ISTORIE ŞI IDEOLOGIE

coordonator: Manuela Dobre

Despre autor



IMAGINEA OCCIDENTALILOR ÎN LITERATURA POPULARĂ BIZANTINĂ DIN SECOLUL AL XV-LEA

Manuela DOBRE

Pentru cunoaşterea trecutului istoric, dar în special a concepţiilor, aspiraţiilor sau reacţiilor oamenilor faţă de un anumit eveniment, între sursele care se află la dispoziţia istoricului o categorie aparte este reprezentată de literatura populară, dar reacţiile faţă de aceasta, în cursul secolelor XIX–XX, au fost foarte diferite. Astfel, în ceea ce priveşte literatura populară bizantină, către anul 1820, odată cu inaugurarea unei noi perioade în evoluţia studiilor consacrate istoriei bizantine, şi anume etapa romantică, caracterizată printr-o puternică simpatie faţă de cauza poporului grec, se poate remarca interesul crescând al istoricilor pentru creaţiile populare, pentru descoperirea manuscriselor în care s-au păstrat aceste creaţii şi publicarea lor. Acest interes s-a materializat ulterior în apariţia unui număr relativ mare de lucrări, cuprinzând mai ales legende şi cântece populare greceşti, prin iniţiativa lui Ch. Fauriel, A. Ellissen, C. Sathas sau E. Legrand. La cumpăna secolelor XIX–XX se înregistrează însă o puternică reacţie faţă de această categorie de izvoare, în condiţiile afirmării şcolii critice, care îşi concentrează atenţia asupra documentelor şi scrierilor narative, considerând legendele şi creaţiile populare în general ca fiind produsele imaginaţiei unui popor1. Din perioada interbelică, începând cu activitatea “Şcolii Analelor”, se produce o reabilitare a creaţiilor populare, acestea fiind considerate acum surse importante pentru definirea identităţii unui popor. Ca urmare a acestei schimbări de atitudine, după al doilea război mondial mai ales, se manifestă din nou interesul pentru publicarea acestor surse şi tot de acum încep să apară lucrările consacrate istoriei literaturii neogreceşti care acordă spaţiu, în mod firesc am putea spune, şi literaturii populare bizantine din secolele X–XV.

Începuturile cunoscute ale literaturii populare bizantine sunt plasate în secolul al X-lea, perioadă din care datează epopeea lui Digenis Akritas, creaţie epică ce glorifică faptele de arme ale eroului care luptă împotriva arabilor la hotarele orientale ale statului bizantin2. Alte documente redactate în limba populară, este adevărat că nu foarte numeroase, ne-au parvenit din epoca împăraţilor Comneni, confirmând faptul că alături de literatura cultă continuă să se dezvolte o literatură populară ce se adresa mai ales poporului care trăia oarecum în afara curentelor intelectuale ale epocii3. Numărul acestora creşte însă începând de la sfârşitul secolului al XIII-lea, perioadă în care, ca urmare a cruciadelor şi mai ales a cuceririi unei părţi însemnate din teritoriul bizantin de către latinii care se instalează aici, asistăm la renaşterea elenismului şi la consolidarea ortodoxiei, elemente care au dat naştere unei noi ideologii, cunoscută în perioada modernă, mai ales, sub numele de “Marea Idee”, ideologie ce stă la baza patriotismului neogrec4. Dar în domeniul literaturii populare aceasta este epoca în care se fac simţite influenţele occidentale, ajunse aici mai ales prin intermediul francilor, veneţienilor şi genovezilor. Expresie a noilor realităţi politice şi culturale, din primii ani ai secolului al XIV-lea datează un poem cunoscut sub titlul “Cronica din Moreea”, o cronică în versuri care relatează cucerirea Peloponezului de către franci, autorul fiind martorul coexistenţei dintre civilizaţia bizantină şi cea occidentală pe teritoriul grec5.

În acest climat cultural, creat de întâlnirea Orientului cu Occidentul, chiar dacă literatura francă nu a fost acceptată pur şi simplu de către greci, adesea ei o admiră şi o imită6. Astfel, din perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XV-lea datează câteva romane în versuri în care influenţa occidentală este evidentă şi, pentru unele, sunt cunoscute chiar modelele franceze. Este vorba despre Callimachos şi Chrysorrhoe, Belthandros şi Chrysantza, Lybistros şi Rhodamne, Imberios şi Margarona, Florios şi Platziaflora. Toate acestea sunt poveşti de dragoste şi au un subiect asemănător: doi tineri despărţiţi care trec printr-o serie de aventuri, din care nu lipseşte elementul supranatural, până ce ajung să fie din nou împreună; eroii nu mai luptă împotriva barbarilor, ci împotriva monştrilor sau a unui rege străin care a răpit eroina7. Deşi două dintre ele, este vorba despre Imberios şi Margarona şi Florios şi Platziaflora, datează probabil din secolul al XV-lea şi sunt realizate în limba greacă populară, din perspectiva temei propuse pentru acest material ele nu prezintă o importanţă deosebită, deoarece autorii anonimi nu furnizează informaţii care să ajute la stabilirea imaginii bizantinilor despre occidentali.

Mai multe informaţii pot fi găsite în poeziile populare, clasificate de C. Th. Dimaras în trei cicluri: cântece care se referă la momente şi aspecte din viaţa omului, incluzând aici cântecele de dragoste, de moarte sau cele consacrate diferitelor sărbători; cântece al căror caracter sau provenienţă istorică sunt evidente, inspirate de un eveniment sau de un personaj istoric; cântece de altă natură, categorie în care pot fi incluse şi acele poezii despre care nu se ştie când sau unde au apărut8. Pornind de la această clasificare, ne-am oprit mai întâi la două poezii populare de dragoste. Astfel, într-o poezie din secolul al XV-lea intitulată Erwtikh apath şi publicată de E. Legrand, o tânără fată îşi doreşte ca, dacă iubitul ei o va părăsi, acesta să ajungă între săbiile sarazinilor (turcilor) sau să cadă în mâinile catalanilor: σε Τoυρκικα σπαθια σε ιδω, σε Kαtελαν oυ χερια 9. În acest caz este evident vorba despre piraţii catalani care străbăteau mările şi constituiau o permanentă ameninţare pentru orice corabie, lucru confirmat şi de alte surse din secolul al XV-lea. Din cauza pericolului pe care îl reprezentau şi a comportamentului lor faţă de cei pe care îi luau în captivitate şi care erau apoi vânduţi ca sclavi, credem că nu este întâmplătoare menţionarea lor alături de turci, cei care în secolul al XV-lea constituiau cea mai mare ameninţare pentru lumea bizantină.

Într-o altă poezie de dragoste, pentru care însă nu am avut la dispoziţie textul original, o fată tânjeşte după un tânăr “brunet, cu privire angelică”. Îndemnată de trei prietene să-l uite, ea le răspunde că bărbatul pe care îl iubeşte, Iannakis, este cel mai elegant dintre toţi, având “zvelteţea unui franc, graţia unui veneţian”10.

Dintre cântecele de moarte ne-a reţinut atenţia cel referitor la Constantin al XI-lea Paleologul, O θαναtoς τoυ Koνσταντινoυ Δραγαζη, care povesteşte despre nenorocirile provocate de intrarea fiilor lui Agar (οι Aγαρηνoι) în Constantinopol şi moartea eroică a împăratului. Din punctul nostru de vedere, interesant este faptul că autorul anonim se adresează la începutul acestui cântec creştinilor din Orient şi Occident (χριστιανoι Aνατoλης και Δυσες) care trebuie să plângă ruina statului bizantin11.

