoltând doar “calităţile” artistice ale fetelor, cultul pentru frumos şi pentru lux, aveau ca finalitate  să inoculeze “în spiritul ei un singur scop, de a place şi de a se supune.”[25] Iar faptul că trecutul istoric al femeii la acea dată nu dovedeşte o inteligenţă egală cu a bărbatului, are drept cauză tocmai lipsa unei educaţii adecvate. Şi doar atunci “când deosebire în educaţia sexelor nu va mai exista, nu va mai fi nici între inteligenţă”[26] . Dar va exista acolo unde a lăsat-o natura, genetica în termenii ştiinţifici de astăzi, şi aceasta indiferent de sex.

Într-adevăr, părerea generală a epocii este că, în timp ce bărbaţii au mai mult geniu şi raţiune, femeile au “mai multă simţibilitate, iscusinţă şi pătrundere. Ele au prea multă imaginaţiune şi simţământ pentru a avea totodată şi o logică puternică.”[27]   Ideea de bază este că raţiunea nu poate fi niciodată o facultate, cu atât mai puţin dominantă, a spiritului femeiesc, căci epitetul vulgar pentru femeie este în epocă – şi nu numai , din păcate - “Poale lungi şi minte scurtă”[28] .

Că lucrurile nu stau aşa, au demonstrat deja la acea vreme cu propriul lor exemplu, numeroase femei, care au trecut cu bine examene create pentru inteligenţa raţională pe care doar bărbatul o posedă, şi au ajuns doctor în medicină, doctor în drept, ş.a.m.d. Menţionăm aici doar pe Christina Cutzarida, doctor în medicină la Paris, în anii 1880 şi pe Sarmiza Bilcescu, prima femeie doctor în drept la Sorbona, în calitate de deschizătoare de drumuri.

 

B.   Ipostaza pozitivă a imaginarului

 

Imaginea pozitivă a femeii se referă aproape exclusiv la rolurile sale casnice, şi doar îndeplinindu-şi aceste roluri o femeie se poate considera întreagă, împlinită.

Paradoxul imaginarului despre femeie în a doua jumătate a secolului XIX constă în faptul că în ciuda construcţiei mentale care vede femeia ca pe o fiinţă slabă, cu capacităţi reduse fizice şi intelectuale, responsabilităţile ce se pun pe umerii aceleiaşi femei sunt cât se poate de mari.

Astfel, “calea” femeii nu este calea liniştii şi a plăcerii, cum ar putea fi dedus din ceea ce am văzut mai sus, ci este “calea datoriei”[29] . Şi acestă datorie este una multiplă: faţă de familie – părinţi, soţ, copii –, faţă de rude în general, şi apoi este datoria faţă de familia mai mare, care este societatea, Naţiunea Română.

După cum aflăm chiar din discursul unei reprezentante a sexului frumos cuvântul “femeie”, “un cuvânt mistic, dulce, cuprinde tot ce are omul mai sacru, mai drag pe pământ: mamă, soţie şi fiică.” [30]

Este evident din definiţia de mai sus că spaţiul căruia îi este dedicată şi destinată femeia este aproape exclusiv cel domestic. Legat de rolul redus al femeii în spaţiul căminului, se dezvoltă – să ţinem minte frumuseţea şi amabilitatea discursului despre femeie – o adevărată “metaforă a femeii ca preoteasă domestică a familiei burgheze”[31] . Exprimările privind această metaforă sunt numeroase: femeia este “îngerul casei”,”Doamna casei, Providenţa familiei”[32] “regina căminului”[33] , căreia i se oferă o domnie casnică, domestică, pe care s-o exercite prin virtuţiile sale.

De ce această reducere a femeii la spaţiul domestic? Explicaţia este, se pare, una ce ţine de natura femeii, de vocaţia ei, căci doar în limitarea cadrului familial  îşi poate găsi fericirea, “acolo numai ea poate fi mai presus de orice concurenţă”[34] . Argumentele aduse ţin de organizarea fizică a femeii şi de atavism care ar limita femeia să fie doar soţie şi mamă, şi în funcţie de siuaţia concretă din fiecare cămin, gospodină. Această misiune, care nu poate fi decât cea mai nobilă pentru femeie, constă în a perfecţiona viaţa privată, dar în marginile impuse pe de o parte de natura despre care am vorbit mai sus, iar pe de altă parte de societate. Mai precis, femeia trebuie să fie: “conducătoare a casei, educatoare a copiilor şi colaboratoare a bărbatului”[35] . Doar îndeplinind aceste trei “condiţiuni” ale vieţii ei femeia va putea exercita o influenţă determinantă şi de mare importanţă, deşi puţin vizibilă, asupra bărbatului şi asupra societăţii în general.

Idealul feminin este exprimat în multe discursuri şi conferinţe ţinute în perioada de care ne ocupăm. Şi se referă în special la misiunea femeii în spaţiul intim al căminului. Astfel scopul educaţiei feminine este de a da societăţii româneşti ”Femei instruite, Demne soţii, Bune gospodine şi bune mame de familie!”[36] Acelaşi ideal este sesizabil şi în ziarul Românul într-un articol despre conferinţa unui domn Mironescu, “Educaţiunea actuală a femeii române”: “misiunea femeii este întreită: să fie soţie, mamă şi menajeră-gospodină; primele două se impun de natură, iar a treia este impusă de condiţiile socio-economice”[37] .

