Index :: Cuprins :: Pagina anterioară :: Pagina următoare

 

Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-lea

Elena Olariu*

  

Clarificarea problematicii legate de statutul social al femeii din veacul trecut, în Moldova şi Muntenia, impune excluderea percepţiei simpliste a realităţii vieţii private, evitarea absolutizărilor rigide de tip misogin şi renunţarea la tratarea subiectului doar din punctul de vedere al mişcării de emancipare feminină.

Pentru reconstituirea unei imagini cât mai corecte nu se poate nega sau evita contextul istoric general şi trebuie subliniat faptul că, statutul femeii este strâns legat de grupul social din care provine, în care trăieşte; orice cercetare trebuind să se efectueze diferenţiat, în funcţie de aceste realităţi.

Izvoarele istorice oferă informaţii mult mai generoase şi mai exacte despre femeile aflate în vârful piramidei sociale comparativ cu cele plasate spre baza ierarhiei. Situaţia primelor este deosebită, ele bucurându-se de privilegiul oferit de naştere, dar şi de lege. Cu toate acestea, schimbările fundamentale nu se produc prin “forţa” legii, ci prin transformarea mentalităţii. Sub influenţa modului de viaţă occidental se va realiza treptat (de sus în jos) transferarea interesului de la universul strict casnic (traiul în gineceu) la universul social, femeia iese în “lume” iar rolul ei în viaţa mondenă, devine esenţial.

Prin prevederile legale femeia mijlocului de secol XIX este lipsită de drepturi politice dar acest lucru nu înseamnă confirmarea neimplicării în reglarea balansului de putere al societăţii. Accesul la ocuparea funcţiilor în stat este prohibit, fapt clar exprimat, de exemplu, în capitolul nr. 1 al codului lui Caragea: “numai bărbaţii se fac boieri, judecători şi ocârmuitori obşteşti”, iar “famăile sunt depărtate de toate cinurile politiceşti stăpâniri şi slujbe politice”[1].

Dacă femeile aparţinând elitei nu se “făceau” boieri ele totuşi purtau titlurile de boieroaice (cel corespunzător rangului soţului: “medelnicereasă”, “păhărniceasă”, “slugereasă”, pităreasă”[2] etc.) sau cucoane, dobândite prin naştere sau căsătorie. Apartenenţa la o familie bine plasată social atrăgea după sine un statut privilegiat. Principalul atu, influenţa lor, se baza însă pe bogăţia personală dată de averea moştenită sau primită.

Atât legislaţiile mai vechi cât şi codul civil al lui Al. I. Cuza conţin măsuri stricte pentru apărarea condiţiei materiale a femeii. Zestrea este definită ca fiind “averea femeii ce la căsătorie o dă bărbatului cu tocmeală, ea e stăpâna zestrei totdeauna iar el ia venitul” – vezi Codul lui Caragea[3] şi asemănător în Codul Calimack[4].

Capul familiei trebuie să-şi înzestreze fiica conform rangului şi bogăţiei sale[5]. În cazul morţii tatălui, moştenitorii preiau obligatoriu această sarcină. Mama nu poate fi obligată să-şi înzestreze copiii decât dacă situaţia financiară a bărbatului lasă de dorit sau dacă ea doreşte acest lucru[6].

Prin căsătorie bărbatul devine administratorul averii femeii dar familia nu se bucură decât de veniturile anuale aduse de aceste bunuri. Soţul devine prin lege răspunzător pentru pierderea sau deteriorarea, din vina sa, a zestrei. Nimeni nu o poate înstrăina, nici bărbatul, nici femeia, aceasta putând fi sacrificată doar în cazuri extreme: pentru a salva sănătatea sau viaţa membrilor familiei. În cazul în care averea e prost administrată, soţia, secondată de consiliul familiei, poate cere separaţia bunurilor devenind ea însăşi administrator[7].

În cazul unui divorţ soţul este nevoit să înapoieze zestrea intactă, e obligat să întreţină copiii şi să-i căpătuiască. Soţia preia aceste funcţii doar dacă soţul este sărac. La moartea mamei copiii sunt aceia care moştenesc zestrea, nu soţul.

Pe lângă zestre femeia poate deţine şi expropica, “averea mişcătoare şi nemişcătoare, în afara zestrei”. Expropica este stăpânirea ei de drept exclusiv, o poate vinde, închiria, împrumuta, dărui[8].

Codul civil al lui Al. I. Cuza menţine prevederile menţionate mai sus. Convenţiile matrimoniale se vor face de acum încolo prin tribunal, înainte de celebrarea căsătoriei[9].

Se poate lesne observa că, din punct de vedere economic, femeia este protejată preferenţial, în familie, pierde doar în ultimă instanţă averea pe care o deţine. Ea nu poate fi deposedată decât pentru o vină foarte mare: crimă, atentat la viaţa soţului, adulter dovedit cu martori la judecată – prin codurile Caragea şi Calimack. Prin codul civil al lui Cuza adulterul nu mai constituie motiv de deposedare. Averea confiscată nu revine niciodată soţului dacă femeia are copii, ci acestora. Dacă femeia e închisă la mânăstire pentru tentativă de crimă, o parte a averii rămâne mânăstirii, iar soţul nu poate lua mai mult de jumătate din zestre (ca despăgubire), nici dacă dovedeşte în instanţă că soţia a atentat la viaţa lui şi aceasta numai în cazul în care femeia nu are copii[10].