În ceea ce priveşte cântecele istorice, cele mai vechi dintre acestea datează din vremea cuceririi Constantinopolului, fiind consacrate acestui eveniment şi ocupării bisericii Sf. Sofia sau ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, lucru firesc deoarece probabil nici un eveniment nu a marcat atât de puternic poporul grec precum cucerirea capitalei şi pierderea Marii Biserici a lui Christos. Potrivit tradiţiei populare, ultima liturghie din Sf. Sofia nu a fost încheiată, fiind întreruptă de intrarea turcilor în oraş. În acel moment, vocea Sf. Fecioare se face auzită în biserică, îndemnând la oprirea slujbei şi cerând să se trimită un mesaj francilor, pentru ca aceştia să vină şi să ia crucea de aur, Sf. Evanghelie şi Sf. masă din altar:

Μoν στειλτε λoγo στη Φραγκια ναρθoυνε τρια καραβια,

Toνα να παρη τo Σταυρo, και τ`αλλo τo Βαγγελιo

To τριτo τo καλητερo την Aγια Tραπεzα μας ...12

Mai interesante din perspectiva temei propuse sunt aşa-numitele lamentaţii (θρηνoι) sau plângeri (ανακαλημαται ) despre cucerirea Constantinopolului şi soarta romeilor, compuse la scurt timp după catastrofă. Astfel, în Aνακαλημα της Kωνσταnτινoπoλις se povesteşte că turcii au ocupat oraşul şi au ucis pe toţi creştinii (απωλεσαν τoυς χριστιανoυς εκει και πανταχoθεν ), iar împăratul a rămas singur în faţa lor, fiind părăsit de cretani, veneţieni şi genovezi:

…φευγoυν oι Kρητικoι, φευγoυν oι Γενoυβησoι

φευγoυσιν oι Bενετικoι κι εκeινoς αρoμενει...,

pe care îi numeşte copiii săi (παιδια μoυ) 13.

Într-o altă creaţie populară, un threnos de această dată, este amintită Veneţia ca interlocutor care ia parte la durerea Constantinopolului, “ochiul Orientului şi al creştinătăţii” (τo ματι της Avατoλης και της χριστιαvoσυvες), care făcea să strălucească  Genova şi Germania (και λαμπρυvες τηv Γεvoυβαv και τηv Aλαμαvιαv ). În acest dialog dintre cele două oraşe, Veneţia suferă alături de capitala bizantină (Πoλμ, τo πασχεις πασχω τo, και τo πovεις πovω τo, / και μπoλλμ σoυ συμφoρα, και με πικρμ εφαvμ ), oraşul pe care îl consideră “orgoliul creştinilor şi mândria sfinţilor” (χριστιαvωv τo καυχημα και τωv αγιωv δoξα )14. Este cu atât mai interesantă această conversaţie imaginară dintre cele două oraşe şi mai ales ideea autorului anonim de a alege tocmai Veneţia, cu cât este binecunoscut faptul că o bună parte din ruina Constantinopolului din ultimele secole ale existenţei sale  se datorează preluării controlului asupra economiei bizantine, dar şi asupra unor puncte-cheie din teritoriile greceşti (Creta, în special) de către republica italiană. O posibilă explicaţie a alegerii făcute de autor ar putea fi aceea că Veneţia era mult mai bine cunoscută de romei, datorită contactelor neîntrerupte din secolele XIII–XV, dar şi faptul că din partea acesteia şi a flotei sale se aştepta ajutor împotriva turcilor, ea avînd multe motive, în primul rând de ordin economic, să nu dorească instalarea lor la Constantinopol. În plus, pentru că nu cunoaştem nimic despre autor şi locul unde a apărut acest cântec, o altă ipoteză ar fi aceea că este o creaţie a unui grec care trăia sub stăpânire veneţiană, fie la Veneţia, unde deja se constituia o importantă colonie grecească15, fie în teritoriile greceşti aflate sub stăpânirea acesteia.

Uneori catastrofa produsă în 1453 este atribuită unui duşman din interior, unei trădări. Acesta este cazul unui cântec popular din Pont, în care responsabilitatea ocupării oraşului este pusă în seama “marelui” Giovanni Giustiniani Longo, a laşităţii celor care conduceau apărarea oraşului şi a trădării celor doisprezece consilieri ai împăratului elen, care au predat cheile oraşului:

Tηv Πoληv ovταv ωριζεv o Eλληv Kωσταvτιvoυ,

ειχε πoρταμoυς δικλωπoυς, αφεvτoυς φoβετσαρoυς,

ειχεv αφεvτηv σερασkερ τov μεγαv Iωαvvηv.

Eκειvoς ειχε συvoδov Ρωμαιoυς δωδεκαραv, 

εκειvoς ειχε μεκχεμεv Ρωμαιoυς αφεvταδες.

Eκειv κ εκριvvαv δακαια, εδωκαvτα κλειδια... 16

Autorul anonim al unui alt θρηvoς Kωvσταvτιvoυπoλεως, după ce prezintă situaţia disperată în care se găseau împăratul şi supuşii săi, dovedind o destul de bună cunoaştere a realităţilor politice occidentale, spune că creştinii din oraş nădăjduiau să primească ajutor din partea papei, a cardinalilor lui, a dogelui Veneţiei şi a regelui Franţei, a basileului Germaniei şi a tuturor ducilor, conţilor, principilor:

τov αγιωτατov τov παπαv τε της Pωμης

και εις τoυς γκαρδιvαλιoυς σoυ, vα δωσoυσι Boηθειαv

εις τoυς ρεγαδαις της Φραγκιας τωv αυθεvτωv τωv oλωv,

δoυκαδαις, κoυvτoυς, πριγκιπαις, και τα κoυμoυvια oλα,

μετα τoυ βασιλεως τε τoυ της Aλαμαvιας ...

... απo τηv Bεvετιαv τηv πoλυχρ υσωμεvηv,

καραι απo τηv Γεvoβαv, τριηρεις κ η λιβιερα,

και απo τηv Kατελωvιαn και απ oληv τηv Iταλιαv... 17

Aceeaşi idee, dar mult amplificată, o regăsim într-un alt θρηvoς της Kovσταvτιvoυπoλεως, păstrat într-un manuscris din 1495, dar realizat probabil imediat după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor18, care deplânge sfârşitul nefericiţilor credincioşi Romei şi nenorocirea care a lovit împărăţia lor, pierderea oraşului care îi proteja deopotrivă pe latini şi Romei:

Evι τoυ κoσμoυ χαλασμoς και συvτελεια μεγαλη,

Συvτελεσμoς τωv Χριστιαvωv τωv ταπειvωv Pωμαιωv

Oμως ας τo θλιβoυv πoλλα και τα γεvη Λατιvωv

Δια τoυτo πoυ συvεβηκεv βασιλειαv Pωμαιωv

Διατ ητov σπητιov oλovωv, Pωμαιωv και Λατιvωv

H Πoλις η κακoτυχoς κι o βασιλευς oμαδηv... 19

Această creaţie este, de fapt, un îndemn adresat “mai marilor” Apusului pentru a pune capăt conflictelor dintre ei şi a se uni pentru a veni în ajutorul Imperiului romeilor, aceasta fiind considerată de autor adevărata dovadă a prestigiului şi puterii lor (Aυθεvταις ευγεvεστατoι, της Δυσης μεγιστατες / Eδω ας φαvη η δoξα σας, oλη η δυvαμις σας )20 . Sunt apoi amintite şi chemate pe rând statele occidentale şi conducătorii lor (της Δυσης oι αυθηvταις: Pηγαδες, κovτoι, πριγκιπες, δoυκαδες, καβαλλαρoι 21) care ar fi putut veni în sprijinul romeilor împotriva păgânilor. Mai întâi lăudata Veneţie şi nobilii săi iluştrii, care au greşit faţă de romei, sunt întrebaţi unde a rămas ajutorul lor:

Ω Bεvετια φoυμιστη, μυριoχαριτωμεvη,

Aυθεvταις ευηεvεστατoι, λαθoς μεγαλov ητov,

εις τηv Kωvσταvτιvoυπoλιv μεγαλov κριμα ητov.