 

B.1.  Soţie şi gospodină

 

Rolul  de soţie este subliniat în mod special, femeia fiind considerată direct responsabilă de fericirea soţului ei, fericire pe care acesta din urmă nu o poate regăsi decât în confortul oferit  de căminul îngrijit şi pregătit de soţie anume pentru el, pentru liniştea lui, departe de frământările lumii exterioare. Doar rămânând în cămin, adică departe de răutăţile şi mizeria lumii-junglă  capitaliste o soţie poate proteja sufletul soţului de la ruină, asigurând odihnă şi regenerare spirituală “războinicului” plecat să lupte pentru siguranţa căminului. Iar  intensitatea purităţii şi devoţiunii femeii fac ca ea să reprezinte juneţea sufletului lui, ameninţat de murdăriile lumii materialiste. Cum se explică această misiune? Prin faptul că ocupaţiunile femeii, faţă de cele ale bărbatului, “fiind mai dulci, mai uniforme, ea este mai aplicată spre a-şi păstra seninul sufletului său şi astfel poate să consoleze pe bărbatul său şi să-i îndulcească amărăciunile vieţii sale.”[38]

Astfel destinul bărbatului este strict dependent de existenţa femeii, mai întâi în calitate de mamă, şi apoi ca soţie: când e mic băiat el trebuie crescut, şi apoi când e mare femeia, în calitate de soţie, trebuie “să-i povăţuiască şi să-i mângâie în necazuri, să-i înlesnească şi îndulcească existenţa: aceasta este datoria femeii în toate timpurile.”[39]

Ideea  ar fi că bărbatul celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX îşi doreşte mai presus de toate  o femeie care să fie o îngrijitoare a sufletului lui şi chiar una care să se dedice totalmente, trup şi suflet, acestei sarcini, o femeie care să devină o simplă prelungire a lui, care să se lase complet absorbită de el.[40]

Această viziune o deducem destul de clar din prezentarea Sabinei Cantacuzino asupra împrejurărilor în care se căsătoreşte tătăl său, omul politic Ion Brătianu; astfel sunt subliniate condiţiile ce se impun soţiei unui bărbat al cărui ţel suprem este ţara: soţiei i se cere sacrificarea necondiţionată pe altarul gloriei soţului şi a ţării: “Onorabilitatea Capelenilor, simţămintele nobile oglindite în testamentul lui Luca Pleşoianu erau premisele indispensabile, restul veni prin farmecul fetei şi răspunsul ei hotărât la condiţiunile ce i-a pus tata de a duce o viaţă de jertfă când interesele ţării o vor cere, de a trăi la ţară, de  a renunţa la lume, de a se aştepta să-şi vadă bărbatul la închisoare, în exil, de  a sacrifica la nevoie starea, în fine, de a deveni soţia unui om al cărui ţel în viaţă era ţara.”[41]

Deci una din calităţile indispensabile femeii este iubirea necondiţionată  şi devotamentul pentru bărbatul ei, după cum subliniază Sabina Cantacuzino cu referire la două femei model: Pia Brătianu şi Maria Rosetti.

Nu aceleaşi lucruri frumoase le spune despre o altă doamnă, Zoe Strudza, soţia liderului liberal, D. A. Sturdza, “care îl servi şi deservi pe rând“[42] pe soţul său în postul de ministru al afacerilor străine.” Îl servi, căci era foarte strălucită în lume, semăna cu mamă-sa mare, doamna Mavros, dar era şi ajutată de o cultură literară bogată, izvorâtă din cunoaşterea perfectă a limbilor franceză, germană, engleză, italiană.”[43]

Dar în ciuda unei flexibilităţi sociale unanim recunoscută: “ca stăpâna de casă, în lume era perfectă” , Sabina Cantacuzino critică dorinţa de amestec a doamnei Sturdza în politică, mai ales că “pentru domnul Sturdza, însă, în viaţa de toate zilele, nu era nici un sprijin, nici o tovarăşă. Nu se ocupa de nimic în casă, nu–i ajuta cu nimic; avusese o influenţă rea în creşterea copilului pe care tatăl fu obligat să-l trimită în Germania de la vârsta de 12 ani…”[44] Această critică este adusă tocmai femeii care nu se apropie de idealul de soţie supusă şi devotată soţului şi căminului. Zoe Sturdza era cel mai probabil o femeie interesată mai mult de propria cultivare intelectuală, implicată atât în dispute literare, dar şi politice, şi care nu şi-a făcut un ideal în viaţă din a fi soţia şi gospodina perfectă, conformă idealului epocii.

O exprimare clară, în formulă aproape, a acestui model o găsim în cartea reginei Maria, care spune cu referire la doamna P. P. Carp, “o doamnă de o simplitate severă” că înfăţişează “tipul vechi al bunei gospodine, însă de o vastă cultură şi foarte citită, cum erau toate fiicele Mariei Cantacuzino”[45] .

Este  interesant de remarcat în acest caz faptul că doamna Carp şi doamna Sturdza sunt surori, amândouă fetele Mariei Cantacuzino, supranumită în epocă “soacra partidelor politice”, tocmai datorită căsătoriilor acestor două fiice. Şi totuşi una este criticată pentru lipsa calităţilor de soţie, pe când cealaltă este lăudată ca fiind întruchiparea perfectă a idealului de soţie-gospodină. Şi nici epoca, nici educaţia sau mediul nu pot fi învinuite de această diferenţă, căci ambele au trăit în aceeaşi epocă şi s-au bucurat de aceeaşi educaţie, strălucită, după cum remarcă şi Regina Maria. Dar de vină este într-adevăr ceva, şi anume personalităţile diferite pe care cele două surori le au, fapt ce ne demonstrează că nu toate femeile sunt născute doar pentru a fi mame şi soţii, că aceste roluri nu sunt singurele vocaţii feminine. Acest dublu exemplu mai demonstrează şi faptul că mentalul epocii despre natura şi rolul femeii nu poate fi implantat în totalitate, şi că există exemple de eşuare a acestui model.

Buna soţie are, pe lângă latura de susţinătoare sufletească a soţului, şi o latură pragmatică, aceea de bună gospodină, bună conducătoare a căminului. Acest rol este pus pe picior de egalitate cu celelalte, “căci femeia care nu e bună gospodină, nu va putea niciodată fi nici bună soţie, nici bună mamă.” [46] Acelaşi discurs de la sfârşitul secolului XIX pune un accent real pe această latură fapt ce ţine probabil de pătrunderea moralei liberale despre societate, familie şi muncă. Societatea nu mai are nevoie de femei simple decoruri, ci le acordă roluri active şi chiar pragmatice, dar, cum am subliniat mai sus, în limita spaţiului domestic. Astfel fetele trebuie să înveţe încă de pe băncile şcolii, conform idealului educaţional pe care l-am descris deja, să aprecieze munca şi activitatea în general, valoarea banului şi a timpului. Ideea este foarte bine surprinsă în nişte versuri răspândite probabil în epocă:

“Femeia econoamă, comoara casei,

Femeia risipitoare, pacostea casei.”[47]

Principiul economic modern al eficienţei trebuie aplicat de femei în gospodăriile lor, căci “în menaj ea are rolul unui ministru de finanţe”[48] . Şi principiul responsabilităţii “ministeriale” este astfel aplicat şi în cazul restrâns al căminului unde femeia poate prin priceperea sau neştiinţa sa, să aducă prosperitatea sau ruina familiei.[49] Nici mai mult, nici mai puţin! Deci iată că din nou fericirea proprie şi a tuturor membrilor familiei cade tot pe umerii femeii.