Textele legislaţiei civile atestă faptul că statutul femeii în secolul trecut nu poate fi separat de grupul familial din care provine. Ea poartă cu sine o parte a patrimoniului tatălui, prestigiul familiei acestuia pe care-l transmite urmaşilor săi, ce au exclusivitate la moştenire. Acest extrem de important rol de “transmiţător” a împiedicat marginalizarea socială având drept cauză sexul. De exemplu, se constată în epocă multe adopţii de fete care cu toate că nu pot păstra numele familiei îl pot transmite, cu acordul soţului, asupra unuia dintre copii. Acesta va primi moştenire tot patrimoniul familiei, al cărui nume va fi obligat să-l poarte toată viaţa şi să-l transmită tuturor descendenţilor săi.

Forţa economică a femeii, este receptată ca o ameninţare de unii analişti ai fenomenelor sociale contemporane epocii. Ion Ghica într-unul din atricolele sale, dă expresie acestor sentimente: “foarte desele căsătorii din interes pentru zestrea femeii îl pun pe bărbat într-o poziţie umilitoare dinaintea femeii dintr-al cărei avut va trăi”, rămânând la “discreţiunea capricelor şi exigenţelor ei, exigenţe care cresc cu diferenţierea contingentului adus de fiecare la susţinerea sarcinilor familiei”[11].

Influenţa decizională, bună sau rea, a femeii, care susţine prin propria avere familia, este de necontestat. În amintirile sale Sabina Cantacuzino arată că I. C. Brătianu nu a putut pleca la studii la Paris, pentru că nu avea acordul mamei sale[12], din a cărei zestre trăiau cu toţii. Intervenţiile tatălui nu au avut nici un rezultat. Abia la moartea mamei, viitorul mare om politic îşi va vedea visul împlinit, ajungând în capitala Franţei[13].

Un alt exemplu, de notorietate în epocă, a fost intervenţia Catincăi Conache care prin presiuni făcute asupra soţului său, Vogoride, a determinat demiterea de către caimacam a lui Constantin Catargiu, un înfocat antiunionist. “Şantajul” practicat de nevastă a fost clasic: ameninţarea cu divorţul, care presupunea despăgubirea soţiei de partea de zestre, irosită în desfrâu, de către soţ[14]. Succesul a fost garantat! Dacă patrioata boieroaică trecuse cu vederea peste aventurile amoroase ale soţului şi risipirea unei părţi a averii personale (una dintre cele mai mari din Moldova), ea nu îl va ierta pentru punerea în pericol a viitorului ţării![15]

Influenţa occidentală nu scoate femeia din gineceu doar pentru a o transforma în ornament al saloanelor mondene. O atenţie deosebită se acordă acum învăţământului feminin[16]. Perceptorii angajaţi să se ocupe de educaţia fiilor de boier se ocupă şi de fetele acestuia. Sabina Cantacuzino constată că fetele urmau aceleaşi cursuri ca şi băieţii, iar mătuşile sale recitau pagini întregi din Homer şi spuneau cu mândrie că “nu au învăţat greceşte ci elenica”[17]. Apare şi guvernanta: nemţoaică sau franţuzoaică. După anii 1830-1840 se deschid pensionatele publice. De altfel, singura menţiune referitoare la femei în Proclamaţia revoluţiei de la 1848, din Muntenia, de exemplu, se referă la asigurarea învăţământului pentru ambele sexe[18].

Rezultatele interesului pentru educarea tinerelor fete nu întârzie să se arate. Radu Rosetti putea constata creşterea gradului de erudiţie al boierilor remarcând că “femeile aveau aplecări superioare bărbaţilor în această privinţă. Erau “foarte la curent cu producţiile literare ale Occidentului”[19]. Doamnele înaltei societăţi vor îngroşa rândurile consumatorilor de cultură fără care aceasta nu se poate naşte şi mai ales nu poate exista.

O adevărată revoluţie în mentalitatea epocii se produce prin evadarea femeii în mari spaţii sociale. N. Iorga considera chiar că, primul pas al emancipării îl fac doamnele din clasa de mijloc care îndrăznesc să se înfăţişeze publicului în roluri de comedie şi melodramă.

Reprezentantele elitei româneşti devin active pe plan cultural şi prin locurile importante pe care le ocupă în comitetele de patronaj sau prin donaţiile pe care le fac[20]. Celebritatea mai poate fi câştigată şi prin renumele dobândit datorită înclinaţiilor şi talentelor lor, cum este cazul Dorei D’Istria, fiica spătarului Costache Ghica sau a Catincăi, fiica lui Mihalache Ghica, o pianistă extrem de înzestrată.