Πoυ ητov βoηθεια σας, αυθεvταις Bεvετζιαvoι... 22

Mai departe, într-un alt pasaj, se adresează din nou “înţelepţilor veneţieni”, sprijiniţi de Dumnezeu, care dispreţuiesc înşelăciunea, jaful şi orice nedreptate, fiind dornici să menţină pacea (Ω Bεvετζιαvoι πovηρoι ... / Bλεπω o θεoς σας βoηθα μετηv δεξιαv τoυ χειρα / Oτι κλεψιαις δεv θελετε, απραγαις, αδικιαις... )23.

Este apoi rândul “înţelepţilor cetăţeni ai Genovei” să fie întrebaţi ce s-a întâmplat cu înţelepciunea şi onoarea lor, mândria şi nobila voinţă, floarea nobilimii şi bogăţiile adunate în Galata, nobilele lor soţii şi fecioare; toate au fost luate de turci, de aceea ei trebuie să vină cu toate forţele asupra păgânilor pentru a se răzbuna:

Ω Γεvoβεσoι φρovιμoι, πoυτov o λoγισμoς σας,

και πoυ η δoξα κι η τιμη και πoυ η συμβoυλη σας

Πoυvαι τ αρχovτoλoγια σας πoυvαι η παρρησια σας

Πoυvαι τo ασημoχρυσαφov και τo πoλυ λoγαρι,

Oπoυχετες τov Γαλαταv εικ τα σκηvωματα σας

και πoυvαι αι ευγεvικαις και αι αρχovτoπoυλαις,

τoυ καστρoυ αι Γαλατιαvαις, αι Γεvoβεσoπoυλαις... 24

Destinυl necrυţător care l-a lovit pe împăratul Constantin trebuie să fie un fel de avertisment pentru cei mai luminaţi dintre seniorii Apusului, iar printre aceştia pentru regele din Paris, cel dintâi între monarhii din Occident, conducător al francezilor, bărbaţi viteji şi războinici care trebuie să arate tăria armatei lor răzbunând casa imperială care provenea din sânge franc:

Pηγαv τov εκλαμπρoτατov τoυ Παρισιoυ τov πρωτov,

Πρωτoαρχov τωv αυθεvτωv τωv τoπαρχωv της Δυσης.

Ω Φρατζα τιμιoτατη και πoλυφoυμισμεvη,

Φραζoρσιdες πoλεμισται, αvδρες μoυ στρατιωται...

Εκδικησιv vα πoισετε της ταπειvης της Πoλης.

Διατι και τo βασιλειov απo τηv Φρατζα ητov... 25

Atenţia aυtorυlυi anonim se îndreaptă apoi către războinicii englezi, înţelepţi fii ai Angliei, onoraţi prin faptele lor de arme (Λoιπov κovτευγω τα πoλλα στρεφoμαι πρoς Aγκλεζoυς, / Ω Aγκλεζoι φρovιμωτατoι τιμιoι τωv αρματωv ) 26. Căci creştinii se ceartă şi luptă unii cu alţii, iar Dumnezeu trebuie să-i împace pentru că toţi, francezi, britanici, spanioli şi germani, orice regat din Apus (Φραζζεζoυς και Aγκλεζιdες, Σπαvιoλoυς, Aλαμαvoυς, / Πασ αυθεvτια, πασ αρχη, της Δυσεwς τα μερη... 27) trebuie să meargă împreună împotriva popoarelor păgâne pentru a smulge din mâinile lor oraşul creştinilor, al romeilor şi latinilor (τηv Πoλιv τωv Χριστιαvωv, Λατιvωv και Pωμαιωv 28). Sunt amintiţi apoi nobilul duce al Burgundiei (αυθεntη και δεσπotη), încărcat de onoare şi comandant militar de seamă, şi vitejii războinici burgunzi care mereu au arătat prietenie împărăţiei romeilor, basileului lor şi au onorat Sf. Sofia:

Tωρα αvαθυμηθηκα τov αυθεvτη τov δoυκαv

Kυριov της Mπoυργoυvεζoι αληθιvoι, αvδρες αvδρικoτατoι

Oπoυξετε πoλληv φιλιαv παvτας τηv βασιλειαv,

εις αρχovτας και εις πτωχoυς, κ εις τηv αγιαv Σoφιαv... 29,

pentru ca ulterior să-şi îndrepte atenţia către nobilii provensali, războinici încercaţi în lupte, împreună cu spaniolii şi portughezii (Ω Πρoβεvτζαλoι, ευγεvικoι, στρατιω ται τoυ πoλεμoυ, Mετα τωv Iσπαvιoλωv τε και τωv Πoρτoυγαλεζωn... )30. Autorul mai precizează că era nevoie doar de voinţa lor pentru a nimici pe turci, iar odată cu aceştia s-ar retrage şi regele Granadei, pe care l-au lăsat să prospere în loc să-l distrugă, aşa cum le cerea chiar propriul interes:

Σπαvιoλoυς, Πρoβεvτζιαλoυς τε με τωv Πoρτoυγαλεωv

Movov vα oμovoιασoυσι αv θελoυσι και μovov,

τov Toυρκov εξεριζovoυv εκ τηv Δυσιv

και μετ αυτoυςo ευγεvης o ρηγας της Γραvατας ...31

Cum era şi firesc, nu puteau lipsi dintre cei chemaţi pentru a veni în ajutorul Constantinopolului împăratul Germaniei, onorat de toţi, şi cel renumit pretutindeni, regele Ungariei, care trebuiau să se înarmeze şi să pornească împotriva necredincioşilor32. În opinia autorului, toţi aceşti creştini aşteaptă doar un semn, să-i vadă pe principii creştini cu stindardul purtând crucea Mântuitorului şi cu armatele lor, pentru a porni lupta împotriva păgânilor33. Dar, potrivit “threnos-ului” publicat de Ellissen, ei trebuie să dovedească faptul că sunt creştini punând capăt luptelor dintre ei şi concentrându-şi toate forţele pentru a organiza o cruciadă în vederea eliberării Constantinopolului. Aşadar, confruntat cu pericolul reprezentat de necredincioşii turci, autorul acestui cântec de jale nu se mai teme de neajunsurile pe care le-ar putea, eventual, provoca cruciaţii şi îi îndeamnă să vină în Orient. În legătură cu acest “threnos” se impune însă şi o altă precizare: poetul anonim dovedeşte o foarte bună cunoaştere a realităţilor politice occidentale, chiar a raporturilor dintre statele apusene. Analiza atentă a acestei poezii poate ridica însă o altă întrebare: în ce măsură autorul, despre care nu cunoaştem nimic, după cum nu ştim nici locul unde a apărut acest cântec, este chiar un reprezentant al literaturii populare bizantine din secolul al XV-lea? Prin cunoştinţele pe care le dovedeşte, prin felul în care se exprimă, el pare a se apropia mai degrabă de mediile intelectuale bizantine din această perioadă, am putea spune chiar de gruparea pro-occidentală34, creaţia lui amintind, evident păstrând proporţiile în acest sens, de locul pe care îl ocupă Chalcocondyl între istoricii bizantini din secolul al XV-lea.