În mare parte acest mesaj este creat pentru fetele şi femeile aparţinând mediului burghez mic şi mijlociu, dar acelaşi lucru se întâmplă şi în multe din casele boiereşti, după cum am putut observa din analiza lucrărilor cu caracter memorialistic: boieroaice care se implică activ în organizarea gospodăriilor. În acest sens ştim, de exemplu, despre Pia Brătianu că se ocupa cu inspecţia găinăriei şi a grădinii, iar fiica sa, Sabina Cantacuzino o laudă pentru faptul că a reuşit să fie o minunată gospodină, chiar cu nişte fonduri mai reduse: “cu veniturile lor restrânse, numai chibziunţa ei făcea traiul aşa de bun. Învăţa bucătăria pe orice ţăran şi nicăieri nu se mânca aşa de bine. Poamele şi vinul erau domeniul tatei, lăptăria, al mamei.”[50]

Astfel, din exemplele ilustrate mai sus putem concluziona că modelul construit de societatea modernă românească despre acest rol al femeii este în mare parte asimilat, deşi există şi excepţii sau măcar exemple criticabile, femei pentru care a fi soţie şi gospodină nu înseamnă împlinirea totală şi singură.

 

B.2. Mamă a familiei

 

Dar probabil că înainte de toate, prima datorie a unei soţii este să-i asigure soţului supravieţuirea şi forţa familiei, dându-i naştere cât mai multor copii, de preferinţă băieţi, care să ducă mai departe numele familiei; să asigure, de fapt bărbatului, nemurirea. Importanţa acestei datorii este triplă pe umerii unei Prinţese, care este astfel răspunzatoare şi pentru supravieţuirea unei dinastii şi naţiuni. Astfel Principesa moştenitoare a României, abia după douăzeci de ani de căsnicie îşi putea permite să-şi spună: “Aveam şase copii, şi simţeam că această parte esenţială a datoriei mele era de-acum sfărşită. În această privinţă nu înşelasem aşteptările României; familia regală era întemeiată din belşug, avea trei fii şi trei fiice. Acum mă aştepta o muncă nouă.” [51]

Însăşi frumuseţea femeii, atribut principal al feminităţii este, conform construcţiei mentale a vremii, legată de “întrunirea calităţilor care o fac mai aptă a deveni mamă.” [52] Doar maternitatea îi asigură femeii eternitatea înfrângând efemeritatea destinului femeii, despre care am văzut că altfel se poate stinge asemenea unei flori.

Astfel femeia, după ce iniţial a renunţat la propria persoană pentru a se dedica soţului, în următoarea fază, cu atât mai mult nu mai poate să aparţină exclusiv gusturilor sale personale. Ci trebuie să se ocupe cu buna creştere a copiilor. Asta mai ales pentru că devotamentul mamei pentru copiii săi este dat de natură, reprezentând deci o datorie implicită, dar care presupune o desfătare nespusă: “ Ce spectacol poate fi mai încântător decât acela al unei femei frumoase în mijlocul micilor săi copii!”[53]

Importanţa mamei este deseori subliniată şi se referă în special la asigurarea bunei educaţii pentru copii, contribuind astfel atât la bunul renume, gloria familiei, cât şi la bunul mers al societăţii. “Mama pune prima pietricică la temelia de viitor a copilului său” [54] căci ea, prin calităţile pe care le are, blândeţe, stăruinţă, tact, contribuie în mod esenţial la formarea caracterului, “inimei şi spiritului” copiilor săi.

Şi astfel sursa muţumirii femeii va fi reprezentată de copiii ei, căci aprecierea societăţii faţă de copiii bine crescuţi, cultivaţi reprezintă de fapt aprecierea faţă de mama care a educat acei copii. Meritul acevărat al mamei este de a pregăti nişte tineri de o cultură aleasă şi cu maniere elegante. Căci în fond, educaţia copiilor reprezintă “ocupaţiunea cea mai plăcută şi adevărata glorie”[55] a femeii.

 

B.3. Mamă a Naţiunii

 

Mergând mai departe aflăm că o bună educaţie pentru fete este utilă pentru naţiune în general, căci misiunea femeii se raportează şi la acea familie lărgită care este naţiunea. “Fericită este naţiunea unde fiecare mamă este o şcoală completă!” [56] O femeie educată  devine un factor puternic al propăşirii culturale. Astfel, femeia contribuie la binele ţării sale.  Mai mult chiar, rolul său este esenţial, căci prin ceea ce înseamnă ea, femeia poate  “ţine în mâinele sale destinul unui popor”[57] , căci dacă mama nu e pregătită pentru misiunea ei, familia se distruge cu uşurinţă şi atunci virtuţiile care ţin tocmai de esenţa unui popor vor dispărea. De aceea prin educaţie femeia trebuie ridicată din ignoranţă, căci ea reprezintă “leagănul viitorului unei naţiuni”[58] . De aceea prin educaţie trebuie sa se ajungă ca mamele să fie  adevăratele institutoare ale neamului şi inspiratoarele lui.