Cunoscătoare fine ale limbii franceze, nu vor ocoli nici activitatea de traduceri, urmând îndemnul lansat de I. H. Rădulescu în 1830, cu atât mai mult cu cât, această îndeletnicire capătă o reală dimensiune patriotică, este un efort necesar pentru renaşterea culturală românească. Nu pot fi evitate în acest context nume ca: Hermiona Asachi, fiica poetului Gh. Asachi şi Catinca Asachi soţia acestuia, fiica vornicului Iordache Drăghici, Maria Burada (născută Isăcescu)[21], etc. Alexandrina Magheru, talentata fiică a lui Gh. Magheru, s-a încumetat să traducă Românul lui Jean François Marmontel intitulat “Belisaire”, închinând această tălmăcire noului domn al Munteniei, Gh. Bibescu[22], spre care, la acel moment, priveau cu speranţă toţi cei ce doreau o modernizare rapidă a ţării.

În Muntenia, curtea lui Alexandru Ghica era "profund patriotică" şi încuraja patronajul artistic dominat de femei: “În giurul acestei elite răpitoare, acestor dame opulente se întreceau artele, literele, încurajate de dânsele”[23].

Aflat în calitate de profesor în Moldova, Ion Ghica îşi aminteşte şi el că tinerii “în jurul cărora se grupau ideile viitorului” erau “susţinuţi în societate, în propaganda ce făceau în favorul ideilor liberale, de Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Raymon, de fiicele doamnei Maria Rosnoveanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi democratice începuseră a se introduce chiar în saloanele elegante, aristocratice ale plăcutei şi spirituoasei contese Elena Sturdza”[24]. Acest salon, renumit în epocă a fost, fără îndoială, cel mai rafinat: “campionul bon-tonului şi eleganţei europene”, cum îl vedea Al. Russo. A stârnit în epocă nu numai admiraţia, ci şi invidie şi împotrivire pentru că acolo era “oprit fumul ciubucelor” şi nu erau îngăduite “sudălmile naţionale”[25].

Nu numai saloanele de prim rang aveau influenţă în societatea epocii. G. Sion pomeneşte în amintirile sale de scrisoarea primită de la Iaşi în pragul declanşării mişcării din 1848, în care “o damă care juca oarecare rol politic pe atunce” îl înştiinţează că: “Europa toată este în foc. Până şi în Viena e revoluţie mare…”. Epistola primită este cu adevărat mobilizatoare! De altfel “dama” menţionată (“din clasa a doua a boierilor dar avea intimităţi şi în clasa I”) îşi transformase casa într-un club “unde se adunau nemulţumiţii din contra guvernului şi elocvenţa ei era adeseori răpitoare”[26].

Răpitoare şi admirate erau româncele şi prin eleganţa lor aflată la cel mai înalt diapazon. Femeile sunt primele care adoptă moda îmbrăcăminţii occidentale. După cel de-al doilea deceniu de exemplu, îmbrăcăminte orientală nu mai purtau decât boieroaicele bătrâne sau cele de mâna a treia[27]. Ca aproape toate influenţele manifestate în epocă, moda vine pe aceleaşi filiere: prin greci, din Rusia, din Transilvania sau direct din Occident prin cele două centre importante, Viena şi Paris[28]. De acum încolo moda feminină va fi dictată doar din apusul continentului: noile coafuri, mănuşile femeieşti, penele, evantaiele, apa de obraz, perucile sau numai meşele, animalele de casă (canarii, căţeii), umbrelele (“cortul nemţesc”)[29] îşi intră definitiv în drepturi. Bărbaţii sunt mult mai conservatori faţă de aceste tendinţe. Atitudinea lor poate fi explicată datorită faptului că, pentru ei haina are semnificaţia foarte clară a funcţiei, a rangului social la care nu sunt dispuşi să renunţe atât de uşor.

Viaţa mondenă, încurajarea renaşterii culturale sau moda nu reprezintă nici pe departe singurele preocupări ale femeilor secolului trecut. Activismul şi implicarea în viaţa politică vor avea un mod specific de manifestare iar pentru corecta lor înţelegere se impune trecerea în revistă, chiar dacă succintă, a câtorva destine feminine din epocă.

În amintirile sale, Radu Rosetti dedica mamei sale spaţii foarte largi şi nu întâmplător, deoarece a avut o influenţă hotărâtoare asupra personalităţii fiului său, mult mai profundă decât cea exercitată de tată.

Este născută din căsătoria lui Grigore Ghica cu Anica Catargiu, marea dragoste a viitorului domn al Moldovei. Studiile şi le va face la Institutul van Demergel, la Viena, unde asimilează cunoştinţe serioase de literatură, desen, muzică, limbi străine. Când se va întoarce în ţară, la 17 ani, deşi nu uitase limba părinţilor, va cere tatălui un profesor cu care să studieze literatura şi limba română[30]. Era foarte interesată de istoria şi începutul vieţii intelectuale din Ţările Române. Nu iubea luxul, nu era mondenă, considera moda “o plăcere stupidă”. Bucuriile ei predilecte erau: teatrul, opera, lectura, filosofia şi discuţiile filosofice[31]. Naţionalistă convinsă, era de acord în această privinţă cu soţul ei, divergenţele apăreau în privinţa ideilor liberale pe care fiica de domn le împărtăşea. Ea era de acord cu desfiinţarea privilegiilor de clasă pe când soţul său se opunea vehement acestui principiu[32]. Partizană a luptei pentru eliberarea popoarelor, urmărea pe hartă mersul lui Garibaldi spre Neapole. Ea a vorbit copiilor săi, pentru prima oară despre unirea Principatelor “la sânul ei am văzut la 1858 cea dintâi cocardă în trei culori”[33]. Fiică de domn, purtând deci prestigiul unei familii plasate în vârful piramidei sociale, remarcabilă prin cultura şi rafinamentul dobândit prin şcoală dar şi prin eforturi autodidactice, beneficiară a unei averi impresionante, ea îşi poate permite să fie “o feministă pe faţă” chiar dacă soţul ei, atât de conservator, nu acceptă nici una dintre aceste idei. Revendica chiar exercitarea drepturilor politice pentru femei[34].

