Pe măsură şi din cauza înmulţirii actelor de încălcare a tratatelor, a proliferării tendinţelor revanşarde şi revizioniste, în Europa s-au întreprins acţiuni destinate să le contracareze efectele, să menţină sau să consolideze cât de cât securitatea şi pacea. Convenţia de definire a agresorului, acţiunea pentru realizarea unui Locarno răsăritean, constituirea Înţelegerii Balcanice, invitarea Uniunii Sovietice în cadrul Societăţii Naţiunilor, ca o contrapondere la abandonarea organizaţiei de la Geneva de către Japonia şi Germania ş.a. au găsit înţelegere şi chiar sprijin în ţările Americii Latine. Au existat şi multe reţineri, dacă nu chiar adversităţi. Astfel, atunci când Franţa şi alte state au iniţiat demersul pentru aducerea Uniunii Sovietice la Societatea Naţiunilor, Carlos Saavedra Lamas, ministrul afacerilor externe al Argentinei, care-şi câştigase merite însemnate pentru opera de pace ce se realizase în America şi care, “deşi se declara gata să colaboreze cu marile puteri ale Europei în interesul superior al păcii, nu a ascuns că, în principiu, Republica Argentina este contra admiterii Rusiei sovietice în cadrul Societăţii Naţiunilor”.1 Ulterior, tenacele diplomat argentinian a mai cedat, desigur, în urma solicitărilor venite din partea francezilor şi a altora care doreau intrarea sovieticilor în Societatea Naţiunilor. Cantilo, delegatul Argentinei la Geneva, a primit dispoziţie ca, atunci când se va proceda la votarea admiterii, să se abţină. “În concepţia lui Saavedra Lamas – relata Blondel, însărcinatul cu afaceri al Franţei la Buenos Aires – abţinerea nu face imposibilă unanimitatea cerută pentru acordarea unui loc permanent Rusiei”2.

 Reocuparea regiunii demilitarizate renane de către forţele militare germane la 7 martie 1936, act ce constituia încălcarea flagrantă a Tratatului de la Versailles şi a Pactului Renan de la Locarno, a provocat nelinişte şi îngrijorare în America.

La Washington, cele mai multe ziare au reprodus integral discursul rostit la radio de preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei, Albert Sarraut, în legătură cu noua agresiune înfăptuită de nazişti. Reacţiile produse în Statele Unite, aprecia ambasadorul francez la Washington, “lasă să se vadă o condamnare generală a procedeului german de violare unilaterală a tratatelor”, dar ele reflectau, “mai ales grija guvernului şi opiniei publice din Statele Unite de a nu lua parte la certurile europene”3. Ceva mai târziu, ambasadorul Franţei raporta la Paris că aflase, “din sursă foarte sigură”, că Secretarul Departamentului de Stat “a fost foarte emoţionat de lovitura de teatru din 7 martie. Pacifismul şi încrederea sa în caracterul sacru al tratatelor au fost profund şocate”4.

Considerând cu deplină justificare că acţiunea guvernului nazist trebuia să fie supusă oprobriului general şi sancţionată de şi în cadrul Societăţii Naţiunilor, Carlos Saavedra Lamas a dat instrucţiuni delegatului Argentinei la Geneva să procedeze, după cum urmează: “Dacă la Geneva se pune problema: Şi-a încălcat Germania angajamentele? Republica Argentina va răspunde afirmativ.

Dacă se pune problema: Este cazul să se aplice sancţiuni? Republica Argentina, care nu este semnatară a Tratatului de la Locarno, se va abţine”.

De ce această abţinere? “O altă atitudine – socotea ambasadorul Franţei la Buenos Aires – ar provoca din partea Congresului critici la care guvernul argentinian poate cu atât mai puţin să se expună, cu cât recentele alegeri i-au diminuat majoritatea”. Saavedra Lamas ruga să se transmită la Paris întreaga simpatie şi comunitatea de sentimente de care era animat. “Franţa – a spus ministrul de externe al Argentinei – poate conta pe prietenia noastră”5.

Având în vedere existenţa unui număr mare de etnici germani, a unor organe de presă subvenţionate de ambasada Germaniei, a unui curent progerman în statele de sud ale Braziliei, denunţarea de către Reichul hitlerist a Pactului de la Locarno şi remilitarizarea zonei renane “nu poate să suscite aici o emoţie comparabilă aceleia din ţările europene direct sau indirect interesate în menţinerea păcii şi respectului tratatelor”, aprecia însărcinatul cu afaceri al Franţei la Rio de Janeiro. Totuşi, adăuga el, “gravitatea evenimentelor nu scapă nici presei, nici opiniei piublice braziliene”6. În capitala federală, presa şi publicul erau “quasiunanime în a dezaproba lovitura de forţă germană”. A existat, însă, şi o excepţie: “foaia, complet discreditată, a lui Geraldo Rocha, care, după informaţii din sursă sigură, ar fi primit în aceste zile de la firma însărcinată să repartizeze fondurile propagandei germane o subvenţie de 200 contos sau, după cursul schimbului – 230.000 franci”. Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe a declarat ministrului francez că ar fi încântat să aibă prilejul să ia măsuri  împotriva lui Geraldo Rocha7.