Se poate citi din metaforele de mai sus că în construcţia identitară românească din a doua jumătate a secolului XIX un rol important l-a deţinut femeia, în special în calitatea sa de mamă de familie şi de mamă  a Naţiunii. Această ultimă ipostază se referă pe de o parte la simţămintele patriotice ale femeii, pe care trebuie să le manifeste în anumite situaţii – în caz de război de exemplu; în acest sens începe să fie folosit tot mai des termenul de “româncă”. Se construiesc şi exemple grăitoare în acest sens: Nicolae Iorga ne-o prezintă astfel pe marea artistă Agatha Bârsescu, care a fost o “româncă rămasă româncă”[59] , adică care şi-a păstrat simţămintele faţă de ţara sa, unde s-a întors chiar şi după nenumărate succese în străinătate. Dar mai ales metafora se referă la datoria principală a româncei, şi anume de a da Patriei fii de nădejde şi de a-i creşte în spiritul naţional, adică gata oricând să-şi sacrifice viaţa pentru patria şi neamul lor, cărora să le scânteieze mintea şi ochii când va fi vorba de românism şi de prosperitatea naţiunii române.

Metafora îşi are originile în epoca Romântică, în avântul naţional şi revoluţionar al acelei epoci. Imaginarul Romântic este cel care face iniţial din femeie depozitara marilor valori morale şi spirituale naţionale, iar această imagine a femeii ca Mamă a Naţiunii se menţine şi dezvoltă pe toată durata epocii moderne. Repezentative în acest sens sunt şi picturile alegorice în care Naţiunea este întotdeauna întruchipată de figura unei femei. Şi revenim astfel la Maria Rosetti, cea care dă viaţă celei mai cunoscute “Românii”, şi anume România Revoluţionară a lui Constantin Daniel Rosenthal, pictorul revoluţionar. Şi alegerea ţine de o altă caracteristică a artei Romântice, şi anume cultul individului şi mai ales al personalităţilor excepţionale, iar Maria Rosetti este  simbolul curajului şi a luptei revoluţionare.[60] Căci adevărata nobleţe era văzută în acea epocă doar în femeia mamă, care prin virtuţiile ei participa la corectarea relelor societăţii. Chiar cuvintele lui Rosenthal sunt grăitoare în acest sens: “Nu pot să creez decât figuri de femei, mame care să ne corijeze corupţia, figuri eroice, nobile şi blânde în acelaşi timp.”[61]

Aceeaşi viziune este preluată şi dezvoltată şi la sfârşitul secolului , când se vorbeşte despre “chemarea femeii în concertul omenirii”, despre necesitatea ca femeia să ia parte la activitatea publică “moralizând, curăţând şi educând”[62] . Astfel lucrează femeia la propăşirea binelui.

Concluzionăm cu ceea ce subliniază Bram Dijkstra în cartea sa , şi anume că toate activităţile de mai sus, legate de datoriile femeii, se desfăşoară în limitele spaţiului domestic. Cedând pulsiunile sale active tovarăşului său de viaţă, femeia îi furnizează un surplus de putere care îi permite să triumfe în regatul suprem al forţei. Femeia, fiind la originea puterii spirituale, trebuie deci să se abţină de la activităţile practice ale sexului tare, căci egalitatea între sexe nu e dată de natură. Dimpotrivă, ţinând cont de caracterul  esenţialmente casnic al vieţii feminine, femeile trebuie să conducă uşor şi discret educaţia morală a umanităţii şi aceasta în retragerea sfântă a căminului lor. Astfel vor salva sufletul bărbatului şi al întregii umanităţi.

După cum am văzut din unele citate (Zoe E. Economu, Smara, Neli Cornea), viziunea masculină despre rolurile femeii, limitate la spaţiul domestic, este preluată şi de reprezentantele mişcării de femei. Militând aproape exclusiv pentru ridicarea prin educaţie a femeii din starea de ignoranţă în care se află, femeile ţin însă să sublinieze că educaţia nu va îndepărta femeia de la misiunea ei dată, ci, dimpotrivă, o va apropia, căci o femeie educată va fi o soţie, mamă şi gospodină superioare.

Marele semn de întrebare este în ce măsură această argumentare ar putea fi şi o strategie bine gândită a mişcării feminine, pentru a se face mai uşor acceptată de către societatea masulină prin excelenţă.

 

C. Ipostaza negativă a imaginarului despre femeie

 

“Pe tot parcursul secolului XIX răul apare ca specific sexului feminin.”[63] Fiica a Evei, femeia riscă în orice moment să se prăbuşească în prăpastia păcatului. Femeia este, prin natura ei, mult mai mult susceptibilă decât bărbatul să cedeze oricând în faţa ispitelor numeroase. De aceea fetele, de mici, trebuie educate în aşa fel încât să se depărteze, sau să fie îndepărtate cât mai mult de posibilele ispite. De aceea, vocabularul educativ pentru fete conţine foarte multe expresii de genul: “fetiţele nu e bine/ nu e frumos, să facă asta”, “nu se cuvine ca fetiţele să facă asta”, etc.

În  Povestea vieţii mele Regina Maria relatează un episod în care ea, ca fetiţă, a fost pedepsită pentru că, în timp ce trebuia să stea să-şi facă lecţiile, şi-a permis să ia o pauză pentru a se duce la dulapul cu rechizite şi a simţi mirosul foarte plăcut al unei substanţe de lipit. Şi tot ea explică cărui motiv se datorează măsurile restricitve: “Fetiţelor nu trebuie să le fie prea dragi miresmele plăcute, căci se ascunde în această slăbiciune sămânţa pierzaniei.” [64]

O poezioară a epocii, foarte comică, de altfel, arată că femeia este o creaţie a răului, că e născută din Aghiuţă, unul dintre draci şi o defineşte după cum urmează:

“Mai deşteapă decât zece, ea-I, o ştiţi de mii de ani,

Mult mai mult interesată decât chiar şi doi jidani,

Şiretenia de vulpe e ceva ne-întrecut,

Şi alăturea de dânsa şi un grec rămâne mut.”[65]

Aceste versuri ilustrează foarte bine o parte din imaginarul negativ al secolului XIX despre femeie, reliefând anumite “trăsături” specific feminine, cum ar fi: deşteaptă, în sensul de descurcăreaţă, întotdeauna condusă doar de interes, şireată şi de neoprit atunci când se apucă de vorbit. Iar comparţiile cu evreii şi grecii – alte categorii, de astă dată etnice, pe seama cărora se puneau în epocă anumite prejudecăţi – nu fac decât să accentueze aceste defecte ale feminităţii.