Zoe Golescu, mama fraţilor Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru, este poate cea mai celebră femeie a epocii. Ea a devenit simbolul celei care a sacrificat totul pentru ţară: familie şi avere. Şi-a sprijinit în timpul exilului fiii, cu dragoste şi entuziasm. Dimitrie C. Brătianu îi scria lui Ştefan Golescu astfel: “în sănătatea Româncei care cu mâna ei ai înfipt în pieptu-mi cea dintâi cocardă a mântuirii şi a cărei mână va primi o zi din ochi-mi cea dintâi lacrimă”[35]. Mama Goleştilor era astfel proclamată mama tuturor românilor revoluţionari. După înfrângerea revoluţiei din Muntenia, trăind izolată pe moşia de la Goleşti, alături de fiica sa Ana Racoviţă, se arată interesată de principalele evenimente politice care aveau loc în Europa. Citesc împreună cărţi şi reviste, fiind interesate chiar de publicaţii “ale republicanilor roşii”[36] pe care însă nu le pot obţine din cauza cenzurii instituite.

În legenda evenimentelor revoluţiei de la 1848 va intra în forţă şi Maria Rosetti, soţia radicalului C. A. Rosetti. Purtând-o la sân pe fiica sa Libertate, îi ajută pe proscrişi să evadeze pe Dunăre. Un gest asemănător va face în Moldova Elena Cuza, exemplara soţie a lui Al. I. Cuza[37]. Prietenă devotată, Maria va depune eforturi disperate pentru salvarea lui I. C. Brătianu, arestat în 1853 la Paris[38]. După reîntoarcerea din exil va colabora la ziarul “Românul” editat de C. A. Rosetti. În 1866 semnează în “Calendarul Românului” articolul: “Anul Nou”[39]. Sub acest titlu inofensiv se ascunde însă un subtil atac la adresa regimului personal al lui Cuza. Nu era numai o femeie inteligentă, activă pe plan social, dar şi o gospodină perfectă. Sabina Cantacuzino îşi aminteşte că mama sa a învăţat de la ea “gospodăria occidentală”: ştia să gătească, să croiască o rochie[40], etc. Îşi adora copiii şi a editat o publicaţie săptămânală intitulată “Mama şi copilul”.

A. G. Golescu aflat la Viena îi trimitea în 19/31 iulie 1848 o scrisoare lui N. Băl-cescu în care se arată entuziasmat de renumele dobândit de Ana Ipătescu. Despre ea scriau elogios gazetele ungureşti iar în capitala Imperiului Austro-Ungar se tipăreau aproximativ 40.000 de exemplare, foi volante cu această faptă "spre formarea poporului din Viena. Golescu îi sfătuia pe prietenii săi din Bucureşti: “împrieteniţi-vă cu dânsa şi faceţi ode şi serenade; doar s-ar întinde focul ei şi în alte inimi”[41].

Asemenea serenade politice au fost făcute şi Mariei H. Rădulescu. La ele au participat 20–30 de persoane: “era o serenadă, o demonstraţie naţională, nu fleacuri” va scrie ea soţului ei la 3/15 ianuarie 1850[42].

Renumite în epocă vor fi nu numai femeile cu simpatii liberale, ci şi acelea care încercau să obţină pentru soţii lor posturi cât mai înalte. Un exemplu poate fi Catinca Balş, soţia lui Tudoriţă Balş, pentru care a tras sfori ca să devină domn[43]. N. Bălcescu îi scria lui I. Ghica, Paris-6 noiembrie 1850, despre Elena Sturdza aflată în Constantinopol, unde “lucrează pentru N. Şuţo a-l face Domn căci vrea să-l ia de bărbat”. Ştirea îi parvenea din Iaşi, printr-o epistolă[44].

Precum întreaga societate şi femeile sunt divizate în tabere diferite: rusofile, austrofile sau turcofile, devenind obiectul atacurilor celor din tabere opuse. Criticate sunt mai ales cele rusofile, în special dacă se căsătoresc cu ofiţerii acestei armate[45]. În Moldova articolul critic la adresa femeilor şi a modului în care se apreciază că s-au comportat în timpul ocupaţiilor militare, semnat de G. Sion, stârneşte revolta multor moldovence care dau o tăioasă replică acestuia în “Gazeta de Moldavia”. Se protestează împotriva modului părtinitor în care e făcută prezentarea faptelor şi generalizările la care se ajunge[46].