Marele ziar “Jornal do Manha”, din 13 martie, scria: “În ceea ce priveşte ţările latine ale continentului nostru, nimeni nu-şi face iluzii. Simpatiile populare merg toate spre Franţa. 1936 nu va dezminţi 1914”8.

La 19 martie 1936, Consiliul Societăţii Naţiunilor s-a întrunit în şedinţă la Londra pentru a discuta încălcarea de către Germania a Tratatului de la Versailles şi a Pactului de la Locarno şi pentru adoptarea de măsuri. Când s-a trecut la vot, delegatul statului Chile s-a abţinut, iar delegatul Ecuadorului a fost absent. Imediat, ministrul francez la Quito a cerut explicaţii ministrului ecuadorian de externe, generalul Chiliboga. Acesta i-a răspuns confidenţial că-i telegrafiase lui Gonzalo Zaldumbide, delegatul său la Societatea Naţiunilor, “să adopte aceeaşi conduită ca şi delegaţii republicilor Argentina şi Chile în vederea menţinerii cu orice preţ a păcii9. Explicaţia era numai în parte satisfăcătoare. De vreme ce acest Consiliu a adoptat o rezoluţie prin care “constata contravenţia comisă de guvernul german la articolul 43 al Tratatului de la Versailles”, prin trimiterea de trupe şi ocuparea zonei demilitarizate, dar nu condamna în nici un fel asemenea acţiune, am putea spune că abţinerea chileană şi absenţa de la dezbaterea unei asemenea rezoluţii a delegaţiei Ecuadorului erau gesturi de respingere a politicii anglo-franceze de conciliere şi de tolerare a agresiunilor.

În Cuba, evenimentul de la 7 martie 1936 a “surprins” opinia publică. Deşi Amendamentul Platt fusese abrogat, politica externă cubaneză “continua să ţină seama în cea mai mare măsură de atitudinea Statelor Unite faţă de naţiunile europene”10. Pentru a marca dezaprobarea faţă de lovitura de forţă a guvernului nazist, în ziarul “Diario de la Marina”, din 15 martie 1936, a fost publicată, din dispoziţie guvernamentală, o notă.

În Cuba, însă, s-a petrecut un fapt cu totul deosebit decât în alte ţări americane, fapt pe care ministrul Franţei la Havana l-a relatat cu deosebită plăcere. “Niciodată – scria el – nu am primit atâtea cereri de angajare în Legiunea străină ca în acest moment. Ele provin de la cubanezi din Havana sau din provincie care, mânaţi de «o voce interioară», vor să lupte alături de Franţa”11. Din păcate, în primul rând pentru francezi, guvernul.lor nu a vrut să lupte pentru a lichida agresiunea în faşă!

La 18 iulie 1936, în Spania a izbucnit rebeliunea fascistă împotriva guvernului republican legal. Alături de rebeli au intervenit forţe militare fasciste italiene şi naziste germane, devenind evident pentru toată lumea amestecul flagrant şi masiv al celor două puteri totalitare şi agresive în conflictul din Spania.

Una dintre cele mai înălţătoare pagini de solidaritate cu idealurile de dreptate şi libertate, independenţă şi suveranitate au fost scrise de Republica Mexicană în perioada războiului civil din Spania (1936–1939). S-a apreciat pe bună dreptate că războiul din Spania “a datnaştere unei adevărate doctrine mexicane”, ce avea la bază “ dreptul absolut al guvernelor legitime de a fi sprijinite faţă de rebeliunea din interior ca şi faţă de agresiunea din afară”12. Or, cum se ştie, Marea Britanie şi Franţa au adoptat nefericita politică a neintervenţiei, iar Statele Unite, în conformitate cu legile de neutralitate din 31 august 1935 şi din 29 februarie 1936, au introdus embargoul pe vânzările de arme, lipsind Republica Spaniolă de posibilitatea de a dispune de mijloace de apărare, în condiţiile în care germano-italienii ajutau masiv şi făţiş pe rebeli.

Guvernul preşedintelui Lazaro Cardenas a avut curajul politic şi moral să înfrunte, prin atitudinea sa, toate aceste puteri.