Nu putem omite din prezentarea surselor populare “Cronicile minore” editate de P. Schreiner, şi acestea fiind tot creaţii anonime realizate în limba populară, multe dintre ele provenind chiar din mediile călugăreşti. Fiind însă vorba despre cronici, şi în acest caz lipsesc informaţiile care ne-ar putea ajuta să conturăm imaginea occidentalilor în mediile populare bizantine, întrucât autorii acestora se limitează de cele mai multe ori doar la consemnarea seacă a unui eveniment, fără a da mai multe amănunte. Astfel, într-una din croncile împărăteşti (Reichschroniken) este amintită călătoria împăratului Manuel al II-lea în Apus, spunându-se doar că a plecat la regii creştinilor de acolo (παρα τωv εκεισε ρηγωv Χριστιαvωv ) pentru a le solicita ajutorul35 sau că s-a întors din Franţa (εκ της Φραγκιας) 36. În mai multe rânduri este menţionat conciliul de la Florenţa, unde grecii au mers pentru unirea bisericilor în vederea obţinerii sprijinului împotriva “agarenilor”, dar cea mai amplă relatare despre acest eveniment este următoarea:  Iωαvvης ...τηv συvoδov εv τη Φλωρεvτια και συγκλιvας κατ αvαγκηv τoις δoγμασι τωv Λατιvωv εvεκα βεηθειας της πρoς τoυς Aγαρηvoυς ... 37.

Cucerirea Thessalonicului de către Murad al II-lea în 1430, după ce în 1423 fusese cedat veneţienilor, este amintită la fel de sumar: τo αυτo ετoς επηρεv o Aμoυρατμπεης τηv Θεσσαλovικηv απo τα χερια τωv Bεvετικωv 38, aceeaşi cronică precizând că anterior oraşul fusese dat de către bizantini veneţienilor: παρεδoθη η μεγαλoπoλις Θεσσαλovικη εις χειρας τωv Λατιvωv hγoυv τωv Bεvετικωv 39. Tot în aceeaşi cronică “locală” este amintită înfrângerea regelui Ungariei la Varna în anul 1444: εσκoτωθη o ρηx της Oυγκριας εις τηv Bαρvαv απo τov αμηραv σoυλταv Aμoυρατη 40, fără a menţiona măcar numele regelui sau altceva în legătură cu cei care au participat la această bătălie.

Pentru că am amintit despre cucerirea Thessalonicului, nu putem să nu includem în această discuţie alte trei cântece populare (μovωδιαι ) al căror caracter şi provenienţă istorică sunt evidente, fiind inspirate de ocuparea acestui oraş de către turci în anul 1430 şi realizate la scurt timp după acest eveniment. Ele au fost descoperite de Spiridon Lambros în diferite manuscrise şi publicate la începutul secolului XX41şi credem că sunt, de asemenea, foarte interesante pentru explorarea structurilor mentale din societatea bizantină în general şi din mediul provincial bizantin, în special. Pentru unul dintre autorii anonimi, Thessalonicul este un oraş creştin, a doua capitală a ortodoxiei după oraşul imperial. Această idee apare, într-o formă puţin diferită, într-una dintre creaţiile populare publicate de Lambros, în care Thessalonicul este prezentat ca un oraş superior celorlalte prin credinţă, plasat imediat după Constantinopol, oraşul imperial aflat deasupra tuturor42.

Într-o altă creaţie anonimă, intitulată Movwδια εις τηv θεσσαλovικηv δια στιχωv ηρωικωv (chiar dacă, pe alocuri, textul său este destul de dificil de citit şi de înţeles), poetul anonim se referă şi la rolul pe care l-au avut veneţienii în derularea evenimentelor care au precedat cucerirea Thessalonicului de către otomani, desemnându-i şi el, ca şi ceilalţi autori, cu termenul de Latini (Λατιvoι ). Astfel, se menţionează că τo Λατιvωv εθvoς, părăsindu-şi oraşul propriu, a venit în ajutorul thessalonicienilor timp de şapte ani, cu scopul de a opri incursiunile Ismaeliţilor (oι Iσμαιληtoι ) şi de a-i ţine departe de oraş cât timp va putea face acest lucru (Eπτα μεv Λατιvωv ετεαεσχov / oιδ' ες επικoυριηv εθvoς, ιv ως εκας αλμα / τηv εφoδov συστελλωσιv ’Iσμαιλητωv ). Aceşti Latini, ne spune poetul, au dat dovadă de mare curaj, luând hotărârea de rezolva problema faţă în faţă cu otomanii43.

Nu putem încheia menţionarea surselor populare fără a preciza faptul că ne-am îndreptat atenţia în special asupra celor care datează din secolul al XV-lea şi au fost realizate de autori anonimi în limba populară, nu foarte numeroase de altfel. În această ultimă perioadă din existenţa sa, când Bizanţul este din ce în ce mai mult ameninţat de înaintarea otomanilor, oamenii reacţionează, dar fiecare potrivit condiţiei sale sociale, gradului de cultură şi propriilor interese. Astfel, istoricii care au abordat această problemă consideră că, în ajunul catastrofei, bizantinii erau divizaţi în două tabere inspirate de idei politice şi religioase diferite: în vreme ce o parte a societăţii bizantine devenea mai puţin intolerantă faţă de apuseni, începând să privească spre Occident ca spre singura sursă de ajutor militar şi chiar să favorizeze unirea religioasă cu Roma ca mijloc de salvare a statului, exista o grupare anti-occidentală ce cuprindea cea mai mare parte a societăţii bizantine, şi în special masele populare, grupare care, sub influenţa clerului, respingea pretenţiile papalităţii de supremaţie în întreaga lume creştină şi nu trecuse peste resentimentele provocate de comportamentul Latinilor în timpul cruciadelor şi în perioada care a urmat acestora44. Deşi este greu de precizat, pentru această perioadă, în primul rând, în ce măsură aceste creaţii sunt într-adevăr creaţii ale “poporului” sau sunt doar destinate lui (autorii fiind anonimi), iar în al doilea rând, dacă există o legătură între ele şi categoria intelectualilor bizantini, credem că se poate afirma faptul că sursele considerate populare din secolul al XV-lea nu reflectă într-o prea mare măsură credinţele şi aspiraţiile grupării anti-occidentale. O dovadă în acest sens o constituie faptul că nu am întâlnit nici o creaţie populară care să vadă în occidentali nişte barbari sau schismatici, aşa cum erau priviţi aceştia în secolele precedente, dimpotrivă, ei sunt consideraţi de cele mai multe ori conchristiani, “creştinii apuseni” de la care se aşteaptă ajutor împotriva turcilor necredincioşi.