Critica este un semnal că femeia intră în centrul atenţiei publice găsind forţa necesară să se apere ori de câte ori este nevoie.

De remarcat că în notele sale despre oamenii care au jucat un rol în 1850, Ion Ghica includea femei aflate în elita socială aproape în număr egal cu cel al bărbaţilor[47].

Fără drepturi politice femeile sunt însă active, aşa cum s-a putut constata deja, în propaganda politică. Le întâlnim ca spectatori în adunările ad-hoc din 1857. În şedinţa din 8 octombrie, Christian Tell propune ca în tribuna “pentru privitori să se rezerve un loc şi pentru dame”[48], iar Dimitrie Bolintineanu, aflat la Iaşi, constata că la şedinţa de deschidere a forurilor sus-amintite galeria din stânga, destinată publicului, este “plină de dame”[49].

Interesul pentru evenimentele epocii se manifestă cu tărie chiar şi în mediile monahale, considerate a fi extrem de conservatoare.

La mijlocul veacului, exista încă o tendinţă accentuată de a se apela la acest gen de izolare. Tinerele fete care nu puteau fi înzestrate de părinţi conform rangului lor erau trimise la mânăstire. Un alt motiv la fel de puternic era cel religios: familiile numeroase trimiteau o fată, dar nu numai, la mânăstire, ca un fel de jertfă plătită divinităţii pentru păcatele lor. În familia lui G. Sion, unde existau 12 copii, două dintre fete se îndreaptă spre viaţa monahală, una aleasă de familie, iar cealaltă la cererea ei. Obiceiul era destul de răspândit în Moldova. Conducându-şi surorile la mânăstire constată tinereţea şi frumuseţea maicilor aflate la Agapia, multe fete de boieri mari, deloc sărace[50]. În Muntenia fenomenul e asemănător. În familia Brătianu, de exemplu, una dintre fiice, Maria, se călugăreşte, devenind maica Maximila[51] şi exemplele pot continua.

Al. I. Cuza a restrâns această afluenţă spre mânăstiri limitând vârsta de intrare în respectivele lăcaşe la peste 40 de ani pentru femei şi 50 de ani pentru bărbaţi[52].

Despre încântătoarele mânăstiri ale Moldovei pomeneşte Ioan Grigore Ghica criticând şi el faptul că mulţi părinţi îşi dau fiicele la mânăstire de foarte tinere pentru a favoriza copiii de parte bărbătească. Cele venite de bunăvoie doresc să-şi găsească liniştea sufletească. La Văratec casa pentru primirea oaspeţilor este minunată prin simplitatea, eleganţa şi curăţenia impecabilă[53]. Aici, călătorul obosit găseşte tot ce-şi doreşte după o lungă cale străbătută: mâncare, dulceţuri sau cărţi folositoare sufletului[54].

D. Bolintineanu, în călătoria pe care o va efectua în Moldova, în pragul unirii, nu poate ignora lăcaşurile sfinte unde înnoptează mulţi călatori. La Valea Albă sunt oaspeţii maicii Agafia, o femeie tânără, frumoasă, rafinată şi cultă. Salonul este la fel de elegant ca şi unul de la Iaşi. Multe dintre călugăriţe, “dacă nu toate”, au maniere frumoase, unele vorbesc şi scriu în mai multe limbi şi toate “se ocupă de literatura română ba încă şi de politică, toate sunt patrioate”. Măicuţele sunt foarte interesate de unirea principatelor[55].

La Văratec, călătorii munteni vizitează casa Eugeniei Negri aflată într-un adevărat oraş de călugăriţe. Locuinţa are două “caturi” şi un fel de balcon. Mobila e simplă dar foarte elegantă. Impresionantă e biblioteca cu cărţi româneşti: “orice carte tipărită într-această limbă se află aici legată cu mare eleganţă”. În “camera de şedere” pe pereţi atârnă tablourile familiei Negri şi ale amicilor[56] .

A doua zi sunt invitaţi la maica superioară, care se interesează în primul rând de unire. Vizitând biserica li se arată mormântul Elisabetei Brâncoveanu, care a lăsat “bogăţie strălucită” şi oprindu-şi din venituri s-a retras la această mânăstire. Bătrâna Brâncoveanu murise împăcată văzându-şi visul cu ochii. Ultimele ei cuvinte au fost: “Este un an de când era să sfârşesc cu viaţa; dorinţa însă de a vedea Principatele unite mi-a lungit zilele; acum speranţa este pierdută pentru mine; nu mai am pentru ce să trăiesc”[57].

Rafinamentul acestor lăcaşe a fost remarcat, mai târziu, şi de Carol I, în prima sa vizită efectuată în Moldova, în anul 1866. La Văratec i se pregăteşte pentru odihnă splendida casă a maicii Negri[58].

În liniştea mânăstirii, fără povara unei familii, aceste femei se remarcă prin cultură şi cald patriotism, fiind profund legate de acea lume care încearcă să le respingă.