Sugestivă este analiza pe care guvernul mexican a făcut-o evenimentelor din Spania. Astfel, din punctul de vedere mexican, în Spania nu se desfăşura un război civil propriuzis, în care două grupări să-şi dispute puterea, ci “pe de o parte un guvern legitim, ales de voinţa populară şi care reprezintă adevărata suveranitate naţională” şi “pe de altă parte, un pronunciamento militar, un adevărat complot împotriva naţiunii care, la actul de răzvrătire a mai multor generali, adaugă pe acela de înaltă trădare în folosul unor puteri străine”13.

Guvernul preşedintelui Cardenas a criticat politica de neintervenţie la care au recurs şi în care s-au refugiat cele mai multe guverne europene şi extraeuropene, considerând că o politică de neutralitate nu se putea concepe “decât sub forma recunoaşterii şi sprijinirii efective a guvernului ales de libera expresiune populară”14. De aceea, orice acţiune care tindea, în mod arbitrar şi nerealist, “să pună pe picior de egalitate cele două partide opuse” era considerată la Ciudad de Mexico “contrară moralei internaţionale şi adevăratului spirit al Convenantului (Pactului, C.B.) Societăţii Naţiunilor, care garantează respectul suveranităţii naţionale”15.

Amestecul fascisto-nazist în conflictul din Spania a devenit de notoritate, ceea ce a determinat autorităţile mexicane să declare că “orice intervenţie străină în favoarea rebelilor constituie un act calificat de agresiune contra unui stat membru al Ligii de la Geneva, agresiune care trebuie recunoscută şi sancţionată de toate celelalte puteri”16. (subl. C.B.).

La 30 septembrie 1936, guvernul Republicii Spaniole a dat publicităţii o Carte Albă în care denunţa intervenţia germano-italiană. Conform unor cifre estimative, la sfârşitul anului 1936, în Spania acţionau 20.000 militari străini, germani şi italieni, pentru ca în februarie 1937, numărul intervenţioniştilor italieni să se ridice la 40.000 de “voluntari” fascişti.

Ministrul de externe al Spaniei, Del Vayo, s-a adresat în mai multe rânduri Societăţii Naţiunilor în legătură cu agresiunea efectivă pe care Germania şi Italia o întreprindeau împotriva ţării sale.

În intervalul 13 septembrie – 6 octombrie 1936, Adunarea Societăţii Naţiunilor a dezbătut în cadrul sesiunii sale ordinare “problema spaniolă”, cea de-a VI-a Comisie a Adunării adoptând un document pe care l-a supus Adunării. Aceasta atrăgea atenţia asupra necesităţii respectării integrităţii teritoriale şi independenţei politice a tuturor statelor, reamintea angajamentele contractate de statele care aderaseră la acordul de neintervenţie (inclusiv Germania şi Italia, C.B.), exprimându-şi regretul că, în ciuda eforturilor Comitetului de neintervenţie de la Londra, trupe străine continuau să ia parte la război, ceea ce înseamnă, de fapt, o intervenţie armată în Spania.

În cadrul Adunării Societăţii Naţiunilor, 32 state au aderat la documentul propus de cea de-a VI-a Comisie, dar el nu a devenit rezoluţie, întrucât au votat împotrivă Portugalia şi Albania, adică un stat fascist, care a sprijinit rebelii franchişti şi un stat devenit satelit al puterii intervenţioniste – Italia fascistă.

Astfel că, dând dovadă o dată în plus de neputinţă, Societatea Naţiunilor nu a reuşit să adopte vreo măsură concretă pentru a veni în sprijinul unui membru supus agresiunii – Spania republicană.

În cadrul dezbaterilor de la Societatea Naţiunilor privitoare la evenimentele tragice din Spania, reprezentantul statului mexican a formulat în felul următor concepţia politico-juridică a guvernului Cardenas: “Integritatea teritorială a unui stat nu este violată numai atunci când agresiunea are de scop cucerirea, ci şi atunci când este atacată suveranitatea naţională şi independenţa politică a statului”17.

Cu prilejul unei întrevederi între însărcinatul cu afaceri al României în Mexic, Vintilă Petala, şi unul din responsabilii politicii externe mexicane, acesta din urmă i-a declarat că ţara sa “luptă pentru principii şi vrea ca principiile de libertate, de adevărată egalitate internaţională să comande raporturile dintre state”.