Pe baza celor prezentate mai sus, considerăm că se impun câteva consideraţii în legătură cu felul în care erau priviţi occidentalii în mediile populare bizantine ale secolului al XV-lea. Propunând imaginea Celuilalt ca temă pentru studiul nostru, există unele aspecte care pot reţine atenţia în mod deosebit, şi anume examinarea identităţii şi alterităţii politice, religioase şi culturale. Întrucât imaginile nu reprezintă doar expresiile cele mai închegate ale alterităţii, ele pornesc întotdeauna de la un referent, oglindindu-i calităţile, temerile şi aspiraţiile şi de aceea “vorbesc” şi despre cei ce le propagă, aspectul lor identitar fiind complementar celuilalt şi interacţionând cu el45, este necesar, aşadar, să se studieze alteritatea în raport cu identitatea, să fie definite, mai întâi, elementele caracteristice pentru cetăţeanul bizantin, înainte de a putea vorbi despre Celălalt. De-a lungul existenţei imperiului lor, bizantinii s-au definit pe ei înşişi prin raportare la realităţile care au pus bazele unităţii lumii bizantine, şi anume statul, cultura, dar mai ales biserica. Prin urmare, şi caracterizarea alterităţii presupune abordarea aceloraşi aspecte, însă la cele menţionate vom adăuga însuşirile fizice şi pe cele morale45bis, şi ele cu un rol important în procesul de cunoaştere a Celuilalt.

Pornind de la acest nivel, acela al caracteristicilor fizico-morale, putem remarca, în primul rând, faptul că autorii anonimi se referă rareori la aspectul fizic al concetăţenilor lor, iar atunci când întâlnim o asemenea situaţie indicaţiile sunt indirecte. Astfel că despre trăsăturile fizice ale grecului Iαvvακιs suntem informaţi pornind de la comparaţia cu “zvelteţea unui franc” şi “graţia unui veneţian”. O altă observaţie ar fi aceea că nu ne surprinde imaginea favorabilă despre însuşirile fizice ale occidentalilor, dacă avem în vedere că încă din perioada primelor contacte directe cu aceştia, Ana Comnena lăuda frumuseţea fizică a cavalerilor pe care îi vede la curtea tatălui său46. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre trăsăturile morale ale occidentalilor, istoricii bizantini ai secolelor XII-XIV punând deseori în lumină diferenţele insurmontabile care existau între ei şi occidentalii caracterizaţi prin ipocrizie, avariţie, aroganţă, insolenţă etc.47. Chiar dacă nu mai sunt la fel de accentuate şi negative ca în secolele precedente, un semn de întrebare ridică, totuşi, calităţile lor morale aşa cum sunt evidenţiate de două dintre poeziile populare menţionate mai sus. În primul rând, în momentele de grea încercare create de luptele cu turcii, după intrarea acestora în oraş, împăratul bizantin Constantin al XI-lea48 este abandonat nu numai de cretani, ci şi de genovezi şi veneţieni, care preferă să părăsească lupta şi să se pună la adăpost pe navele lor, dând în felul acesta o dovadă de laşitate. Aceeaşi idee o regăsim la autorul “threnos-ului” din Pont, la care responsabilitatea cuceririi Constantinopolului este pusă în seama genovezului Giovanni Giustinianni Longo şi a laşităţii celor din jurul său, deci inclusiv a veneţienilor şi genovezilor aflaţi pe zidurile oraşului, dar şi pe seama trădării celor doisprezece consilieri ai împăratului. Chiar în “thenos-ul” publicat de Ellissen, în ceea îi priveşte pe veneţieni ni se spune că aceştia au greşit faţă de imperiul romeilor şi împăratul său, greşeală care a costat scump în perspectiva confruntărilor cu turcii, fără a ni se preciza însă despre ce greşeală este vorba. Dar în cazul acestui “threnos”, scris, în mod evident, pentru a-i îndemna pe occidentali să se mobilizeze cu scopul eliberării Constantinopolului, sunt mult mai explicit afirmate virtuţile popoarelor apusene (înţelepciunea, onoarea, vitejia, eroismul, dispreţul pentru înşelăciune şi jaf) în încercarea de a le convinge de necesitatea organizării unei cruciade împotriva turcilor.

Din punct de vedere politic, Bizanţul este continuatorul Imperiului Roman, el s-a considerat moştenitorul de drept al Romei, de la care a preluat teoria politică, ideea ecumenică pe care aceasta, după Alexandru cel Mare, a invocat-o pentru a conduce lumea49. Teoria politică a bizantinilor este cel mai bine ilustrată de terminologia pe care au folosit-o pentru a-şi desemna imperiul, locuitorii şi instituţiile acestuia. Astfel, din secolul al IV-lea şi până în secolul al XV-lea, bizantinii s-au numit întotdeauna pe ei înşişi romani / romei (‘Pωμαιoι), capitala lor era Noua Romă (Nεα ‘Pωμη) sau, mult mai frecvent în secolul al XV-lea, era numită simplu Oraşul (Πoλις ), statul lor era Imperiul Roman sau împărăţia romeilor (η βασιλεια Ρωμαιωv ), iar titlul împăratului lor a fost întotdeauna cel de basileus ton Rhomaion (βασιλεuς τωv Pωμαιωv ), uneori numit simplu basileus sau megas basileus – împărat universal, alesul lui Dumnezeu pentru a conduce întreaga lume terestră. Aceasta este, de altfel, şi opinia autorilor creaţiilor populare din secolul al XV-lea, care dau în mod frecvent statului bizantin numele η βασιλεια Rωμαιωv , expresie în care termenul Pωμαιoι defineşte caracterul roman al statului, având aşadar o semnificaţie predominant politică. Însă în threnos-ul publicat de Ellissen autorul anonim se referă şi la sclavia impusă de turci poporului romeilor (to γεvoς τov Pωμαικωv )50. Fiind cunoscută situaţia imperiului în secolul al XV-lea, credem că putem afirma că expresia are în primul rând o conotaţie etnică, aceea de popor al romanilor / romeilor de limbă greacă şi credinţă ortodoxă (aşadar, asemănător cu γεvoς Pωμαιωv din opera istoricului Ducas51), sens care s-a identificat treptat cu elenismul medieval şi s-a păstrat timp de secole ca denumire uzuală, populară a grecilor52.

În ceea ce priveşte terminologia folosită, la acest nivel, pentru a-i desemna pe occidentali, considerăm că se impun câteva observaţii. În primul rând, dacă la sfârşitul secolului al XI-lea şi în perioada care a urmat Occidentul creştin era privit global iar popoarele creştine din Europa Apuseană erau desemnate colectiv de bizantini cu termenul de Latini, implicând prin aceasta şi supunerea lor faţă de pontiful roman53, acum, în secolul al XV-lea, situaţia se schimbă, în sensul că autorii anonimi ai creaţiilor populare, ca de altfel şi istoricii din acele timpuri, fac distincţia între aceste popoare, vorbind despre francezi, englezi, germani, spanioli etc. Această schimbare este rezultatul unei mai bune cunoaşteri a realităţilor occidentale, ca urmare a contactelor neîntrerupte dintre cele două lumi, intensificate în special în secolele XIV-XV, iar în aceste condiţii orizontul politic şi geografic al bizantinilor se lărgeşte şi Occidentul încetează să mai fie privit în mod global. O a doua observaţie care se impune, însă, este aceea că numele de Latini continuă să fie folosit de bizantinii veacului al XV-lea, dar el are în primul rând o dimensiune religioasă, desemnând pe creştinii apuseni şi dogma lor în raport cu romeii ortodocşi. Ceea ce dispare însă este conotaţia peiorativă care făcea din numele de Latin, mai ales în secolele XII-XIII, un sinonim pentru barbar şi schismatic.