Aura lăcaşurilor sus pomenite străluceşte cu atât mai mult cu cât face notă distonantă cu mânăstirile de călugări. Trecând pe la mânăstirea Neamţ, cea mai bogată din Moldova, călătorii munteni veniţi aici sunt mai mult decât neplăcut impresionaţi. Peste tot domneşte mizeria şi delăsarea, bucatele sunt “necurate” şi “rele”. Biserica e neîngrijită, biblioteca în paragină şi cărţile sunt în pod, lăsate la dispoziţia şoarecilor. Dar ceea ce pune capac la toate este faptul că la 1857 slujba este  ţinută în limba rusă! Marin Serghiescu, tovarăşul de călătorie al lui Bolintineanu, iese strigând furios din biserică urmat de econom şi alţi doi călugări ducându-se la egumen să protesteze, înfuriat[59].

Educaţia, cizelarea femeilor din elita românească datorează mult şcolii publice (pensionatele), dar şi studiului individual, sprijinit şi încurajat de familie. Dacă prima căsătorie se realizează la o vârstă foarte fragedă, tânăra îşi poate continua studiile şi după evenimentul matrimonial. Sabina Cantacuzino îşi aminteşte că mama sa, căsătorită la 16 ani, a învăţat singură: franceză, istorie, literatură, gramatică, pentru a face faţă cerinţelor societăţii, a cercurilor sociale în care trăia. Fiind orfană şi crescută de bunică, educaţia sa lăsa mult de dorit[60]. Instruite în medii diferite, alte fete, se remarcau precoce prin cultură şi rafinament intelectual. Fiica lui Gh. Asachi, Hermiona, era de mică cunoscătoare a mai multor limbi străine şi o minunată interpretă la pian şi harpă[61]. Renumită pentru talentul dovedit în faţa pianului era şi soţia lui Ion Ghica, fiica generalului Mavros. Soţul ei a fost acela care a încurajat-o să exerseze continuu, să se perfecţioneze în această artă[62].

Cultura muzicală, obligatorie pentru fiecare copil, face parte din idealul educaţional al epocii. Nu poţi fi un om rafinat, bărbat sau femeie, dacă nu ai noţiuni, cel puţin elementare, în acest domeniu. Ziarele sunt pline de anunţuri cu oferte de instrumente muzicale, în special piane[63], aflate în mare vogă.

Alături de muzică, dansul de societate este obligatoriu. În “Monitorul Oficial”, la 6/18 noiembrie 1866, se anunţa sosirea unui “profesor de danţ” de la Paris. Doritorii erau rugaţi “să se adreseze doamnei Joben”. Fără îndoială nu era nici primul şi nici ultimul cu o astfel de pregătire, venit în Principate[64].

Amatoare de “spectacol” politic dar şi artistic, femeia aparţinând elitei nu dispreţuieşte nici plăcerile mult mai casnice, ca de exemplu: confecţionarea rochiilor (cum este cazul fiicelor lui I. H. Rădulescu[65]), realizarea broderiilor, producerea renumitelor dulceţuri de casă, etc. Foarte răspândit era obiceiul confecţionării pungilor sau portofelelor de lână şi mătase, îndeletnicire preferată, pe lângă citit, a Doamnei Elena, soţia lui Al. I. Cuza. Încercând să adune fonduri pentru azilul ce-i va purta numele face apel la donaţii şi organizează “loterii de lucru eşit din graţioasele mâne ale demoiselor Române”[66]. La Goleşti se confecţionau costume populare care se purtau vara, la ţară şi exemplele pot continua.

Anii exilului iar mai târziu implicarea activă a bărbaţilor în viaţa politică, necesitatea de a locui o mare parte din an la Bucureşti le-a transformat pe consoartele liderilor politici în adevărate administratoare ale moşiilor familiei. În scrisoarea din 18/30 iulie 1854 adresată soţiei sale, Alexandrina, Ion Ghica o îndemna: “Dacă ruşii ies din ţară, este neapărat necesar să te duci să pui niţică ordine în afacerile noastre, dacă împrejurările nu-mi permit să mă duc eu însumi acolo”[67]. Peste câţiva ani, într-o altă scrisoare, datată 15 septembrie 1863, acelaşi Ion Ghica dădea sfaturi extrem de pragmatice soţiei sale, aflată la ţară: “Pune să se trimeată cât mai curând fânul până la concurenţa a 149 care de măsură. Pune să se însămânţeze cât mai curând grâul nostru…”[68]. În primăvara anului 1864, participând la şedinţele Camerei, nu înceta să se intereseze de modul în care îi erau administrate moşiile, activitate coordonată cu succes, bineînţeles de nevasta sa[69]. Zoe Golescu s-a “luptat” şi ea cu greutăţile legate de arendarea moşiilor familiei în perioada exilului fiilor ei, cu rezolvarea complicatelor procese în care erau implicaţi[70].

Aşa cum s-a putut constata deja, creşterea şi educarea copiilor, una dintre ocupaţiile principale ale femeii, este puternic concurată de larga deschidere a interesului acestora pentru diverse aspecte ale vieţii sociale sau politice. Interesul pentru dobândirea unei educaţii cât mai solide în cazul tinerelor fete, semnifică în primul rând dorinţa de a intermedia pe această cale transmiterea unor cunoştinţe cât mai profunde copiilor. Femeia capătă un rol mult mai important în formarea intelectuală a copiilor şi aceasta direct proporţional cu nivelul său cultural. Ea le supraveghea lecţiile, dădea (după caz) primele noţiuni privind comportamentul în societate, primele exemple de patriotism (vezi cazul mamei lui Radu Rosetti), etc.