Astfel, în epocă se consideră că unul din marile rele ale societăţii este reprezentat de “femeile pline de deşertăciune, uşoare, leneşe, fără nici o ocupaţie, ignorante, cheltuitoare, iubitoare de plăceri şi petreceri, incapabile de orice studiu, atenţie şi judecată.”[66]

Femeia, fiind, prin definiţie, “ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”[67] , este susceptibilă de a cădea pradă la numeroase ispite. Cum ar fi amorul, pedanteria, trandavia şi egoismul .

Dar vom vedea mai pe larg aceste trăsături negative cu care e “încondeiată” femeia în epoca noastră modernă în cele ce urmează, căci vom lua pe rând diferite ipostaze negative în care discursul şi literatura epocii surprind femeia.

 

C.1. Femeia adulteră

 

Este vorba de o imagine destul de prezentă în mentalul epocii pe care o avem în vedere. O imagine destul de puternic conotată negativ, căci implică faptul că soţia,
printr-o legătură extraconjugală atentează la siguranţa căminului conjugal, aducând un outsider în interiorul acestuia.

Adulterul pare să fie un subiect foarte la modă în epocă. Acest fapt este demonstrat şi de desele menţionări din ziarele analizate, căci producând scandaluri devin subiecte de senzaţie pentru presă; la fel şi literatura reflectă acest “obicei” al timpului. În comediile lui Caragiale – de exemplu –, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă şi D’ale canavalului, sursa noastră literară, adulterul constituie însăşi intriga pieselor.

Astfel, la rubrica Gura lumei din ziarul Universul sunt deseori relatate cazuri de dueluri, altercaţii, bătăi, crime, sinucideri cauzate de dezvăluirea adulterului sau de pasiune: cazul unei femei ce încearcă să-şi otrăvească amantul de frica faptului că ar putea-o înşela.

De asemenea, Constantin Bacalbaşa în a sa celebră carte Bucureştii de altă dată, spune că erau destule procese de adulter în Bucureştii anilor 1870-1880 în care soţul, mai în vârstă, de regulă, acuză soţia tânără.

Una din multiplele posibile cauze ale acestui fenomen ar fi toleranţa morală de care dă dovadă societatea românească a timpului, societate care găseşte în permanenţă scuze pentru a ierta vinovatul; o societate cam îngăduitoare a cărei uşurinţă de a ierta este considerată a fi moştenită “din obiceiurile prea milostive ale boierilor de altă dată”[68] . Tot de aceeaşi părere este şi Emanoil Hagi – Mosco cînd vorbeşte despre “uşurinţa cu care se priveau acele legături extraconjugale, deseori manifestate fără perdea.”[69]

Dar totuşi, lucrurile trebuie nuanţate, căci nu se poate spune că frica de oprobiul public nu exista. Exemplul cel mai reprezentativ, căci e cel mai cunoscut, în acest sens, este cel prezentat de Caragiale în O scrisoare pierdută. Astfel, dacă pentru femeile de mahala scandalul public nu este o tragedie,  pentru o femeie din înalta societate, cum e Zoe, a suporta oprobiul opiniei publice echivalează cu sfârşitul. De aceea întreaga acţiune a piesei  gravitează în jurul scrisorii ce reprezintă salvarea onoarei ei.  Căci există în epocă o mare “teamă”, şi anume ruşinea, în cazul nostru, dezvăluirea legăturii Joiţicăi cu “amicul” soţului, Tipătescu . De această ruşine se teme Joiţica, căci reprezintă pentru ea moartea, “pierderea”, decăderea din înaltul ei statut social. Pentru a şi-l păstra ea e în stare de orice; îşi pune la bătaie toate forţele şi influenţa pentru a evita publicarea scrisorii incriminatoare.

Deci, societatea românească de atunci blama relaţiile amoroase neoficializate ale femeilor şi mai ales adulterul. Disimetria ce se constată în condamnarea aproape exclusivă a adulterului feminin, ar putea fi argumnetată la nivelul perioadei pe de o parte prin faptul că femeia, fiinţă inferioară, nu poate avea drept de control asupra conduitei masculului, pe care ea trebuie să-l considere fidel; pe de altă parte numai în cazul adulterului feminin există riscul ca bunurile familiei să cadă pe mâna unor copii străini.[70]

Aşa se şi poate explica predominanţa acestei imagini în vremea respectivă, datorită acestui risc pe care îl simte societatea burgheză, printre ale cărei valori de bază este familia.

Şi dincolo de piesele lui Caragiale, literatura timpului abundă de personaje feminine adulterine. Este cazul micilor Române de consum, moralizatoare.

Panais Macri ne prezintă un tip de femei adultere, pe care el le numeşte ”femei depravate” în marele său succes de public Depravaţia pentru pâine şi depravaţia pentru aur. Prin “depravaţia pentru aur”, autorul înţelege acele femei de condiţie bună sau foarte bună, care practică adulterul pentru diferite plăceri.

El explică că aici e vorba de capriciu, de nevoia de lux şi de mondenităţi care fac pe doamnele din protipendadă “să-şi înşele bărbaţii, să păteze patul conjugal, să se dedea la tot felul  de orgii, la cel mai mare desfrâu.”[71] . Ajungem  astfel la o altă trăsătură  a femeii demonice, şi anume faptul că este condusă de capriciu, pentru care îşi înşeală sfânta datorie de soţie.