Convingerea autorităţilor guvernamentale de la Ciudad de Mexico în viabilitatea şi justeţea acestor principii care ar fi trebuit să guverneze relaţiile internaţionale era atât de puternică, încât chiar dacă Mexicul ar fi să rămână singura ţară care s-ar fi ambiţionat să le promoveze şi să le apere, el “va ridica mai departe glasul său în favoarea celor slabi şi împotriva celor care nu cunosc decât dreptul forţei”, aceasta întrucât, “conştient de învăţămintele trecutului său, el face politică pentru viitor”18.

La 9 octombrie 1937, preşedintele Lazaro Cardenas a adresat delegatului său la Societatea Naţiunilor o scrisoare în care arăta, printre altele: “Nu trebuie, însă, uitat că cele propovăduite la Geneva ajung la cunoştinţa maselor populare şi muncitoare, conştiente de răspunderea lor şi că de aceste mari rezerve umane depinde, în ultimă instanţă, puterea armatelor, stabilitatea guvernelor şi producţiunea agricolă şi industrială, care formează temelia existenţei colective”19. De ce această precizare? Deoarece, arăta preşedintele Cardenas, “tocmai supremaţia adevăratei voinţe populare, apărarea integrităţii fiecărei ţări şi un sincer ţel de pacificare sunt elementele care stau la baza doctrinei noastre sociale şi economice, doctrină asupra căruia insistăm de la tribuna Ligii, nu numai pentru principiile Convenantului, dar şi pentru că ne dăm seama de valoarea tezei pe care o apărăm. Ne vom menţine atitudinea pentru că dorim să se păstreze neştirbit prestigiul Ligii, recunoscându-se importanţa misiunii ei”20  Asemenea cuvinte fuseseră rostite de atâtea ori de către Nicolae Titulescu!

Republica mexicană s-a ambiţionat să acorde un ajutor material şi politico-diplomatic Spaniei republicane în întreaga perioadă tragică 1936 – 1939. Era, prin urmare, cu totul explicabilă şi îndreptăţită reacţia negativă a guvernului Cardenas la tentativele unor state de a abandona relaţiile cu guvernul republican spaniol şi de a recunoaşte junta  lui Francisco Franco Bahamonte drept reprezentant legitim al Spaniei.

Într-un raport diplomatic din actombrie 1937, expediat din Ciudad de Mexico de către ministrul Vintilă Petala, se relata că guvernul mexican “a refuzat categoric de a se asocia la propunerea Republicii Uruguay, care tindea de fapt la a deschide calea pentru recunoaşterea guvernului de la Salamanca”21 (al lui Franco, C.B.). Diplomatul român sesiza începutul unei apropieri între statele americane în faţa ofensivei statelor fasciste, faptul că “un spirit nou de solidaritate între naţiunile democratice şi liberale” îşi croia drum, mai mult chiar, “în faţa spectrului forţelor fasciste care se proiectează azi şi asupra acestei părţi a lumii, el reuşeşte chiar a acoperi multe răni ale trecutului, închegând o legătură vie pentru viitor”22.

Politica externă mexicană, desfăşurată în deplină concordanţă cu principiile expuse de preşedintele Lazaro Cardenas, s-a lovit de neâncrederea şi chiar ostilitatea unor guverne din America şi din Europa, care au văzut-o prea mult legată de politica socială, democratică, “socialistă” chiar, internă.

Consecvenţa Mexicului în promovarea politicii democratice, independente, antifasciste, în ciuda proliferării regimurilor dictatoriale şi a ofensivei brutale şi impertinente nazisto-fasciste, era remarcabilă.

Într-o formă concisă, faptul era înfăţişat în felul următor: “Apărarea mexicană de fiecare minut în folosul guvernului loialist (legal, C.B.) din Spania, nerecunoaşterea cu nici un preţ a intervenţiei şi cuceririi italiene din Etiopia, atitudinea sa din conflictul din Extremul Orient (condamnarea agresiunii şi cuceririlor japoneze în China, C.B.) şi, acum în urmă, protestul său la Geneva, singurul protest de altfel împotriva Anschluss-ului Austriei, sunt simple jaloane ale unei politici pe care o poate invoca guvernul Cardenas în favoarea sa”23.

În noile condiţii internaţionale, respingerea Doctrinei Monroe era mai mult decât explicabilă, modul ei de aplicare şi înţelegere fiind sau părând multora dintre mexicani sinonim cu noile doctrine şi ideologii agresive şi antiumane, rasiale puse în circuit de statele nazisto-fasciste. De aici concluzia diplomaţiei mexicane după care “nici o putere nu are dreptul să se erijeze în garanta sau protectoarea altor puteri mai slabe, fără voinţa şi fără consimţământul acestora”24. Or, aceleaşi motivaţii au stat şi vor mai sta la baza politicii externe a Argentinei şi, mai timid şi intermitent, a altor republici latino-americane.