În sfârşit, o altă observaţie este legată de expresia τo Λατιvωv εθvoς, folosită de autorul anonim în Movωδια εις τηv θεσσαλovικηv δια στιχωv ηρωικωv , creaţie populară în care veneţienii sunt desemnaţi cu termenul de Latini, în acest caz termenul având, după părerea noastră, şi o încărcătură politică. Termenul εθvη , folosit în Noul Testament pentru Gentiles, era utilizat de bizantini, în mod frecvent, pentru a desemna pe cei aflaţi în afara teritoriilor dreptcredincioşilor. Deşi considerat puţin mai politicos decât βαρβαρoς, el nu era aplicat, de regulă, şi romanilor / romeilor, în acest fel fiind evidenţiată distanţa dintre ei şi celelalte neamuri54.

Nu putem încheia discuţia la acest nivel fără a ne referi, pe scurt, şi la titulatura folosită de autorii creaţiilor populare pentru desemnarea principilor occidentali. În mod firesc, respectând tradiţia imperială care nu recunoştea existenţa unui alt imperiu universal, pentru aceşti autori împăratul bizantin este basileu al romanilor / romeilor(βασιλευς τωv Pωμαιωv ) sau simplu βασιλευς împărat universal. Orice altă formaţiune politică are o existenţă limitată în timp şi spaţiu; astfel, împăratul occidental este întotdeauna desemnat cu titlul de basileu al Germaniei βασιλευς της Aλαμαvιας ), expresie care, în opinia noastră, presupune o limitare teritorială a autorităţii acestuia. Sunt amintiţi, de asemenea, regi (al Franţei, al Ungariei), duci, conţi, autorii noştri dovedind o cunoaştere destul de bună a titulaturilor principilor apuseni, chiar dacă uneori mai apar unele confuzii sau inexactităţi. Nu este lipsit de importanţă şi semnificaţie faptul că adeseori, pentru desemnarea principilor occidentali, este folosit şi titlul de αυθεvτης . Acelaşi titlu fusese folosit în secolul precedent de Patriarhia din Constantinopol în cele două documente referitoare la întemeierea mitropoliei ţării Româneşti, în care Nicolae Alexandru este numit μεγας βoιβoδας και αυθεvτης. 54bis. Termenul este utilizat, în ambele situaţii, cu înţelesul de stăpân absolut, legitim, având aceeaşi semnificaţie cu formula rex est imperator in regno suo sau cu calificativul de αυτoκρατωρ din titulatura oficială a împăraţilor bizantini, şi anume afirmarea puterii depline a suveranilor, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional55. Este uşor de înţeles de ce nu putea fi folosit calificativul autocrator, rezervat numai pentru suveranul de la Constantinopol, dar faptul că aceasta este semnificaţia termenului αυθεvτης este confirmat, tot în secolul al XV-lea, de istoricul bizantin Georgios Sphrantzes care în opera sa se referă, în mai multe rânduri, la împăratul Constantin al XI-lea numindu-l αυθεvτης μoυ και βασιλεúς. 56.

Alături de teoria politică şi chiar mai mult decât aceasta, o altă structură definitorie a mentalului colectiv medieval, în general, şi am putea spune a celui bizantin, în mod special, este desigur cea religioasă, spiritul profund religios al omului medieval reprezentând, de fapt, o formă specifică de identitate57. Este cunoscut faptul că, de la începuturile istoriei sale, bazele Imperiului bizantin au fost prestigiul şi legitimitatea moştenirii romane, pe de o parte, şi forţa credinţei creştine, pe de altă parte. Acestea reprezintă, în fapt, cele două calităţi specifice lumii bizantine, compusă din oameni care se supun autorităţii romane reprezentată de împăratul de la Constantinopol şi care aparţin bisericii creştine (ortodoxă în ultimele secole din existenţa statului bizantin)58. Şi pentru autorii creaţiilor populare bizantine din secolul al XV-lea concetăţenii lor, în ciuda păcatelor lor, sunt numiţi adeseori χριστιανοι, iar imperiul lor este imperiul creştin al romeilor. Dar, în threnos-ul publicat de A. Ellissen, acest imperiu a suferit pedeapsa divină şi a fost transformat în ruine numai datorită faptelor rele, răscoalelor, minciunilor şi înşelăciunilor, împreună cu celelalte păcate ale creştinilor59. Capitala împărăţiei romeilor, Constantinopolul, este individualizat în primul rând în calitatea sa de centru al lumii creştine, el este, după cum am arătat mai sus, ochiul Orientului şi al creştinătăţii, orgoliul creştinilor şi mândria sfinţilor. Cucerirea lui de către otomani era o ameninţare pentru întreaga Creştinătate, care trebuia să se păzească de acum înainte de leul care soarbe sângele creştinilor60. Dacă oraşul imperial, Constan-tinopolul, se află situat deasupra tuturor oraşelor, la rândul său Thessalonicul este plasat imediat după el tocmai datorită credinţei sale. Thessalonicienii formează o comunitate religioasă, ortodoxă, aflată şi ea sub protecţia divinităţii şi mai ales sub aceea, mult mai vizibilă, a Sf. Dimitrie, ale cărui miracole, înfăptuite în favoarea acestei comunităţi şi de multe ori încurajatoare pentru membri ei, sunt amintite de autorul anonim61.

Dar Constantinopolul, în threnos-ul publicat de Ellissen, nu este numai oraşul creştinilor romei, ci şi al latinilor (τηv Πoλιv τωv Χριστιαvωv, Λατιvωv και Pωmαιωv ), această denumire având, aşa cum am arătat, în primul rând o semnificaţie religioasă, implicând supunerea lor faţă de pontiful roman. Căci papa, aflat în scaunul Sf. Petru, este nu numai stăpânul vechii Rome, ci şi şeful onorat al Bisericii Romane, care prin acţiunea lui sfântă trebuia să-i adune pe toţi principii creştini în jurul stindardului crucii pentru a lupta împotriva necredincioşilor62. De altfel tot la creştinii apuseni, mai precis la “franci”, Sf. Fecioară cere să fie trimise cele mai preţioase obiecte din biserica Sf. Sofia pentru a nu cădea în mâinile turcilor, o dovadă în plus că, deşi existau divergenţe de natură religioasă de care în mod sigur erau conştienţi, confruntaţi cu “fiii lui Agar” bizantinii realizează acum că  atât ei cât şi occidentalii aparţin aceleiaşi lumi creştine. O atitudine ceva mai radicală întâlnim în Μονωδια εις την Θεσσαλονικης δια στιχων ηρωικων, în care poetul anonim aminteşte despre aroganţa Latinilor (veneţienilor) care, prin dogma lor, s-au depărtat de Dumnezeu, aluzie evidentă la schisma existentă între biserica bizantină dreptcredincioasă şi cea romană.