În memorialistica vremii am găsit şi exemple concrete din rândul protipendadei româneşti:

Simka Lahovary , o “dame de monde” perfectă care “are reputaţia de a fi o femeie foarte cu duh şi cât se poate de amuzantă, după cum nici nu este acuzată de a fi uşă de biserică”[72] ne relatează eufemistic şi cu simţul umorului Topchi, un furnizor de materiale militare suedez, călător prin România în a doua jumătate a secolului XIX. Despre aceeaşi mare doamnă a Partidului Conservator vorbeşte şi Sabina Cantacuzino în memoriile sale, criticând lipsa de pudoare şi îndrăzneala de care a dat dovadă atunci când, amantul ei, Wiliamof, secretar al diplomaţiei ruse, era pe moarte de difterie “veni să-l îngrijească cu un curaj cam sfidător; el scăpase, dar copilul acelei doamne se îmbolnăvi de difterie şi muri.”[73]

Zoe Mareş Porumbaru , despre care tot călătorul suedez spune: “Iată încă o călăreaţă faimoasă, doamna Maresch, foarte frumoasă femeie, văduvă foarte consolabilă şi care, de altfel, nu duce lipsă de consolatori.”[74]

După cum am văzut şi din relatările lui Topchi, în mare parte străinii au o imagine negativă despre moralitatea femeilor din r omânia. Chiar Titu Maiorescu, în adolescenţa sa vieneză, preluase această reprezentare. Vorbind despre e lena Calenderoglu, o fată de 17 ani, tânărul o caracterizează drept “uşoară, ca cele din ţară, dar cu o inimă foarte bună.”[75] De altfel, să nu uităm, că probabil, având aceeasi prejudecată, Titu Maiorescu se căsătoreşte pentru prima dată cu o nemţoaică, nu româncă.

Împotriva acestei reprezentări exclusiv negative a femeii române se pun Sabina Cantacuzino şi Elena Văcărescu în scrierile lor cu caracter memorialistic. Sabina Cantacuzino relatează o conversaţie auzită într-un tren francez în care se spune “că româncele vorbeau franţuzeşte…, se înbrăcau toate la Doucet şi la Paquin, dansau toată noaptea în baluri, dormeau toată ziua în casele lor unde nimeni nu pătrundea… Adesea  mătuşă-mea (soţia guvernatorului francez) vedea în salonaşul ei 7–8 prinţese, dar nici o femeie cinstită” [76] . Iar Elena Văcărescu se revoltă la ceea ce a auzit în Germania cu ocazia vizitei, împreună cu Regina Elisabeta, la Wied: “România! Halal! O biată ţărişoară fără importanţă, plină de femei ultra uşoare şi de bărbaţi care nu făceau două parale, ţară putredă şi fără pic de moralitate” [77]

Şi revolta lor este justificată, pentru că româncele nu erau singurele femei uşoare din e uropa şi, după cum am exemplificat în capitolele precedente, au existat şi destule femei virtuoase în România.

În concluzie este preferabil să nu supra estimăm amploarea conduitelor adulterine. Imaginea femeii virtuoase rămâne în general dominantă în mediul burghez. La ordinea zilei este datoria maternităţii, stimulată de nevoia întăririi tănârului stat român, de unde rezultă şi necesitatea întăririi moralei şi deci prezenţa atât de predominantă a imaginii femeii adultere, având întotdeauna rolul de contraexemplu.

 

C.2. Femeia cochetă

 

O altă imagine, nu aşa de conturată şi polarizată spre negativ ca şi aceea a femeii adultere, este cocheta.

Seminificaţia acestui adjectiv se extinde de la femeia “gătită” cu prea mare atenţie, până la cea ale cărei comportamente morale lasă de dorit.

Astfel, cochetăria este definită în epocă drept dorinţa constantă a femeii de a insufla amorul, de a plăcea prin graţiile corpullui şi agrementele spiritului. Cochetăria în sine, în sensul de grijă permanentă de a fi pe plac,  nu este condamnabilă, dar când “este împinsă până la exces, ea poate conduce pe o femeie la o cale plină de stânci şi prăpăstii.”[78] Femeia cochetă tinde să neglijeze meritele reale şi calităţile apreciate cu adevărat, şi în mod oficial de societate, ocupându-se stfel doar de nimicuri şi frivoliăţi.

Totodată în maualele şi cărţile de morală ale timpului se subliniază diferenţa între frumuseţea reală şi cochetăire sau “frumuseţea sulemenită”, accentuându-se faptul că acest ultim tip de frumuseţea, lipsit de concursul virtuţiilor, nu este decât “un dar funest”. Mai ales că se poate oricând observa atunci când frumuseţea este creată prin pudră şi pomadă, prin croiala toaletelor, prin studierea mişcărilor şi a surâsului, căci “tot e studiat, tot e învăţat cum se învaţă şi muzica”[79] . Astfel că aceste femei cochete nu mai au nimic natural şi deci real, de apreciat.

Iar defectele specific feminine care fac ca unele femei să cadă în cochetărie sunt: disimulare şi amorul propriu. DISIMULAREA  înseamnă a ascunde defectele noastre, slăbiciunile noastre şi a ne arăta altfel decât suntem în realitate. De ce această nevoie de făţărnicie? Pentru că “şi farmecul şi consideraţia creşte atunci când femeile pot să pară altfel decât sunt.”[80] Cochetele ştiu cum să facă bărbaţii să le vadă într-o lumină mai bună, căci când acestea “simt că au bătut cuiva la ochi, vor să prelungească chinul preliminariilor. În timp ce aştepţi femeia dorită pasiunea creşte şi în această poezie a depărtării îi găseşti calităţi nebănuite până atunci.”[81]

AMORUL PROPRIU sau egoismul este iubirea excesivă de sine, care ne face să ne atribuim totul nouă înşine. Este o trăsătură negativă mai ales pentru o femeie, căci e nepotrivită cu natura afectivă a acesteia. Şi  această iubire de sine nu poate duce decât la o atenţie permanentă asupra propriei persoane, deci la cochetărie.

 

C.3. Anti – Soţia

 

Mai multe defecte se întrupează de regulă într-o singură imagine negativă: aceea a soţiei care, dacă nu este soţia şi mama perfectă, fidelă şi devotată, atunci este rea, adică: cicălitoare, bârfitoare, invidioasă, isterică, geloasă, guralivă şi ambiţioasă.

Astfel, numeroase portrete de soţii din literatura timpului sună cam în felul următor: “coană rea…damă nervoasă şi guralivă din cale-afară.”[82] Un alt exemplu, al aceluiaşi autor, este coana Sultana Popovici, care îşi stăpânea soţul cu răutatea, cu gura şi cu nervii ei, nelăsându-l în pace nici când se afla la birou; chiar şi aici găsea prilej să-l cicăleacă, să-l scoată din răbdări cu tot felul de noutăţi neplăcute ale gospodăriei. Cu aşa un portret este clar că în final eroina va fi părăsită de soţ.