Nu putem evita punerea în discuţie a sentimentelor religioase care domină spiritul feminin, şi nu numai, în epocă. Maria Heliade Rădulescu este o persoană în viaţa căreia biserica joacă un rol însemnat iar credinţa sa se împleteşte cu un cald patriotism şi o puternică dorinţă de acţiune. Depăşeşte greutăţile exilului cu mult curaj şi abilitate chiar dacă împrejurările nu sunt întotdeauna favorabile. Arestată la Braşov scapă numai printr-o minune[71]. În tot timpul acesta îi poartă pe toţi cei cinci copii cu ea, îi întreţine şi chiar reuşeşte să facă rost de bani şi să-i trimită soţului său aflat la Paris. Are o voinţă exemplară: “E de plâns frate, femeia şi mama emigrantă care îşi bleastămă bărbatul, tata, patria, constituţia şi emigrează siluită de bărbatul său sau de frică”, va scrie soţului său la 3/15 aprilie 1850[72]. În acelaşi spirit îşi va educa şi fetele care, niciodată nu vor reproşa tatălui greutăţile exilului. Regretând vremurile trecute,când familia se reunea la Goleşti, Ana Racoviţă exclama într-o scrisoare către fraţii săi, în ianuarie 1851: “Acum simt fericirea ce-mi dăduse Dumnezeu atunci când eram împreună şi pentru care nu i-am mulţumit îndeajuns; dar pe zi ce trece recunosc binefacerile lui şi îi mulţumesc”[73].

Religiozitatea nu e accidentală în societatea românească, profund marcată de vitregia vremurilor (în special desele ocupaţii militare), de precaritatea condiţiei şi vieţii umane. La 6 mai 1849, Gh. Magheru îi scrie lui Al. G. Golescu-Arăpilă referitor la boala pe care a avut-o: “Se vede că Dumnezeu voieşte a ne supune la toate încercările ca să se convingă dacă credinţa noastră în religia ce am îmbrăţişat este curată şi statornică”[74]. Dacă invocarea forţei divine poate să nu ne mire la un liberal-moderat ca I. H. Rădulescu, ne poate surprinde în cazul lui C. A. Rosetti. Se constată, de fapt, că s-a realizat în epocă o interesantă simbioză între religios şi spiritul liberal. Proclamaţia de la Islaz păstrează un puternic iz religios. Întocmită de I. Heliade Rădulescu are ca motto: “Dumnezeu e Domnul şi s-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”[75], iar revoluţia este văzută de acesta, astfel: “În 1848, proletariatul colectiv a primit botezul experienţei şi al suferinţei, iar vocea lui Dumnezeu s-a făcut auzită în toate colţurile pământului. Iată fiul meu mult iubit”[76]. C. A. Rosetti, la rândul său, intermediază explicarea fenomenelor româneşti prin comparaţii biblice, arătând că: tentativele boierilor de a opri dreptatea prin baionetele Rusiei este ca încercarea lui Irod de la venirea lui Isus omorând pruncii în Bethleem[77].

Alăturarea ideilor liberale simbolisticii religioase este un fenomen deosebit de complex pentru societatea românească, având printre alte consecinţe şi realizarea adeziunii la mişcarea revoluţionară a femeilor din elită şi nu numai.

În concluzie nu mai poate fi adăugat decât un singur lucru: deosebirile dintre femeia mijlocului de secol XIX şi cea de la începutul veacului este de-a dreptul izbitoare. Statutul social al acesteia evoluează odată cu societatea însăşi. Începând cu această epocă femeia aparţinând elitei îşi câştigă libertatea de a se mişca în societate, conduce şi influenţează covârşitor viaţa mondenă, participă la viaţa politică chiar dacă nu are încă drepturi politice, patronează viaţa artistică şi mişcările modernizatoare, trăieşte tragediile ocupaţiilor militare dar şi ale exilului, militează pentru realizarea idealurilor unioniste, se preocupă de propria educaţie şi joacă un rol esenţial în viaţa privată. Revoluţia socială produsă în secolul al XIX-lea în societatea românească a modificat în profunzime şi ireversibil inclusiv statutul femeii, fapt care nu trebuie să scape din atenţia istoricilor acestei epoci.

 



* Elena Olariu, doctor în istorie, este specialist în istoria mentalităţilor şi istoria culturii în secolul al XIX-lea. Actualmente este angajată la Muzeul Naţional de Artă al României la Secţia de Artă Grafică. A susţinut prelegeri de istoria culturii la Institutul de Arhitectură ”Ion Mincu”şi la Facultatea de Geografie- Centrul CREDIS, IDD Geografie-Istorie şi Facultatea de Istorie-Universitatea Bucureşti.

[1] Codul Caragea, publicat de Ion Palade, Bucureşti, 1907, p. 6.

[2] I. C. Filitti, Arenda moşiilor în Muntenia la 1831 şi 1833 Bucureşti, 1932.

[3] Codul Caragea, p. 61.

[4] Codul Calimack, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1958, p. 563.

[5] Codul Caragea, p. 76; Codul Calimack, p. 559.

[6] Codul Caragea p. 55; Codul Calimack, p. 561.

[7] Codul Caragea, p. 60.

[8] Ibidem, p. 61.

[9] Codice Civile, ediţie oficială Bucureşti, 1865, p. 208.

[10] Codul Caragea, p. 61.

[11] Ion Ghica, Opere, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă 1956, vol. II, p. 116.

[12] Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I. C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1993, p. 4.

[13] Ibidem.

[14] Radu Rosetti, Amintiri din copilărie Bucureşti, 1925, p. 94.

[15] Ibidem p. 95.

[16] N. Iorga, Viaţa femeilor din trecutul românesc, Bucureşti, 1910, p. 153.

[17] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 3.

[18] Anul 1848 în Principatele Române Bucureşti, 1902, tom I, p. 494.

[19] Radu Rosetti, op. cit., p. 240.

[20] Vl. Diculescu, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente 1800–1848 Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970, p. 235.

[21] N. Iorga, op. cit., p. 156.

[22] P. Cernovodeanu, Maria Ştefan, Pe urmele Magherilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, p. 133.

[23] Vl. Diculescu, op. cit., p. 238.

[24] Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri Bucureşti, Editura pentru literatură 1967, p. 150.

[25] Alecu Russo, Scrieri postume, Craiova, Editura Scrisul Românesc, f. a., p. 81.

[26] G. Sion, Proză. Suvenire contimporane, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956, p. 214.

[27] Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, vol. II, p. 227.

[28] Ibidem.

[29] N. Iorga, op. cit., pp. 133–135.

[30] Radu Rosetti, op. cit., pp. 45–46.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 48.

[33] Ibidem, p. 58.

[34] Ibidem.

[35] G. Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, Bucureşti, 1939, vol. III, p. 329.

[36] Ibidem.

[37] A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iaşi, Editura Dacia, 1903, vol. I, p. 20.

[38] G. Fotino, op. cit., IV, p. 26.

[39] “Calendarul Românului pe anul 1866”, Bucureşti, 1866, p. 4.

[40] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 13.

[41] Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, vol. II, p. 802.

[42] I. H. Rădulescu, Scrisori şi acte, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 425.

[43] Radu Rosetti, op. cit., p. 66.

[44] Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Craiova, Editura Scrisul Românesc, f. a., vol. I, p. 288.

[45] G. Fotino, op. cit., vol. III, p. 227.

[46] “Gazeta de Moldavia”, an XXVII, 1855, 14 februarie, pp. 183–185.

[47] Ion Ghica, Opere, IV, pp. 403, 434.

[48] Acte şi documente relative la istoria renascerei României publicate de D. A. Sturdza şi C. Colescu Vartic, Bucureşti, vol. IV, partea a II-a, p. 27.

[49] D. Bolintineanu, Călătorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 286.

[50] G. Sion, op. cit., p. 369.

[51] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 3.

[52] Memoriile regelui Carol I al României, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, vol. I, p. 105.

[53] Dan Berindei, Călători români paşoptişti, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1989, p. 139.

[54] Ibidem.

[55] D. Bolintineanu, op. cit., p. 295.

[56] Ibidem, pp. 296–297.

[57] Ibidem, p. 299.

[58] Memoriile regelui Carol…, p. 104.

[59] D. Bolintineanu, op. cit., p. 300.

[60] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 13.

[61] G. Sion, op. cit., p. 403.

[62] I. Ghica, Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, vol. V, p. 195.

[63] “Românul”, an X, 1866, 24 septembrie, p. 670 sau “Monitorul Oficial”, nr. 244, 1866, 6/18 noiembrie, p. 1164.

[64] “M. O.”, nr. 244, 1866, 6/18 noiembrie, p. 1164.

[65] I. H. Rădulescu, op. cit., p. 455.

[66] D. Bolintineanu, Cuza Vodă şi oamenii sei, Bucureşti, 1870, p. 69.

[67] I. Ghica, Opere, vol. V, p. 212.

[68] Ibidem, p. 305.

[69] Ibidem, p. 307.

[70] G. Fotino, op. cit., vol. I, p. 150.

[71] I. H. Rădulescu, op. cit., p. 418.

[72] Ibidem, p. 447.

[73] G. Fotino, op. cit., III, p. 159.

[74] Ibidem, II, p. 287.

[75] Anul 1848…, tom I, p. 490.

[76] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă 1830–1860, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, vol. II, p. 113.

[77] C. A. Rosetti. Gânditorul. Omul studiu de Radu Pantazi, Bucureşti, Editura Politică 1969, p. 158.

 

 Pagina anterioară :: Pagina următoare :: Index :: Cuprins ::

 

© Universitatea din Bucuresti 2004.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This book was first published on paper at the Editura Universitatii, under ISBN 973-575-870-9
Comments to: CIUPALA ALIN; Web Design & Text editor: Laura POPESCU; Last update: August, 2004