În sfârşit, un ultim aspect pe care ne-am propus să-l abordăm este cel cultural, deşi din acest punct de vedere referirile autorilor anonimi sunt prea puţin numeroase. Un lucru credem însă că poate fi evidenţiat. Este vorba despre faptul că într-un cântec popular din Pont, semnalat mai sus, deşi supuşii săi sunt desemnaţi cu termenul de romei, ultimul împărat bizantin este numit o Eλληv Kωσταvτιvoυ 63. Utilizarea numelui de eleni nu este o noutate în mediile intelectuale bizantine. Frecvent folosit din perioada de început a creştinismului ca un sinonim pentru păgâni, acesta dobândeşte treptat, începând din secolul al XIII-lea, o nouă semnificaţie, politico-etnică, iar bizantinii, care s-au denumit secole de-a rândul romani, ca cetăţeni ai Imperiului Roman Creştin, încep să se desemneze cu numele de eleni. Ceea ce a influenţat profund această evoluţie a terminologiei politico-etnice a fost experienţa celei de-a patra cruciade şi consecinţele sale politico-economice, care au convins pe bizantini că două lucruri îi fac diferiţi şi chiar superiori faţă de latini: credinţa ortodoxă şi moştenirea elenismului antic64. Reapariţia numelui de elen nu este întâmplătoare, ea anunţă o schimbare în viaţa Imperiului, schimbare care trebuie atribuită mai ales manifestărilor vieţii intelectuale, căci această renaştere a elenismului nu este atât efectul unei înfloriri a civilizaţiei materiale bizantine, cât mai degrabă reflexul unei perioade de criză accentuată care a culminat cu prăbuşirea statului romeilor.

Concluzionând, se poate afirma că aproape întreaga atenţie a autorilor literaturii populare bizantine din secolul al XV-lea este concentrată, în mod firesc, asupra problemelor legate de cuceririle turcilor şi pericolul reprezentat de aceştia pentru imperiul lor. În aceste condiţii, dintre două ameninţări, bizantinii au ales-o pe cea mai mică, i-au ales pe cei care, în ciuda diferenţelor, sunt de asemenea creştini. Prin urmare, divergenţele dintre bizantini şi occidentali devin din ce în ce mai puţin importante, occidentalii nu se mai situează în sfera alterităţii barbare şi, chiar dacă rămân ostili şi de temut din unele puncte de vedere, ei constituie o alteritate de dialog65. Adevăraţii barbari, cei care se situează în afara lumii civilizate şi care reprezintă alteritatea absolută, barbară, rămân, în mod evident, turcii.