Asemenea exemplificări de soţii “de lepădat” am găsit şi în memorialistica timpului: Radu Rosetti o descrie pe Eufrosina Ventura care “alcătuia un ansamblu al tuturor însuşirilor pe care o soţie nu trebuie să le aibă”[83] : incultă, vanitoasă, capricioasă la culme, meschină, interesată, zgârcită, neurastenică, pe scurt, “de un caracter absolut nesuferit.” Toate acestea fără a mai menţiona faptul că era urâtă, căci oricum urâţenia era compesată de bogăţia adusă de ea.

Această prejudecată se extinde şi în cazul văduvelor. Astfel, Eugenia Costescu din romanul lui Sfinx este o văduvă “nervoasă, aproape isterică, cu gusturile rafinate şi mereu în căutarea senzaţiei supreme. Cultă, însă cu sufletul obosit, otrăvit de excesul plăcerilor. Femeie care nu se înţelege singură pe sine, cu temperamentul inflamabil. Pismuieşte pe toţi şi e gata dintotdeauna să zgârâie.”[84]

Dar să luăm pe rând, grupându-le, principalele defecte ale soţiei:

ISTERIA, asociată cu capriciul, specific naturii emoţionale a femeii, şi gelozia. Figura femeii isterice se impune cu destulă pregnanţă în epocă, ajungând să obsedeze practic, imaginarul domestic. “Imaginea femeii isterice pare a fi o contniuare a imaginii femeii vrăjitoare”[85] care îşi mută însă locul de manifestare din public în privat. Şi aceasta pare  a fi tot o consecinţă a naturii bipolare a femeii, căci “femeia, care tinde să se identifice cu natura, trăieşte în permanenţă sub ameninţarea forţelor telurice, a căror existenţă devine manifestă în excesele nimfomaniei şi ale isteriei.”[86]

Astfel, în mare parte isteria pare a fi considerată de-a lungul secolului XIX o boală inseparabilă de sexul feminin. O femeie isterică, după exemplul coanei Frosa întrebuinţează cât se poate de des “scenele, stenahoriile şi atacurile de nervi” pentru a obţine ceea ce îşi doreşte.

Această boală, în ciuda faptului că este atât de bine cunoscută şi atât de des invocată este totuşi greu de definit clar şi ei îi pot fi încadrate simptome nenumărabile. De exemplu, despre Eugenia Costescu s finx ne spune că “are un temperament aparte şi de multe ori dă drumul gurei fără să se mai gândeescă. Cazul aceasta se întâlneşte des la isterici.”[87] În concluzie, faptul de a vorbi mult şi nestăpânit ţine tot de isterie.

AMBIŢIA. Aceasta  este iarăşi o trăsătură care nu ar trebui să facă parte dintr-un portret ideal al femeii, căci femeia este în primul rând altruistă şi nu se gândeşte niciodată în primul rând la sine.

O femeie care dă dovadă de interes şi ambiţie în lumea masculină, nu poate fi decât meschină şi deci, de criticat. Pentru că ambiţiile de parvenire strict personale la acea epocă nu ar avea nici o materializare, femeile îşi proiectează intenţiile pe soţii lor. Astfel, Coana Frosa, exemplu a ceea ce o soţie nu trebuie să fie, este cea care îi impune soţului ei, Lascăr Catargiu să candideze la domnie: “Adevărul este că nu Lascăr Catargiu, dar cucoana Frosa visa domnia şi făcea soţului ei zile amare pentru a-l hotărî să-şi puie candidatura.”[88]

Zoe. Ea pare într-adevăr a fi o replică  a personajului caragialesc Zoe Trahanache, exemplu de “reuşită” feminină în epocă. Căci, în ciuda acestei excluderi a femeii de la treburile pragmatice, de la  ceea ce înseamnă interes, literatura timpului subliniază rolul esenţial al “damelor” în viata politică de culise, în stabilirea contactelor neoficiale. Astfel, Zoe se interesează de mersul politicii locale; implicarea ei este dată de statutul de soţie de şef de partid şi amantă a prefectului. Importanţa doamnei  Trahanache este subliniată de Farfuridi care o considera capul partidului: “…partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri”[89] ; se ştie că Zoe este cea care-i poate asigura lui Caţavencu susţinerea pentru candidatura sa pentru deputăţie:”..eu… gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce face: mâna care-ţi dă mandatul!…”[90] .

BÂRFA. Este vorba despre încă o trăsătură inerentă naturii negative a femeii, căci “acolo unde sunt două femei laolaltă, trebuie să fie flecăreală şi bârfeală” şi  la fiecare împusătură de ac trebuie să se certe, după cum spune Titu Maiorescu, justificând astfel  titulatura de “sexul slab” acordată femeilor. El este aşadar un purtător şi transmiţător al reprezentării epocii despre femeie, reprezentare care, din acest punct de vedere, s-a menţinut chiar până astăzi.

Conform unei analize a domnului Eraclide asupra defectelor specific feminine, ipostaza discutată de noi este completată de alte trăsături negative, şi anume: curiozitatea, invidia, calomnia, defăimarea, intriga, clevetirea.

Şi pentru a întregi portretul negativ al soţiei, trebuie să ne referim şi la latura definitorie a acestei şi anume, maternitatea. Astfel este criticată MAMA MODERNĂ, cea care nu îşi mai permite să se sacrifice pe ea sau timpul ei pentru a se dedica creşterii copiilor. Această mamă modernă preferă să-şi aroge drepturile şi obligaţiile materne unor “surogate”, MAME ARTIFICIALE care să îndeplinească funcţiile mamei naturale. Aceste mame naturale ale epocii moderne sunt: doica, biberonul, bona, sora medicală şi guvernanta.

 

C.4. Femeia fatală

 

Ridicarea imaginii Femeii Fatale, variantă, de-a lungul secolelor, a Eternului feminin, şi a mitemelor sale subadiacente (femeia nocturnă, vrăjitoarea, vampa), la nivelul unui mit pe deplin structurat a avut loc la mijlocul secolului XIX.

Această femeie este asociată cu ideea de fatalitate şi malefic, este femeia de o frumuseţe perversă şi de o senzualitate morbidă.

Trăsăturile ei caracteristice sunt: conştiinţa propriei frumuseţi, şi mai ales caracterul fatidic al actului seducţiei execitate în jur.

Fiind vorba de o imagine devenită mit, ei i s-au găsit nişte reprezentări clasice, sub chipul unor personaje mitologice, probabil şi pentru a sugera eternitatea acestui tip de femeie. Astfel personaje, precum Dalila şi Messalina din Biblie sau Elena grecilor reprezintă “încarnări ale crudului element feminin”[91] .

Elena, de exemplu, este responsabilă pentru izbucnirea unui război nimicitor de zece ani. Şi cazul Elenei nu rămâne îngropat în filele istoriei şi ale mitologiei, ci povestea pare a fi reluată de unele femei ale timpului. Şi aceasta, în principal, datorită menţinerii reprezentării femeii ca obiect al posesiunii masculine.

Astfel că femeile sunt încă, în epoca modernă, responsabile pentru declanşarea unor mici războaie. Este vorba despre duelurile epocii, care, dacă nu au drept cauză chestiuni politice, atunci sigur este o femeie cauza lor. Hagi Mosco realtează câteva asemenea cazuri, în urma cărora mor bărbaţi ca Lascăr Zamfirescu, fiul scriitorului, şi C. Balş.

Moartea acestuia din urmă a fost provocată de faptul că soţia sa, Natalia Balş, mezina lui Grigore Ghica Vodă al Moldovei, de o rară frumuseţe şi de un farmec deosebit atrăgea destule priviri masculine. Dar fiind “o femeie uşoară, atunci, ca şi în tot restul vieţii sale”[92] se pare că a primit cu vădită plăcere avansurile locotenentului austriac provocat în final la duel de soţul dezonorat.

Acelaşi rol fatidic l-au avut asupra vieţii unor oameni de cultură români femei ca: Natalia Negru, ai cărei doi soţi, Şt. O Iosif şi Dimitrie Anghel, au murit la scurt timp după divorţ, ultimul chiar sinucidându-se. a celaşi sfârşit l-a ales şi Alexandru Odobescu în urma refuzului  din partea Hortensiei Racoviţă. Aceste femei au fost blamate de societatea timpului şi considerate ca principal responsabile de sfârşiturile tragice ale bărbaţilor, ca întruchipări fatidice ale răului ascuns în natura lor feminină.

O altă ilustrare a aceastei imagini, o găsim în Scrierile lui Radu Rosetti, când vorbeşte despre Eliza Balş, “un tip de frumuseţe fatală”. Ea era considerată ca făcând parte dintre acele femei a căror viaţă “era departe de a fi fost fără prihană. Fusese şi mai era în 1875 deosebit de frumoasă. Foarte înaltă, dar cu mâini şi picioare de dimensiuni cam inuzitate  în ţara noastră, avea un cap cu trăsături clasice şi ochii negri de toată frumuseţea: avea un cap de j udită pregătită să ucidă pe Holofren, un tip de frumuseţă fatală”[93] . După două căsătorii în care numai soţie fidelă nu a fost, după o fugă în Italia, după un duel de onoare şi după al doilea divorţ, “cucoana Eliza s-a întors în ţară şi “a practicat amorul liber în toată plenitudinea expresiunii”.[94]

Exemplificări ale femeii fatale am găsit şi în literatură: romanul lui Panais Macri, intitulat cât se poate de sugestiv, Femeia trădătoare, al cărui personaj principal feminin se numeşte, predestinat, parcă, Elena. Ea este o femeie extrem de frumoasă, mult adorată de soţul ei, pe care însă îl înşeală. Îl trădează nu o dată, ci de mai multe ori, minţindu-l şi înşelându-l şi în final părăsindu-l, pentru banii unui bătrân. Astfel că portretul femeii fatale îl conturează autorul după cum urmează: de o frumuseţe care fură privirile, dar avidă după bani, mincinoasă, înşelătoare, trădătoare şi perseverentă în rău. Astfel că tânărul soţ  părăsit îşi trăieşte “viaţa în moarte” – după cum arată o variantă a titlului Românului.

Şi pentru că una din metaforele ce exemplificau ipostaza pozitivă a imaginarului despre femeie a fost femeia–floare, acest caz ilustrează, folosind aceeaşi metaforă, devenirea întru rău a femeii: Elena era “fiinţa fără inimă, era o floare frumoasă, în sânul căreia însă se ascundea otravă.”[95] Astfel “otrava” din suflet este instrumentul  femeii fatale, cu ajutorul căruia îşi va duce la îndeplinire menirea fatidică.

În concluzie putem spune că prin imaginea femeii fatale s-a încercat să se deconstruiască mitul Femeii–Înger, model de puritate şi exemplaritate etică, opunându-i varianta definită prin perversitate, frumuseţe malefică şi seducţie fatală.

Am ilustrat aşadar o parte din ceea ce poate constitui imaginarul negativ despre femeie. Am văzut că societatea modernă a pus în seama femeii suficiente defecte. Dar vrem să încheiem subliniind încă o dată bipolaritatea discursului despre femeie, căci dincolo de aceste puncte negative, scoase în evidenţă în mod constant, există şi partea frumoasă care este amintită de asemenea.

Şi în acest sens cuvintele lui Kogălniceanu sunt repezentative despre atitudinea masculină duală în privinţa femeii: “Femeilor!…măcar că aveţi dureri de gât, istericale şi cochetărie, sunteţi vrednice de lăudat, şi noi vă lăudăm!” [96]

În concluzie, nu considerăm că lucrarea de faţă a epuizat problematica imaginii femeii. În acest sens, se mai pot face studii mergând pe un singur tip de izvoare; de exemplu, o imagine completă a femeii în literatura română modernă.

Cu toate acestea, ea reprezintă un început în ceea ce priveşte acest tip de studii şi o picătură din ceea ce trebuie să devină istoria femeii române.