1 V. în acest sens Gh. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, pp. 15–20.
2 V. pentru această problemă C.Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, Bucureşti, 1968, pp. 42–48; H. Grégoire, Epopeea bizantină şi raporturile ei cu epopeea turcă, în vol. “Literatura Bizanţului”, ed. N.ª. Tanaşoca, Bucureşti, 1971, pp. 291–295; Bruno Lavagnini, La letteratura neoellenica, Milano, 1969, pp. 9–26; L. Politis, A History of Modern Greek Literature, Oxford, 1975, pp. 23–25. Nu ne-a fost accesibilă deocamdată lucrarea lui H. G. Beck, Geschichte der Byzantinische Volksliteratur, München, 1971.
3 V. în acest sens B. Knös, Histoire de la littérature néo-grecque.La période jusqu’en 1821, Stockholm-Göteborg-Upsala, 1962, p. 71-88; E. Kriaras, Diglosia în ultimele secole ale Bizanţului.Naşterea literaturii neogreceşti, în vol. “Literatura Bizanţului”, pp. 260–287.
4 B. Knös, op. cit., p. 42, 87; v. şi H. Ahrweiler, L’idéologie politique de l’Empire byzantin, Paris, 1975, p. 103-114; J. Voyatzidis, La Grande Idée, în vol. 1453–1953. Le cinq-centième anniversaire de la prise de Constantinople, “L’Hellénisme contemporain”, II, 7, fasc. hors série, Atena, 29 mai 1953, pp. 280–282.
5 C. Th. Dimaras, op.cit., pp. 48–49; L. Politis, op. cit., pp. 28–29; B. Lavagnini, op. cit., pp. 28–31.
6 D. C. Hesseling, Histoire de la littérature grecque moderne, Paris, 1924, p. IX.
7 Despre romanele bizantine în versuri v. L. Politis, op. cit., pp. 28–33; C. Th. Dimaras, op. cit., pp. 51–55; Introducerea din A. Trypanis, Medieval and Modern Greek Poetry, Oxford, 1951, xxxii-xxxiv; despre influenţa occidentală D. Geanakoplos, Byzantine East and Latin West: two Worlds of Christendom in Middle Ages and Renaissance, Oxford, 1966, p. 29; pentru text  v. L. Politis, Πoιητικη Avτoλια, B. Mετα τηv Aλωση 15oς και 16oς αιωvoς, Atena, 1967, pp. 85–129; traducerea în S. Lambros, Collection de romans grecs, Paris, 1880, text şi treducere în R. Cantarella, Poeti bizantini, I. Testi; II. Introduzione, Traduzione e Commento, Milano, 1948.
8 C. Th. Dimaras, op. cit., pp. 30–31.
9 E. Legrand, Recueil de chansons populaires grecques, Paris, 1874, p. 32.
10 Anthologie des chansons populaires grecques, Collection UNESCO d’oeuvres représentatives, Paris, 1967, p. 183.
11 E. Legrand, op. cit., pp. 74–76, cu traducerea textului; în limba franceză G. Walter, La ruine de Byzance, Paris, 1958, pp. 330–331.
12 Pentru acest cântec popular, cu diferite variante v. R. Cantarella, op. cit., vol. I, p. 251; Tα συμβoλα της εθvικης πιστεως –Kωvσταvτιvoυπoλις και Aγια Σoφια, Atena, 1953, p. 78; N. G. Politis, Eκλαι απo τα τραγouδια τoυ ελληvικoυ λαoυ, Atena, 1966, pp. 12–13; pentru traducere v. G. Megas, La prise de Constantinople dans la poésie et la tradition populaires, în vol. 1453-1953. Le cinq-centième anniversaire de la prise de Constantinople, “L’Hellénisme contemporain”, II, 7, fasc. hors série, Atena, 29 mai 1953, pp. 125–133; A. Pertusi, La caduta di Constantinopoli, II. L’eco nel mondo, Florenţa, 1976, pp. 396–397; Idem, Ripercussioni della caduta di Constantinopoli: un esempio di interrelazioni culturali nel secolo XV tra il sud-est Europeo, il mondo mediterraneo e quello pontico, în “Actes du IIIe Congrès International d’Etudes du Sud-Est Européen”, vol. II, Bucureşti, 1975, p. 36; B. Knös, op. cit., p. 161. Acest cântec reia de fapt o idee populară mai veche, legată de cucerirea Constantinopolului în 1204: atunci se credea că altarul din Sf. Sofia a fost luat de o navă veneţiană şi trimis în republica italiană. De aceea, într-o altă variantă a poeziei menţionate mai sus, nava care transportă altarul εις τηv Fragkia a naufragiat în Marea Marmara (v. Tα συμβoλα της εθvικης πιστεως , p. 9), astfel că acesta nu a mai ajuns la vechii cuceritori (v. G. Megas, op. cit., pp. 131–132)
13 L. Politis, Πoιητικη Avτoλoγια, B., Aτεvα, 1967, pp. 13–14; G. Walter, op. cit., pp. 328–330; Tα συμβoλα της εθvικης πιστεως –Kωvσταvτιvoυπoλις και ια Σoφια, pp. 74–75; A. Pertusi, La caduta di Constantinopoli, II, pp. 366–377, cu traducerea italiană a textului.
14 A. Pertusi, La caduta di Constantinopoli, II, pp. 378–387; A. Papadopoulos-Kerameos, θρηvoς της Kωvσταvτιvoυπoλεως, în “Byzantinische Zeitschrift”, 12, 1903, pp. 267–272.
15 V. în acest sens D. Geanakoplos, op. cit., pp. 112–138; Idem, Bisanzio e il rinascimento. Umanisti greci a Venezia e la diffusione del greco in Occidente (1400–1535), Roma, 1967; Idem, Greek Scholars in Venice. Studies in the Dissemination of Greek Learning from Byzantium to Western Europe , Cambridge, 1962.
16 B. Knös, op. cit., p. 161 şi urm.; A. Pertusi, La caduta di Constantinopoli, II, pp.400–401;
17Tα συμboλα της εθvικης πιστεως – Kωvσταvτιvoυπoλις και ια Σoφια, pp. 71–72.
18 Acest cântec îl aminteşte şi pe Iancu de Hunedoara, eroul înţelept al ţării valahilor.
19 A. Ellissen, Analekten der mittel- und neugriechischen Literatur. III. Anecdota Graecobarbara, Leipzig, 1857, pp. 124, 130–135.
20 Ibidem, pp. 140, 248–249.
21 Ibidem, pp. 144, 284–285.
22 Ibidem, pp. 146, 296–299.
23 Ibidem, pp. 230, 910–912.
24 Ibidem, pp. 148, 311–317.
25 Ibidem, pp. 150–152, 331–339.
26 Ibidem, pp. 152, 345–346.
27 Ibidem, pp. 154, 354–355.
28 Ibidem, pp. 154, 357.
29 Ibidem, pp. 156, 365–369.
30 Ibidem, pp. 160, 400–401.
31 Ibidem, pp. 166, 437–441.
32 Ibidem, pp. 176–178.
33 Ibidem, pp. 236, 947–960.
34 Trimit la aceeaşi idee şi laudele, pe alocuri exagerate, pe care autorul, evident dornic să-i convingă pe occidentali să se mobilizeze, le aduce vitejiei, onoarei şi caracterului nobil al suveranilor apuseni şi supuşilor acestora.
35 P. Schreiner, Die Byzantinischen Kleinchroniken. 1. Einleitung und text, Viena, 1975, p. 70.
36 Ibidem, p. 185.
37 Ibidem, p. 154, 105.
38 Ibidem, p. 267.
39 Ibidem, p. 266.
40 Ibidem, p. 268.
41 S. Lambros, Tρεις αvεκδoτoι μovωδιαι εις τηv υpo τωv Toυρκov αλωσιv της θεσσαλovικης, în “Nεoς Eλληvoμμωv”, tom E, Athene, 1908, pp. 369–391.
42 S. Lambros, op. cit., pp. 390–391: οσω μια αθτη και μονη πολις αμα μεν αριστη και θαυμασια και των αλλων εξηρημενη σοφια και ευσεβεια και αρετη τας αλλας αλλας νικωσα και μετα την βασιλιδα τοις πασιν ευθυς…
43 S. Lambros, op. cit., p. 380, 260–265.
44 Despre atitudinea bizantinilor faţă de Occident după cruciada a patra v. D. Zakythinos, Iδεoλoγικαι συγκρoυσεις εις τηv πoλιoρκoυμεvηv Kωvσταvτιvoυπoλιv, în Nεα Eστια”, t. 47, 1950, pp. 794–799; H. Ahrweiler, L’idéologie politique de l’Empire byzantin, Paris, 1975, pp. 122–124;  I. Sevcenko, Society and Intellectual Life in the XIVth century în “Actes du XIVe Congrès International des Etudes Byzantines, Bucarest, 1971. Rapports”, vol. I, pp. 69–92; Idem, Intellectual repercussions of the Council of Florence, în “Church History”, XXIV, 1955, pp. 291–301.
45 Al.F. Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică, Iaşi, 2000, pp. 41–42.
45bis Lucian Boia, Entre l’ange et la bête. Le mythe de l’homme différent de l’Antiquité à nos jours, Paris, 1995, p. 16.
45bis Lucian Boia, Entre l’ange et la bête. Le mythe de l’homme différent de l’Antiquité à nos jours, Paris, 1995, p. 16.
46 Ana Comnena, Alexiada, vol. I, Bucureşti, 1982.
47 Herbert Hunger, Graeculus Perfidus – italos itamos. Il senso dell’alterita nei rapporti greco-romani ed italo-bizantini, Roma, 1987, pp. 37–46.
48 Deşi de multe ori trăsăturile romeilor sunt considerate ca implicite, pentru cei mai mulţi dintre autorii cântecelor populare menţionate modelul îl reprezintă chiar Constantin al XI-lea, împăratul care şi-a dovedit vitejia, forţa şi curajul luptând împotriva turcilor şi a cărui moarte eroică pe zidurile oraşului se află la originea mai multor legende (în acest sens, în D.M. Nicol, The Immortal Emperor: the Life and Legend of Constantin Palaiologos, Last Emperor of the Romans, Cambridge, 1994).
49 D. Zakythinos, Continuit é de l’Empire Romain à Constantinople: 330–1453 , dans La nozione di “Romano” tra cittadinanza e universalità, “Da Roma alla Terza Roma”, Documenti e studi, 2ème volume, Napoli, 1984, p. 231.
50 A. Ellissen, op. cit., p. 188, 602.
51 Ducas, Istoria turco-bizantină (1341–1462), ed. V. Grecu, Bucareşti, 1958, p. 157, 20.
52 K. Krumbacher, Literatura greacă medievală, în vol. “Literatura Bizanţului”, Bucureşti, 1971, p. 69.
53 V. în acest sens S. Kindlimann, Die Eroberung von Konstantinopel als politische Forderung des Westens im Hochmittelalter, Zürich, 1969; D.M. Nicol, The Byzantine View of Western Europe, în vol. “Byzantium: it’s Ecclesiastical History and Relations with the Western World”, VR, Londra, 1972.
54 D.M. Nicol, op. cit, p. 317.
54bis Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p. 196-202.
55 Vezi în acest sens S. Brezeanu, “Domn a toată Ţara Românească”. Originea şi semnificaţia unei formule medievale de cancelarie , în Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999, p. 199; Idem, Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale româneşti. Un caz: “Terra Bazarab”, în loc. cit, p. 222.
56 Georgios Sphrantzes, Memorii, 1401–1477, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1966, de ex. p. 96, 34.
57 Al. F. Platon, op. cit., p. 68.
58 H. Ahrweiler, Citoyens et étrangers dans l’Empire Romain d’Orient, în La nozione di “Romano” tra cittadinanza e universalità, “Da Roma alla Terza Roma”, Documenti e studi, vol. II, Napoli, 1984, p. 343.
59 A. Ellissen, op. cit., pp. 196, 665–669.
60 Ibidem, pp. 176, 519; pp. 170, 468.
61 S. Lambros, op. cit., p. 391.
62 A. Ellissen, op. cit., pp. 180, 538–544.
63 A. Pertusi, La caduta di Constantinopoli, II, p. 400, II.
64 Pentru această problemă, vezi D. M. Nicol, The Byzantine Church and Hellenic Learning in the Fourteenth Century, în vol. “Byzantium: it’s Ecclesiastical History and Relations with the Western World”, pp. 23–57; de asemenea, S. Runciman, Byzantine and Hellene in the Fourteenth century, în “Τομος Kωνσταντινου Αρμενοπουλου”. Thesalonic, 1952, pp. 27–31; Idem, The Last Byzantine Renaissance, Cambridge, 1970, p. 1–23.
65 Ahrweiler, Hélène, L'Image de l'Autre et les mécanismes de l'altérité dans "XVe Congrès international des sciences historiques", Rapports, I, Stuttgart, 1985, p. 64.
Despre autor


© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN: 973-575-658-7
Comments to: Manuela DOBRE
Last update: Septembrie 2003
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU