1. Scurtă biografie

Prin Decretul regal nr. 2250 din 1 octombrie 1935 a fost numit Trimis Extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al României la Madrid Jean (sau Ioan) Th. Florescu1. Persoana respectivă era destul de bine cunoscută în cercurile politice de la Bucureşti, dar nu se bucura de prea mult respect, colegii din viaţa politică privind cu mari rezerve capacităţile sale intelectuale2.

În contradicţie cu evaluările atât de negative, Ioan Th. Florescu putea prezenta un curriculum vitae impresionant3. Se născuse la Râmnicu Vâlcea la 2 decembrie 18734 şi era licenţiat în Drept la Bucureşti şi Paris. A intrat în magistratură în 1895 şi a fost, pe rând: procuror de Romanaţi, judecător – inspector la Bucureşti şi avocat. A intrat în politică în 1904 ca deputat conservator de Ilfov, iar în 1907 era ales deputat din partea partidului lui Take Ionescu. În 1912 era deputat din partea liberalilor. A fost vice-preşedinte al Camerei Deputaţilor la Iaşi (1916–1917), membru al Comitetului Naţional Român de la Paris, în 1918. A ajuns ministru de Justiţie în guvernul lui Ion I. C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 30 octombrie 1923), iar din 1924 decan al Baroului de Bucureşti. A primit şi calitatea de senator de drept.

Ambiţiile politice l-au determinat să înfiinţeze, la 12 noiembrie 1931, un partid politic – Partidul Liberal Democrat5 – al cărui preşedinte era şi care provenea din gruparea liberală disidentă Omul liber (acesta era şi titlul organului de presă al partidului). Însă, plecarea sa în Spania a fost urmată de dispariţia partidului.

Totuşi, noul reprezentant al României în Spania nu avea, la 62 de ani, nici un fel de experienţă diplomatică, trimiterea sa la Madrid fiind prima acreditare. În plus, el nu cunoştea limba spaniolă, ci numai franceza şi germana6.

2. Primele luni la Madrid

Ioan Th. Florescu a ajuns în Spania la începutul lunii decembrie 1935 şi şi-a prezentat scrisorile de acreditare, la 18 decembrie, preşedintelui Alcalá Zamora7.

Primul raport8 pe care noul ministru îl trimite la Bucureşti este datat 6 decembrie 1935, dar a fost probabil scris pe 31 decembrie. Autorul începe raportul într-un stil pretenţios: “Deşi am venit în această Ţară a tuturor contrastelor numai d’o lună, am studiat…. structura politică a celei d’a III-a soră latină”9.

Apoi constată, în acelaşi ton: “Caracteristica esenţială a acestei Republici fără republicani – cum se exprimă chiar fruntaşii ei politici în conversaţii particulare – este instabilitatea gustată şi dorită cu efuziune”.

În acest raport, Ioan Th. Florescu prezintă situaţia politică a Spaniei din decembrie 1935, dar într-un mod superficial, lipsit de o analiză concretă. Este însă consemnată declaraţia sinceră a primului ministru spaniol Portela Valladares: “L’Espagne joue en ces moments son destin”10, afirmaţie dramatică ce se va dovedi lucidă intuire a viitorului.

Însă concluzia pe care o trage reprezentantul român este nu numai pesimistă, descurajantă, ci şi afectată de sentimente personale: “În ceea ce mă priveşte nu pot nega regretul ce am d’a fi venit în această ţară. În clipe atât de zbuciumate când nu se poate realiza ceva mai de seamă pentru ţara noastră… ”11.

Chiar dacă motivele acestei afirmaţii pot fi înţelese, Spania aflându-se într-o stare de criză, nemulţumirea autorului este lipsită de maturitate şi, oricum, nediplomatică… Diplomatul nu este un turist căruia să-i placă sau să “regrete” că este într-o ţară. El trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în condiţiile date, cu mijloacele date, spre a reprezenta o ţară şi a-i apăra interesele.

Schimbările de guvern din Spania, în decembrie 1935, s-au datorat creşterii presiunii din partea Dreptei (C.E.D.A.). În această situaţie, preşedintele Niceto Alcalá Zamora a încercat rezolvarea crizei prin organizarea unor noi alegeri, în februarie 1936, şi încurajarea tendinţelor de centru, de moderaţie politică.

Despre contextul istoric (inclusiv problema reglementării juridice) în care s-au desfăşurat alegerile spaniole din 16 februarie 1936 nu este cazul să insistăm aici12. Este suficient să amintim că importanţa acestor alegeri este considerată hotărâtoare pentru felul cum s-au desfăşurat evenimentele în lunile următoare, în Spania. Istoricii spanioli folosesc deseori, pentru calificarea acestor alegeri, termenul “transcendental” (de o importanţă decisivă). Într-adevăr, victoria coaliţiei cunoscute sub numele de Frontul Popular, a produs un şir de reacţii şi contrareacţii din partea forţelor sociale şi politice spaniole, ireconciliabil despărţite (“primăvara tragică”), care vor justifica sau, după alţi istorici, vor declanşa rebeliunea militară ce a condus la războiul civil.

În perioada pregătirii alegerilor şi tensionatei campanii electorale Ioan Th. Florescu nu a trimis la Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti nici un material.

Pe 21 februarie 193613 însă, cu o promtitudine remarcabilă, ministrul român de la Madrid, trimite la Bucureşti un raport privind alegerile desfăşurate cu 5 zile în urmă, al căror rezultat era atunci cunoscut.

Autorul îşi exprimă de la început şi în termeni categorici opţiunea sa politică: “Spania intelectuală şi civilizată, acea parte proeminentă din Spania, cu conştiinţă civică mai mult sau mai puţin dezvoltată, a suferit Duminică 16 Februarie o profundă şi dureroasă decepţie, aflând rezultatul alegerilor pentru Cortes, care au avut [loc] în acea zi.”14

Vom cita în continuare din acest raport, care prezintă interes atât prin sesizarea unor aspecte esenţiale din Spania, în lunile care au precedat războiul civil, cât şi prin opţiunea clară, chiar pasionată, a lui Florescu în favoarea Dreptei.

El observă manifestarea clară a scindării societăţii spaniole (care a dus la războiul civil) atunci când scrie că naţiunea spaniolă este “împărţită în două mari grupe – cu mici nuanţe bine înţeles – adică în partizanii Dreptei şi în acei ai Stângii”. Ministrul român înţelege că această împărţire nu era simplă opţiune electorală, ca în alte ţări, ci o adâncă ruptură politică. De aceea el caracterizează astfel coaliţia învingătoare: “Conglomerat de stânga numit Front Popular şi compus din republicanii de stânga ai Dlui Manuel Azaña, din Uniunea Republicană a Dlui Martinez Barrio, din Socialiştii Dlui Largo Caballero, din comunişti şi anarho-sindicalişti – oameni care au făcut revoluţiile trecute cu numeroşi morţi şi răniţi pe care cel mai elementar simţ umanitar n’a putut încă să îi uite”.

Istoricii evidenţiază că alegerile spaniole din februarie 1936 nu au avut ca rezultat numai victoria Stângii şi adâncirea conflictului dintre Dreapta şi Stânga, ci şi înfrângerea neaşteptată a orientării de Centru15, moderate, reprezentate de preşedintele Alcalá Zamora şi de primul ministru.

Raportul lui Florescu constată acest fapt: “Şi spre culmea neprevăzutului, Şeful Guvernului Dl. Portela Valladares, Ministru de Interne, conducător al alegerilor (sic! – Ş.M.), a căzut zdrobitor (şi-a pierdut mandatul de deputat – Ş.M.) chiar în Pontevedra, locul originei sale”16. Şi adaugă în continuare, pentru a sublinia proporţia înfrângerii: “Iar pentru a nu rămâne singur în această postură, alţi 4–5 miniştrii din Guvernul ce prezida, au avut aceiaşi soartă”.

Rezultatul alegerilor era numai o parte din complexa criză spaniolă. Dimensiunea politică era în relaţie directă cu tensiunea socială. Raportul surprinde începutul agitaţiei sociale care a urmat consultării electorale. “În seara proclamărei votului, extremiştii de stânga au făcut zgomotoase şi ameninţătoare manifestaţii pe străzi, mergând în număr impunător să libereze din închisoare pe acei condamnaţi politici, care au făcut în Octombrie 1934 sângeroasa revoluţie17 şi care au pe conştinţă atâtea victime”18. Pentru că Legaţia României era în direcţia închisorii, guvernul spaniol a trimis câţiva soldaţi s-o apere şi, completează raportul “noi am putut constata de visu din balcon, trista desfăşurare a dezordinelor”.19 Nu numai tristă, ci chiar tragică, pentru că a fost necesară intervenţia în forţă a armatei “şi împuşcăturile asupra mulţimei înfuriate au ţinut aproape o oră”. Au fost trei morţi şi numeroşi răniţi.

A treia dimensiune a crizei – după cea politică (electorală) şi socială – a luat forma crizei instituţiilor. Raportul constată că: “A urmat apoi un eveniment politic pe care îl socotesc fără precedent în uzanţele constituţionale moderne”. Raportul dă explicaţia necesară: “Primul Ministru Portela Valladares, deşi reuşise să menţină în general ordinea în toată Spania – Madridul făcând excepţie – cu toate că era rugat de unanimitatea şefilor politici ai partidelor să rămână în fruntea guvernului, cel puţin până la reunirea Corteselor, când urmează să se desemneze o majoritate necesară, spre surprinderea generală şi-a prezentat irevocabil demisia, înainte chiar d’a se termina alegerile prin efectuarea balotagiilor, în mâinile Preşedintelui Republicei care i-a primit’o imediat”.20

Noul guvern a fost format de Manuel Azaña, despre care raportul are o evaluare pozitivă, atât pentru că a format un guvern moderat, fără socialişti şi comunişti, cât şi pentru că, din punct de vedere politic, “valoarea – sa nu se poate contesta”.

Dar, Florescu descoperă dincolo de această umbră de optimism, a patra dimensiune a crizei. Preşedintele guvernului “mai are în flancul frontului său, o rană care îi poate fi fatală”. Şi din nou necesara explicaţie: “Cele 4 provincii catalane, au ales în cartel cu Dl. Azaña numai deputaţi separatişti, a căror intransigenţă poate aduce zguduiri primejdioase integrităţei naţionale a statului spaniol”.21

Drept concluzii, cităm încă două fraze din raport, care au, în acelaşi timp, scopul de a judeca în ansamblu situaţia Spaniei la sfârşitul lui februarie 1936 şi de a prevesti ce va urma:

“O îngrijorare profundă şi o deprimare caracteristică marilor schimbări istorice domină opinia publică, mai cu seamă în Madrid şi Barcelona, unde comerţul, industria, toată munca onestă şi creatoare, par a trece printr’o perioadă de stagnare şi de suferinţă”.

Şi, în sfârşit: “Credinţa generală este că Spania intră în noui şi grave lupte intestine”22.

Am citat pe larg din acest raport pentru că interesul lui este indiscutabil. Pe de o parte, el surprinde criza profundă şi complexă care a condus la războiul civil, pe de alta evidenţiază calităţile de analist şi de observator ale lui Florescu. Este, probabil, cel mai valoros raport pe care l-a trimis din Spania23. Nu este de mirare că funcţionarul de la Direcţia Cabinetului face pe raport menţiunea: “În copie d-lui Ministru Titulescu”. Pentru următorul raport lipseşte o astfel de menţiune şi chiar dovada că acesta ar fi ajuns la ministru, fiind îndreptat doar la: “Domnul Secretar de Stat” şi la “Direcţia Politică”.

Raportul din 23 martie 193624 este o completare amplificată a evaluărilor negative din raportul precedent. Începutul este, ca şi la raportul anterior, şocant: “Spania trece prin zile grele şi triste. Pasiunile politice au ajuns la paroxism”.25 Autorul continuă constatând nesiguranţa persoanelor şi proprietăţilor, pentru că: “În fiecare zi se anunţă oameni asasinaţi în stradă sub pretext că ar fi fascişti”, iar “comuniştii” liberaţi din închisori “au continuat pe străzi manifestaţiunile lor criminale punând foc la biserici şi chiar altor proprietăţi private ale adversarilor lor de dreapta”.

În perioada care a precedat războiul civil din Spania, ca şi în primele zile ale acestuia, ştirile despre incendierea bisericilor erau printre cele mai impresionante. Raportul revine asupra acestei teme în alt context: “Cu 2 zile înainte de deschiderea Parlamentului s’a pus foc în centrul oraşului Madrid la 2 biserici, poliţia şi pompierii venind târziu ca în operetele bine cunoscute”26.

Ministrul român constată că nu numai muncitorii, influenţaţi de comunişti, erau în mişcare, nu numai oraşele erau în fierbere: “În unele regiuni ţăranii instigaţi de extremişti ocupă pământurile proprietarilor, fără a aştepta vr’o lege sau vr’o punere legală în posesie”27.

Consecinţa acestei situaţii a fost panica. “Lumea mai bună este terorizată. Manifestaţiile sgomotoase în care se cere de lucrători îndârjiţi capul lui Gil Robles28 – şeful de dreapta – se ţin lanţ în toate nopţile”.

Urmările panicii au fost “un curent de emigrare, în special a celor care se credeau mai direct ameninţaţi în persoana şi averea lor” şi “evaziuni de capital”, pe care guvernul încearcă, prin măsuri severe să le stăvilească.29

În împrejurări atât de grave, oamenii obişnuiesc să caute soluţii serioase sau, uneori, să spere în miracole. În întrevederea pe care a avut-o cu ministrul de Externe spaniol, Ioan Th. Florescu a aflat că speranţa a rămas într-un singur om. “Domnul Ministru Barcia mi-a mai spus că Dl Preşedinte al Consiliului Azaña este ultima rezervă a Spaniei. Dacă dânsul se va retrage anarhia va coborî ultimele trepte”30.

Dar, se aflase deja că se pregăteşte şi o altfel de încercare de ieşire din criză. Ministrul român scrie în raport: “Faţă de atitudinea guvernului, timidă sau complice cu forţele revoluţionare, se vorbeşte de o mişcare înarmată şi în forţele poliţieneşti ca să se introducă liniştea, pe care Guvernul nu poate sau nu vrea s’o restabilească”.31

Cele două rapoarte de la Madrid, din 21 februarie şi 23 martie 1936, sunt documente importante pentru înţelegerea situaţiei din Spania înainte de izbucnirea războiului civil. Dacă în primul raport, criza este doar prefigurată, intuită, în cel de-al doilea ea capătă forme concrete, tragice de manifestare.

În timpul îndeplinirii misiunii sale în Spania, Ioan Th. Florescu a preferat să păstreze legătura cu Ministerul Afacerilor Străine prin rapoarte. Telegramele expediate de el, păstrate în Arhiva Ministerului, sunt neobişnuit de puţine. Sunt însă câteva importante pentru că surprind momente decisive din istoria Spaniei la începutul anului 1936, în lunile care au precedat şi pregătit revolta militară din iulie.

Astfel, la 8 aprilie 1936, Ministerul era înştiinţat printr-o telegramă că: “Eri Parlamentul a votat moţiunea de blam care a atras destituirea Preşedintelui Republicei”. Nici în telegrame, reprezentantul român la Madrid nu se putea abţine de a trage concluzii pesimiste: “În perioada critică actuală se poate aştepta orice aventură”.32

Câteva zile mai târziu, tot într-o telegramă, dar mai lungă, ministrul Florescu începea cu observaţia: “Referindu-mă la rapoartele mele anterioare situaţiunea internă din Spania înaintează cu paşi repezi spre primejdioase aventuri”.33 Apoi, se referea la un eveniment concret: aniversarea proclamării Republicii la 14 aprilie şi incidentele care au fost provocate cu acea ocazie. El amintea că între tribuna diplomaţilor şi tribuna preşedintelui s-au aruncat petarde “producând un început de panică”, s-au tras focuri de revolver fiind ucis un sublocotenent, s-au tras focuri de armă asupra unui cortegiu funerar şi, în sfârşit s-a declarat grevă generală pe 17 aprilie. Nici această telegramă nu era lipsită de rele prevestiri: “În toate cercurile domină teama că Guvernul va fi în curând debarcat de extremişti, care vor încerca prin violenţă acapararea puterii”.

Raportul din 5 mai 193634 era legat de momentul desemnării candidatului oficial pentru funcţia de preşedinte al Republicii spaniole, candidatură sprijinită de guvern şi de majoritatea din Cortes, în persoana lui Manuel Azaña. În raport se evidenţiază tensiunile dintre republicanii de Stânga şi “extremiştii marxişti ai Dlui Largo Caballero”, care “luptă pentru acapararea puterii pentru dânşii”. Este, apoi, surprinsă încercarea guvernului de a “temporiza inpacienţa extremiştilor” prin “toleranţă dacă nu slăbiciune”, cum rezultă şi din următorul pasaj: “Asasinatele politice în Madrid şi în provincie se ţin lanţ şi agresorii nu sunt nici o dată descoperiţi. Autorităţile nu mai au curajul să reprime. Terorismul a reuşit să suprime represiunea şi sancţiunile legale”.35 Situaţia prerevoluţionară descrisă şi în acest raport poate fi considerată aproape un studiu de caz. Un zvon “absurd şi fantastic” privind acţiunea unor preoţi şi unor călugăriţe  de a arunca prin parcuri bomboane otrăvite “pentru a omorî copiii lucrătorilor” provoacă revolta muncitorilor din cartierul Cuatro Caminos şi incendierea bisericilor Los Angeles, El Pilar şi Chamartin.36

Ministrul român s-a întâlnit cu şeful guvernului, care era şi candidat la funcţia de preşedinte, Manuel Azaña, care i-a declarat, cu un amestec de realism şi naivitate: “ – Cum vedeţi, Dl Ministru, sunt atacat de extrema dreaptă şi de cea stângă cu care am luptat alături în alegeri. Aceasta probează că sunt pe un drum bun fiind că sunt la mijloc”. Azaña întăreşte această evaluare când spune că: “Sunt acuzat de moderaţiune şi cred că aceasta este cel mai bun titlu al meu”.37

Raportul din 5 mai 1936 este interesant şi pentru relaţiile româno-spaniole, nu numai pentru descrierea de visu a situaţiei din Spania în acele luni tensionate. Ioan Th. Florescu reuşea, în sfârşit, să facă mai mult decât simple observaţii şi vizite protocolare. Dar nu înainte de a se scuza din nou printr-o imagine a Spaniei de atunci: “Cu toate ceasurile grele ce trecem, într’o ţară de revoluţie permanentă, cu izbucniri periodice neaşteptate, cu un terorism ce creşte pe măsură ce autorităţile slăbesc sau abdică, nu încetăm d’a ne face datoria către ţara noastră”.38

Astfel, pe 26 aprilie 1936, s-a organizat la Legaţie o recepţie a întregii prese spaniole. Apoi, la Barcelona, ministrul român ţine o conferinţă despre România şi participă la înfiinţarea Camerei de Comerţ hispano-române. Reprezentantul României a fost impresionat de primirea ce i-a fost făcută în Catalonia: a fost primit cu flori în gară, în cinstea lui a fost organizat un banchet şi un dejun, a fost primit călduros la Companys, şeful guvernului local. El nota deci: “Demonstraţiunile autorităţilor faţă de reprezentantul României au fost neaşteptate şi de un entuziasm într’adevăr latin”.

Dar razele de lumină şi speranţă din Catalonia nu-l puteau determina să uite momentele sumbre prin care trecea Spania, lucru dovedit de acest text de la sfârşitul raportului: “Dacă tulburările politice şi crimele care se săvârşesc zilnic în toate oraşele Spaniei, nu ar continua prăbuşirea spre abis a unui popor frate, atât de glorios în trecut, am putea câştiga teren în această ţară, din care azi fug cu groază, cu miile spre frontieră, cei care au agonisit o avere sau, cei care poartă un nume”.39

3. În timpul războiului civil spaniol:

Ministru… fără Legaţie

În seara de 17 iulie 1936, în Marocul spaniol, a început revolta militară, care în zilele următoare a cuprins cea mai mare parte din Spania şi s-a transformat în război civil.

Violenţa generalizată nu-l putea surprinde pe reprezentantul român la Madrid, care, de luni de zile, în rapoarte şi telegrame, trăgea semnalul de alarmă asupra cronicizării violenţei în Spania.

Surprinzătoare a fost însă reacţia lui la noua dimensiune pe care o căpătau evenimentele. Activitatea lui Ioan Th. Florescu în acele zile critice a fost urmărită pas cu pas, cu promptitudine şi ironie de organul de presă al Partidului Conservator, ziarul “Epoca”.

Pe 22 iulie 193640 era publicată ştirea că: “D. Jean Th. Florescu telegrafiază ministerului de externe că date fiind evenimentele din Spania este obligat să întrerupă seria sa de conferinţe”. Dacă în această informaţie, remarcabilă prin promptitudinea ei, ironia este subtilă, în ziua următoare ziarul revine cu intenţii directe. De această dată, ştirea era privitoare la o luare de poziţie care putea să-i înveselească pe cunoscătorii dreptului diplomatic. Astfel, ziarul scria că: “La ministerul de externe, se face mare haz de o telegramă primită din Madrid, de la ministrul nostru extraordinar, D.Jean Th. Florescu. D-sa întreabă de parte cărei tabere trebue să se alipească”41.

Însă ceea ce a urmat a surprins într-o măsură şi mai mare decât lipsa “instinctului diplomatic” din partea neexperimentatului nostru reprezentant la Madrid. În momentul izbucnirii războiului civil spaniol, Ioan Th. Florescu se afla în concediu şi nu s-a mai întors niciodată la postul lui, la Madrid.

Atent, ziarul conservator menţiona pe 25 iulie situaţia creată şi posibilele ei consecinţe. Titlul era “D. Tehaş a sosit în Capitală”, iar ştirea stabilea că: “D. Jean Th. Florescu neputându-şi continua seria conferinţelor în Spania, din cauza evenimentelor, a sosit în ţară, unde va rămâne până după sfârşitul revoluţiei. În lumea politică se zice că d-sa va fi probabil cuprins în remanierea corpului diplomatic ce se pregăteşte pentru toamnă”42.

Câteva zile mai târziu, ziarul “Epoca” îmbina stilul ziaristic cu observaţia serioasă, sobră chiar, despre comportarea reprezentantului român în Spania. “D. Jean Th. Florescu face pronosticuri asupra revoluţiei spaniole în holul Palasului dela Sinaia. Este poate un fapt unic în istoria diplomatică, să vezi pe un ministru plenipotenţiar în concediu când se petrece asemenea evenimente în ţara pe lângă care este acreditat”43.

Ziarul revine chiar în ziua următoare cu o nouă informaţie pe aceeaşi temă: “În lipsa din Madrid a d-lui Jean Th. Florescu, care urmăreşte evenimentele din Spania prin telegramele agenţiei Rador, ministru nostru la Lisabona a fost rugat să dea informaţii guvernului asupra situaţiei reale din Spania”44.

Devenise un obicei pentru ziarul “Epoca” să-l urmărească peste tot pe Florescu. Avem pe această cale confirmarea faptului că ziarul era bine informat în această problemă. Pe 1 august apărea ştirea că: “D. Jean Th. Florescu pleacă la Karlsbad, de unde va informa guvernul asupra evenimentelor din Spania. D-sa declară tuturor că este foarte optimist. Ce fericite sunt aceste firi”45.

Pe 3 august de la Ministerul Afacerilor Străine era trimisă la Lisabona o telegramă cu următorul conţinut: “Rog chemaţi la telefon pe Consilierul Zănescu din Madrid şi întrebaţi dacă Legaţiune nu a avut de suferit şi dacă conaţionalii noştri sunt în siguranţă. Îl rog să mă înştiinţeze la Externe Bucureşti sau la Karlsbad hotel Pupp. Ministrul României în Spania. Semnat: Florescu”46.

De la Madrid, Constantin Zănescu a trimis o telegramă Ministerului, la Bucureşti, dar conţinutul ei era, indirect, o nouă acuzaţie la adresa ministrului Ioan Th. Florescu: “Necunoscând adresa actuală a Domnului Florescu, rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să i se comunice pentru liniştea sa personală (sublinierea noastră Ş.M.) că salariul său pe Iulie se află depus integral cek franci francezi la Credit Lyonnais din Paris.

Domnia-sa s’a adresat, nu pricep de ce, prin Legaţia Elveţiei de aci pentru a se interesa de soarta lefei sale”47.

Cu mijloace diferite de cele ale ziarului “Epoca”, diplomatul de la Madrid evidenţia, astfel, că Ioan Th. Florescu, care-şi părăsise postul din Spania şi se afla de mai multe zile în concediu, nu uita să-şi ceară leafa. 

După sejurul de la Bucureşti şi concediul petrecut la Karlsbad, în luna septembrie 1936, Ioan Th. Florescu s-a instalat la Paris, dar nici acolo nu a putut evita interesul ziarului “Epoca” pentru persoana şi activitatea sa. Pe 16 octombrie, acest ziar48 publică un nou articol care însă se deosebea din cel puţin trei puncte de vedere de notiţele anterioare: 1) era semnat (Grigore Filipescu); 2) era mult mai lung; 3) se referea la fapte petrecute cu o lună în urmă. Articolul nu se deosebea însă de cele anterioare în privinţa modului de a judeca faptele lui Ioan Th. Florescu.

Articolul începe cu afirmaţia că, zărindu-l pe liderul conservator la Paris, Ioan Th. Florescu i-a spus unui prieten: “Comunică d-lui Filipescu, că pentru a-i face plăcere, înfrunt moartea, întorcându-mă la postul de onoare, unde ştiu că voi fi ciuruit de gloanţe”. Dar, evident că hotărârea era mai greu de pus în practică decât de exprimat prin cuvinte frumoase. Ioan Th. Florescu s-a urcat în tren, a coborât la graniţa spaniolă (la Hendaye) unde a stat cinci zile şi s-a întors la Paris! Cu rafinamentul critic ce-l caracteriza, Grigore Filipescu constată că: “Aşa zisul ministru reprezentant pe lângă guvernul spaniol lipseşte deci de la postul său de la începutul revoluţiei spaniole. A fost în România, a fost la Carlsbad şi acum se află la Paris, unde se face de râs”. Informaţia care urmează este accentuată prin trei semne de exclamare. “Ultima lui [a lui Ioan Th. Florescu] ispravă a fost să ceară audienţă ministrului de externe al Franţei, pentru a-l pune în curent cu evenimentele din Spania!!!”. Filipescu susţine deci, că: “guvernul român ar face un gest patriotic interzicându-i să mai stea la Paris, unde sentimentul ridicolului este ultra dezvoltat”. În loc de concluzie, autorul articolului observă, cu seriozitate şi foarte corect: “Când cele ce se petrec în peninsula iberică pot fi scânteia ce va aprinde Europa, România reprezentată pe lângă toate republicile sud-americane şi în Persia n’are ministru în Spania”.

Nu ştim dacă guvernul i-a interzis lui Ioan Th. Florescu să mai stea la Paris. Cert este că, în luna octombrie 1936, el era instalat la frontiera franco-spaniolă, în teritoriu francez, la Saint Jean de Luz. De acolo, după o pauză de peste patru luni, a reînceput să trimită rapoarte la Bucureşti.

Primul din noua serie de rapoarte a fost probabil scris în jurul datei de 20 octombrie 1936, pentru că ajunge la Bucureşti pe data de 27 octombrie 193649. În acest raport se remarcă patru idei pe care le susţine Ioan Th. Florescu despre situaţia existentă în momentul respectiv.

Mai întâi, el încearcă o justificare a poziţiei sale, atât în general, cât şi în mod special. Justificarea generală era sprijinită pe reamintirea capacităţii, pe care o dovedise, de a prevedea evoluţia evenimentelor. “Aceia ce am prevăzut prin rapoartele pe care am avut onoarea să vi le trimit în lunile Iunie şi Iulie, s’a realizat din nenorocire cu o preciziune desăvârşită. V’am comunicat, după o scrupuloasă examinare a informaţiilor ce aveam, că Spania merge la prăpastie şi prin aceasta înţelegeam revoluţia şi războiul civil”50. Justificarea specială este oferită de prezenţa unui mare număr de diplomaţi acreditaţi în Spania, la frontiera franco-spaniolă, în aceeaşi localitate unde se instalase şi el. Astfel, ministrul român afirmă textual că: “tot corpul diplomatic acreditat în Spania, cu excepţia ambasadorilor Chili şi Mexicului, consideraţi ca simpatizanţi ai guvernului comunist din Madrid – toţi cei l’alţi ambasadori ori miniştri plenipotenţiari – printr’o decizie unanimă a statelor respective, am luat reşedinţă la St. Jean de Luz”.

În al doilea rând Ioan Th. Florescu încearcă să-şi pună într-o lumină favorabilă activitatea. El susţine că de la Saint Jean de Luz “observăm mai bine ca de ori unde evenimentele din ţara vecină. El aminteşte apoi că şi-a folosit poziţia şi influenţa pentru a-i salva pe “conaţionalii noştri rămaşi pentru vitale interese în Spania şi care au fost maltrataţi de autorităţile comuniste şi anarhiste din diferite oraşe”. În acest context reprezentantul României scrie că printre cei salvaţi se află “Dl Hornestein, Român de origine, ameninţat cu moartea la Madrid”. Hornestein era o persoană importantă, cumnat cu fostul şef al guvernului spaniol Chapaprieta. De aceea salvarea lui a fost în atenţia ministrului român de Externe, Victor Antonescu, drept răspuns la cererea omologului său portughez. În consecinţă Ioan Th. Florescu trage concluzia: “Cum vedeţi suntem mereu în activitate, la postul nostru făcându-ne pe cât putem datoria”51.

A treia idee ce se desprinde din raport este că reprezentantul român adera, cu pasiune chiar, la poziţiile uneia dintre taberele aflate în război în Spania. Există în această privinţă pasaje edificatoare. “Astăzi, după trei luni de lupte sângeroase, d’o cruzime care înfiorează umanitatea, ne apropiem de triumful final al acelei armate salvatoare – dorită şi bine cuvântată de toţi patrioţii, condusă strălucit de generalul cel mai valoros al Spaniei Francisco Franco”. Ioan Th. Florescu era atât de convins că victoria lui Franco este o simplă problemă de câteva zile, încât cerea “să mă puneţi în curent la timp, la ce epocă se va produce recunoaşterea de către România a noului guvern naţionalist al Generaluilui Franco”. Pentru că, argumenta el: “Nu ar fi bine să rămânem la urma tuturor naţiunilor, în ceia ce priveşte noul regim şi recunoaşterea lui.” De această dată reprezentantul României se înşela grav în privinţa ritmului evenimentelor din Spania. România va recunoaşte guvernul Franco, printr-o formulă specială, incompletă, abia peste un an şi jumătate, iar “triumful final” al generalului va interveni peste doi ani şi jumătate. În ciuda acestei erori, pe care foarte mulţi o făceau atunci, nu putem să nu evidenţiem că totuşi Ioan Th. Florescu intuieşte cu uimitoare precizie viitorul, atunci când afirmă: “Franco va stăpâni… Spania, ca un adevărat Suveran – mai puţin titlul”52.

În sfârşit, a patra idee importantă din raport, priveşte mai puţin activitatea reprezentantului României şi mai mult caracterul lui. Este o repetată izbucnire de orgoliu pentru că diplomatul român, care rămăsese în clădirea Legaţiei de la Madrid, înfruntând uriaşe primejdii, nu-i respecta autoritatea. Astfel, el scrie nemulţunit: “Ceia ce mi se pare însă ciudat, aşi putea zice fără precedent, este faptul că Dl. Consilier C. Zănescu, lăsat de mine la legaţie în Madrid nu-mi comunică nimic de trei luni, caşi cum ar fi independent…”. El se plânge în continuare că: “În zadar am scris şi telegrafiat Dlui Consilier Zănescu, să-mi raporteze asupra situaţiei, aici la St. Jean de Luz, la Hotel Golf, unde am cancelaria legaţiei şi unde sunt în exerciţiul funcţiei”. Faţă de “tăcerea” lui C. Zănescu, ministrul român se întreba: “Să fie indisciplină sau rea voinţă?”. În consecinţă, Ioan Th. Florescu îl ruga “cu insistenţă” pe ministrul Afacerilor Străine de la Bucureşti să-i dea ordin lui Zănescu să respecte raporturile ierarhice. “Dsa urmează să-mi comunice totul aci, unde mă aflu oficial, luând instrucţiuni, cum trebuie a proceda în diferite cazuri”53. Cu orgoliul rănit (şi cu lipsă de realism54), el îi mai cerea lui Victor Antonescu “să bine voiţi a-mi trimite copii după telegramele sale pentru a şti cum să procedez”. Ioan Th. Florescu nu putea să înţeleagă că atitudinea sa, în ciuda argumentelor şi justificărilor, nu era bine văzută la Ministerul Afacerilor Străine. O confirmare a acestui fapt este dată de problema cifrului. Reprezentantul român scria că: “Un nou cifru a fost solicitat de mine Ministerului”, dar observa că: “Dl. Secretar General printr-o scrisoare personală şi a arătat teama că acest cifru nu ar fi în siguranţă la otelul unde mă aflu”. Cu aceeaşi nemulţumire ca în cazul lui C. Zănescu el scria că: “Nu înţeleg ezitarea Dl. Secretar General, care ştie că eu am păstrat 2 ani sigiliu României – mai important de cât cifrul Ministerului, ca Logofăt al Dreptăţii”55.

Parcă pentru a confirma rezervele manifestate de funcţionarii Ministerului Afacerilor Străine, Ioan Th. Florescu trimite pe 6 noiembrie 1936 un raport56 în care prima frază este uimitoare: “Cum aţi putut vedea din ultimele telegrame, apărute în ziare, (sublinierea noastră Ş.M.) armatele generalului Franco înaintează victorioase spre Madrid”. Şi, într-adevăr, cine citea raportul nu primea mai multe informaţii despre situaţia din Spania decât ar fi găsit în ziare. Fără posibilităţi de informare obiectivă şi fără să poată verifica datele pe care le primea (din ziare sau de la diplomaţii aflaţi şi ei la St. Jean de Luz) reprezentantul român exprima numai sentimentele sale profranchiste (este drept, cu multă convingere). Contraofensivele comuniste sunt “strălucit respinse de trupele viteze ale Generalului Varela, colaborator intim al lui Franco”57. Raportul insistă asupra intervenţiei sovietice în Spania: “Aproape 2000 de soldaţi Ruşi, fiind făcuţi prizonieri sau fiind ucişi, au fost identificaţi de naţionalişti. Multe avioane ruseşti au fost doborâte. Care de asalt moscovite, au fost capturate (25 la număr). Amestecul Rusiei a fost arhi-probat. Zeci de vapoare cu muniţii, provizii şi veşminte sunt constatate la sosirea lor în porturile roşii”.

În acest fel, realitatea este deformată nu numai prin exagerarea implicării sovietice. În orice analiză a realităţii războiului civil spaniol, intervenţia sovietică este greu de înţeles fără intervenţia italo-germană, care a precedat-o. Ioan Th. Florescu nu aminteşte nimic de această implicare, care s-a produs chiar în primele zile ale rebeliunii. El scrie numai despre o posibilă intervenţie viitoare justificată de faptul că “aceste State de ordine” [Italia şi Germania] nu pot “să tolereze în Mediterana o republică anarho-comunistă, care ar reprezenta un focar primejdios de contaminare”58. În acest context, raportul condamnă politica Franţei faţă de evenimentele din Spania. “Franţa, sau mai just guvernul D-lui L. Blum este acuzat de complicitate” [cu sovieticii], scrie raportul. În alt loc, se afirmă că: “Tot corpul diplomatic d’aci, aproape unanim, deploră politica imprudentă şi periculoasă a Franţei”59. Ioan Th. Florescu scrie în acest raport şi despre iniţiative personale, care veneau în contradicţie cu acreditarea sa. Astfel, el a trecut în zona controlată de naţionalişti, la San Sebastian, unde a luat legătura cu “Şeful de propagandă al naţionaliştilor”. Fără nici o aprobare el a mers şi mai departe: “Bine înţeles am vorbit călduros de simpatia Românilor pentru Spania Patriotă”60.

Când se referă însă la realităţile politice din Spania, Ioan Th. Florescu atinge, fără nici un efort, ridicolul! Conducătorul carliştilor (care în mod tradiţional contestau autoritatea legală a statului şi care, printre primii, au organizat miliţii paramilitare, cunoscute prin duritatea lor), Manuel Fal Conde, este un “avocat simpatic din Bilbao”. Despre Falangă, partid extremist, adept al violenţei, el scrie că: “Falangiştii au un program democrat”. În lipsa lui José Antonio Primo de Rivera, falangiştii sunt conduşi de “un simplu muncitor mecanic bun patriot: Idilia”61. Numele lui era, de fapt, M. Hedilla.

În această perioadă, Ioan Th. Florescu era convins că războiul civil se va termina foarte repede cu victoria lui Franco. El transmite Ministerului părerea lui Cadenas Vincent că “după luarea Madridului, armata lui Franco va duce lupte grele de 2–3 luni încă pentru cucerirea Cataloniei, infestată de anarhişti”. “Succesul este însă asigurat”, adaugă  reprezentantul român. Probabil că această convingere, exprimată şi prin antetul raportului (“Legaţiunea României în Spania, provizoriu la St. Jean de Luz”), l-a determinat să acţioneze atât de imprudent.

În raportul citat mai sus nu se mai revine asupra relaţiilor cu diplomaţii români rămaşi la Madrid, în primul rând, Constantin Zănescu. În schimb, se reaminteşte lipsa cifrului: “Ne primind încă cifrul de la minister mă abţin de la alte detalii importante”.

În telegrama pe care o trimite Ministerului câteva zile mai târziu, Ioan Th. Florescu revine la problema nerezolvată a relaţiilor cu Zănescu. Conţinutul acestui document, adresat lui Grigorcea, Secretarul General al Ministerului Afacerilor Străine, era: “Felicitări cordiale pentru Londra62. Mulţumiri pentru ştirile din Madrid. Zănescu trebuie să intre în legalitate raportând mie, nu direct Ministerului. Eu lucrez aci cu doi consuli secretari salvând conaţionalii din Spania”63.

În toată luna decembrie 1936 s-au purtat la nord de Madrid lupte grele. Era a doua fază a “bătăliei pentru Madrid”, cunoscută sub numele de, “bătălia pentru şoseaua spre La Coruña”. În această lună, Ioan Th. Florescu nu a trimis nici un document Ministerului. A petrecut, în schimb, câteva zile la Paris. Pe 3 decembrie a participat la o reuniune literar artistică (sau, după altă opinie, “une causerie littéraire et economique sur les liens pouvant unir la Roumanie, l’Italie, l’Espagne et la France”) în salonul hotelului Chatham din Paris.

Ministerul a primit însă de la Madrid o telegramă care se referea la Ioan Th. Florescu. Constantin Zănescu solicita bunăvoinţa Ministerului pentru a “interveni de urgenţă la Dl. Ministru Florescu ca să depună, telegrafic în franci francezi… suma ce am de primit de la D-sa pentru cheltuieli de reprezentare pe 5 luni de când este absent din Madrid”, motivând că are “urgentă nevoie de această sumă pentru a face faţă cheltuielilor extraordinare ocazionate de actualele împrejurări din Spania”64.

Răspunsul era trimis după numai 4 zile: “am dispus să se reţină din apuntamentele Domnului Ministru Florescu şi să vi se trimită telegrafic… echivalentul în franci francezi a lei 83.330…”65. Deci, lorescu avea multă grijă când era vorba de leafa lui, dar se gândea mai puţin la cei rămaşi în Legaţia de la Madrid.

Probabil dezamăgit de cronicizarea luptelor din Spania şi de episodul financiar din decembrie, ministrul român în Spania a trimis la Bucureşti o telegramă neobişnuită. Pentru a face şi mai clar raportul pe care îl avea cu singura ţară în care a avut o înaltă misiune diplomatică, Florescu îi scrie ministrului Afacerilor Străine, Victor Antonescu, în limba franceză, cerând să fie transferat la Praga, unde postul era vacant, iar pentru Spania, să se aibă în vedere candidaţi celibatari (candidats pas mariés), pentru că acolo el a “suferit un an” (souffert une année)66.

Însă, chiar în acele zile se producea pe frontul din nordul Madridului un eveniment care-i va oferi diplomatului român un nou sens al misiunii sale: I. Moţa şi V. Marin erau ucişi la Majadahonda. Pe 19 ianuarie 1937, Ioan Th. Florescu trimite o telegramă, dar nu Ministerului Afacerilor Străine ci Partidului “Totul pentru ţară”, cu următorul conţinut: “Sfârşitul tragic al eroului naţional Moţa şi tovarăşului său, mişcat adânc, transmiteţi familiilor regrete îndurerate şi ordinul secretarului de Stat remită 5.000 lei aducerea corpurilor"67.

În săptămânile următoare, el se dedică noii misiuni: să sprijine repatrierea supravieţuitorilor echipei legionare şi a corpurilor celor doi morţi de la Majadahonda.

În memoriile lor, legionarii care au supravieţuit experienţei spaniole au rezervat câteva cuvinte de apreciere pentru Ioan Th. Florescu: “ţinuta admirabilă” şi “grijă de adevărat părinte”, scrie Neculai Totu68; “inimosul ministru” este numit de Bănică Dobre69; “gest de înţelegere şi simţire românească”, remarcă şi Dumitrescu Borşa70.

“Sperând că şi-a îndeplinit într-un totul datoria patriotică”, Florescu trimite Ministerului o telegramă, pe 8 februarie 1937, în care prezintă faptele. Telegrama, în limba franceză, începe astfel (în traducere): “Transportul corpurilor lui Moţa şi Marin s-a efectuat prin Hendaye – Saint Jean de Luz sub ordinele Generalului Cantacuzino”. Apoi, el arată că a delegat doi consuli pentru “a prezenta jerbă de flori în numele Legaţiei”. În sfârşit, aminteşte că Generalul Cantacuzino i-a mulţumit pentru că a facilitat, în gară şi la frontieră, transportul. Ultima frază, de concluzie, este cea pe care am prezentat-o la începutul acestui alineat71.

Atitudinea şi activitatea lui Ioan Th. Florescu, îndreptate împotriva guvernului republican spaniol, pe lângă care era, în mod oficial acreditat, a determinat rechemarea lui în ţară. Este interesant de remarcat că procedura s-a realizat în mod absolut normal, dar mai semnificativă mi se pare rapiditatea desfăşurării acţiunii de rechemare, rapiditate care nu era o regulă generală a diplomaţiei româneşti interbelice. Astfel, convorbirea dintre ministrul de Externe român, Victor Antonescu, şi reprezentantul spaniol, Manuel Lopez-Rey, are loc pe 26 februarie 193772 şi în aceeaşi zi este emis Decretul regal de rechemare73. În ziua următoare, Legaţia de la Paris a luat legătura cu Ioan Th. Florescu. Rechemarea în ţară a diplomatului român a intrat în vigoare la 1 martie 1937.

Se putea astfel încheiat un episod dintre cele mai complexe, dar şi mai puţin fericite din istoria diplomaţiei româneşti.

4. Epilog – După rechemare

Dar, cum se întâmplă deseori în istorie, ceea ce părea simplu, s-a dovedit destul de complicat.

Fostul reprezentant al României în Spania a fost profund nemulţumit şi jignit de rechemarea sa şi a folosit toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie pentru a protesta.

Când a aflat că a fost rechemat în ţară, prima reacţie a lui Ioan Th. Florescu a fost să ameninţe că se va adresa opiniei publice. Intermediar între Minister şi el era reprezentantul ţării la Paris, Cesianu, care răspundea centralei cu următoarea telegramă: “Am luat contact cu ministrul Florescu aflător la St. Jean de Luz. La arătarea mea că voi avea a-i face prin scrisoare o comunicare urgentă din partea Excelenţei Voastre, Domnia sa mi-a răspuns că ştie despre ce este vorba. În consecinţă mâine pleacă la Paris, iar apoi spre Bucureşti unde la Senat în calitatea sa de senator de drept va aduce chestiunea în dezbatere publică”74.

Într-adevăr, prima formă pe care a luat-o “cazul Florescu”, după rechemarea lui în ţară, a fost o intervenţie în Senat. Acesta se producea la 10 martie 1937, dar nu-l are autor pe Ioan Th. Florescu, ci pe Mihail Manoilescu. Prin întrebarea pe care o pune ministrului Afacerilor Străine, Manoilescu face o legătură între incidentul diplomatic creat prin prezenţa diplomaţilor străini la înmormântarea lui Moţa şi Marin, care tocmai se încheiase, şi situaţia fostului ministru român în Spania. El prezintă lucrurile astfel: “un ministru plenipotenţiar român, fost consilier al Tronului şi senator de drept, d-l Ioan Th. Florescu, a fost rechemat din calitatea sa de ministru al ţării în Spania, fără alt motiv plauzibil, decât acela că – în momentul în care corpurile celor doi voluntari români au trecut graniţa Spaniei – d-sa a dispus să se depună în numele său, pe coşciugele eroilor români, o jerbă de flori cu culorile naţionale româneşti”75.

Folosind încheierea incidentului amintit, Manoilescu susţine că: “Este cel puţin straniu, ca atunci când s’a stabilit că miniştrii străini pot onora memoria a doi voluntari români, depunând pe sicriile lor coroane cu panglicele ţării lor, gestul unui român faţă de doi români să poată fi considerat ca o inadvertenţă, care trebuie sancţionată”.

Argumentarea lui Manoilescu, în continuare, este demnă de interes. Astfel, el respinge ideea că gestul lui Florescu putea fi judecat ca act de ostilitate pe lângă guvernul care îi acordase acreditarea. În acest context, el afirmă că atât Florescu cât şi ceilalţi diplomaţi “au reprezentat guvernele lor pe lângă guvernul Spaniol de altă dată, care acum a încetat să existe, fiind înlocuit pe deoparte de guvernul din Burgos al generalului Franco, …şi pe dealtă parte de guvernul din Valencia, care nu este prin nimic succesorul legitim al guvernului legal de altă dată din Madrid…”76.

Pentru că rechemarea lui Florescu nu a fost explicată, Manoilescu respinge şi posibilitatea ca participarea lui Ioan Th. Florescu la întrunirea de la Hotelul Chathan să fi fost o manifestare de imixtiune în afacerile politice spaniole, pentru că “în cuvântarea sa, n’a avut decât cuvinte de simpatie şi durere pentru poporul spaniol în întregul său”.

În baza acestor argumente era formulată întrebarea “rog pe d-l ministru al afacerilor străine să binevoiască a ne arăta care sunt atunci cauzele grave şi serioase care au putut să-l determine să recheme în mod intempestiv din misiunea sa diplomatică pe d-l senator de drept, fost ministru în guvernarea Partidului Liberal şi personalitate politică cu o mare carieră care este d-l Ioan Th. Florescu?”77.

Însă, argumentul cel mai solid al lui Manoilescu, care în bună măsură contrazice chiar argumentele prezentate anterior, este că nu guvernul din Valencia ar fi cerut îndepărtarea din post a ministrului român în Spania: “un asemenea demers nu s’a produs niciodată, aşa încât rechemarea d-lui Ioan Th. Florescu apare cu desăvârşire inexplicabilă şi profund injustă”.

Era aici cheia problemei. În ciuda argumentelor interesante aduse de Manoilescu, în plan diplomatic problema era mai complexă. În acel moment, România nu recunoscuse guvernul Franco, care nu era recunoscut nici de Franţa şi Marea Britanie. De fapt, Manoilescu trebuia să răspundă acestei dileme: Florescu era sau nu era acreditat pe lângă guvernul de la Madrid, aflat atunci, din cauza războiului, la Valencia. Ori adevărul era că Florescu, în pofida rezervelor exprimate de Manoilescu, era acreditat pe lângă acest guvern, din moment ce România nu avea relaţii cu celălalt guvern din Spania, cel al lui Franco.

Ceea ce nu ştia Manoilescu era faptul că la 26 februarie 1937, în timpul convorbirii cu ministrul Victor Antonescu, însărcinatul cu Afaceri al Spaniei, Manuel Lopez-Rey, ceruse rechemarea lui Ioan Th. Florescu pentru atitudinea potrivnică faţă de guvernul republican spaniol78.

La întrebarea lui Manoilescu, din 10 martie, s-a asociat Ioan Th. Florescu însuşi, pe 11 martie 1937, motiv pentru care Preşedenţia Senatului trimitea o adresă ministrului Afacerilor Străine79.

Al doilea demers al lui Ioan Th. Florescu a fost de a trimite Ministerului Afacerilor Străine trei scrisori primite de la prieteni din Franţa, care-i sprijineau punctul de vedere.

Nu putem şti dacă cele trei scrisori au fost rezulatul unei reacţii spontane sau au fost cerute de Florescu pentru acţiunea pe care o pregătea. De fapt, calea obţinerii lor este mai puţin importantă decât conţinutul.

Scrisorile sunt într-adevăr valoroase pentru cel puţin două motive. Mai întâi pentru că două dintre ele sunt redactate de persoane destul de importante şi, în al doilea rând, pentru că ele ne oferă o imagine a lui Florescu diferită de cea pe care o aveau unii colegi ai săi din viaţa politică românească.

Prima scrisoare este redactată la Paris, la 1 martie 1937, în româneşte, şi este semnată de André Faure, fost ofiţer în Misiunea Berthelot în România, prezident al Comitetului Operelor Coloniale, vicepreşedinte al Asociaţiei France-Espagne-Roumanie.

Autorul scrisorii i se adresează lui Ioan Th. Florescu după ce a aflat din presă că: “Guvernul Dtale te-a rechemat din postul de Ministru al României în Spania, întrerupând astfel o misiune îndeplinită de Dta, cu atâta delicateţe şi tact şi în care aduseseşi bogăţia unei mari experienţe în problemele internaţionale, precum şi cultură, talent şi inimă”80.

Informat că: “Pretextul invocat spre a justifica rechemarea Dtale se pare a fi o manifestare publică a simpatiilor Dtale pentru acţiunea înălţătoare şi patriotică a Generalului Franco”, autorul scrisorii depune mărturie în favoarea prietenului său Florescu: “Atestez aici că în nici un moment, la reuniunea literară-artistică, care a avut loc la 3 Dec. 1936, în salonul hotelului Chatham, din Paris, n’ai comunicat nimănui preferinţele Dtale personale cu privire la luptele din Spania. Ai cuvântat în cadrul obiectivităţii şi imparţialităţii despre poporul spaniol, despre istoria sa glorioasă şi despre generozitatea lui. Cu toţii am aplaudat rezerva şi delicateţea Dtale de diplomat”81.

André Faure îşi încheia scrisoarea în felul următor: “Află scumpul meu ministru şi prieten, că în orice caz dacă această injustiţie va fi menţinută în contra Dtale, vei găsi alătur de Dta grupul numeroşilor Dtale amici din Franţa şi Spania, în afară de cei din România, care vor manifesta indignarea lor unanimă, creindu-ţi o adevărată aureolă şi un nou titlu la afecţiunea noastră respectuosă”82.

A doua scrisoare este mult mai scurtă şi este redactată la 3 martie 1937, la Paris, de proprietarul hotelului Chatham, în limba franceză. În ea se exprimă o singură idee. Textual aceasta este formulată astfel: “Pot confirma cu plăcere că la conferinţa care a avut loc în sălile hotelului Chatham, închiriate în acest scop, la 3 decembrie anul trecut, nu s-a făcut decât o discuţie literară şi economică despre legăturile care pot să unească România, Italia, Spania şi Franţa, şi că în nici un moment nu a fost vorba de politică (il n’a été question de politique). De altfel, eu nu am permis niciodată organizarea unei reuniuni politice, indiferent de orientarea ei, în hotelul meu”83.

A treia scrisoare redactată pe 5 martie 1937, la St. Jean de Luz, provenea de la ambasadorul Argentinei şi Decan al corpului diplomatic din Spania, d-ul Garcia Mansilla, şi era scrisă tot în limba franceză.

După ce se declara şi el surprins şi dezolat de cele aflate, ambasadorul argentinian afirma că “eu nu v-am auzit niciodată exprimând aprecieri imprudente de natură să justifice măsura luată”.84

În scrisoare era exprimată apoi o judecată filozofică: “Acest război civil care durează de mult prea mult timp a creat interese speciale prin dureroasa lui anomalie, iar d-voastră sunteţi, fără îndoială, dragul meu prieten, victima inocentă a uneia dintre aceste maşinaţii”.

În încheiere, autorul îşi exprima încrederea că “după ploaie va răsări iar soarele” şi “cu toate meritele pe care le aveţi, pe care eu primul le-am apreciat, se va face dreptate şi veţi fi din nou în situaţia de a aduce, în continuare şi mult timp, nobile şi semnificative servicii frumoasei voastre patrii pe care eu o admir”85.

Pentru că nu a primit satisfacţie, Ioan Th. Florescu s-a adresat regelui Carol al II-lea, ca for suprem de judecată, printr-o frumoasă scrisoare.

Dorind să atragă simpatia regelui, autorul începe astfel: “Intelectualii vă numesc Regele Culturii, Poporul însă doreşte cu ardoare să rămâneţi Regele Dreptăţii şi suntem cu toţii convinşi că domnia Majestăţii Voastre, mai ales această aureolă va purta”86.

Apoi, autorul scrisorii îşi prezintă situaţia: “Din înalta M.V. încredere am primit misiunea diplomatică cea mai grea: în zbuciumata şi primejdioasa Spanie mi-a fost dat să activez şi să sufăr. Când am crezut că am muncit ca nici unul altul pe tărâmul propagandei şi când credeam încă în justa răsplată a conducătorilor am fost rechemat telegrafic, fără nici un motiv, măcar aparent”.

Florescu exprimă în continuare părerea că îndepărtarea sa ar fi legată de două acuzaţii şi anume: “1 – că aş fi trimis o jerbă de flori la trecerea celor doi tineri morţi vitejeşte pe frontul naţionalist Spaniol”…şi “2 – că aş fi făcut manifestaţiuni publice în favoarea generalului Franco cu prilejul unei scurte cuvântări la Paris, ceea ce ar constitui o imixtiune inadmisibilă”.

Ioan Th. Florescu îşi asumă prima acuzaţie spunând că “cea dintâi învinovăţire este adevărată”, dar explică: “Am însărcinat însă pe un consul al meu să depuie o jerbă de flori pe coşciugele celor 2 eroi, crezând că îmi îndeplinesc o sfântă datorie de Român şi de reprezentant al ţării”. Pentru a face mai clară poziţia sa, distanţându-se de legionari, el mai argumentează că: “Am socotit, Sire, că moartea desleagă legăturile politice şi am înţeles să salut eroismul românesc, iar nu vre-un partid politic. Atât şi nimic mai mult”87.

Despre a doua acuzaţie, autorul scrisorii afirmă pur şi simplu că “este falşe şi constitue o înscenare”. Bănuind simpatiile regelui, Florescu afirmă că nu a exprimat: “nici un cuvânt despre Franco, care este de altminteri în sufletele noastre ale tuturor oamenilor civilizaţi şi patrioţi, fără a fi nevoe s’o proclamăm public deocamdată”.

Scrisoarea este completată cu 4 anexe, în cadrul cărora, piesele de rezistenţă sunt tot cele trei scrisori prezentate mai sus, trimise şi la Ministerul Afacerilor Străine.

Scrisoarea către Rege se încheie cu o cerere: “Dacă mai este o logică şi o dreptate în lume, Sire, eu trebue să fiu repus la locul meu, căci am făcut mult mai puţin decât acei diplomaţi străini [cei care participaseră la înmormântarea lui Moţa şi Marin], care au reuşit să obţină absolvirea lor” şi cu speranţa: “La înţelepciunea Majestăţii Voastre fac un ultim apel, Sire, spre a nu lăsa ţara să creadă că eu am măcar umbra unei pete pe fruntea mea, pe care am ţinut-o în 30 de ani de viaţă publică sus, fără greşală, şi fără prihană”88.

Pentru că nici de această dată nu a obţinut satisfacţie, Ioan Th. Florescu s-a adresat ministrului Afacerilor Străine cu o plângere şi cu avertismentul că va acţiona Ministerul, în justiţie.

Astfel, el scria că: “În urma rechemării mele din postul de Ministru Plenipotenţiar în Spania, fără preaviz şi numai în 24 de ore, am avut pagube morale şi materiale, în afară de bombardarea Legaţiunii române din Madrid unde am dus din domiciliul meu din Bucureşti, tot ce am avut mai bun…”89. El pretindea că a suferit astfel pierderi de peste 4.000.000 lei şi nu a primit de la Minister decât 600.000 lei.

Probabil, în vederea unei confruntări în justiţie, un funcţionar al Ministerului Afacerilor Străine a întocmit un document cu titlul “Cuprinsul Dosarului Dlui. Ministru J. Th. Florescu”, care cuprinde lista a 17 rapoarte şi telegrame trimise de reprezentantul român. Este, după ştiinţa noastră, un document unic ce nu trebuie confundat cu dosarul personal pe care îl avea fiecare angajat al Ministerului.

Toate încercările lui Ioan Th. Florescu de a-şi recâştiga postul în Spania s-au dovedit zadarnice.

Dar experienţa câştigată în timpul misiunii a fost valorificată în alt mod. Fiind liber să-şi exprime simpatiile şi opţiunile politice, Florescu a ţinut o serie de conferinţe, cu titlul “O ţară care renaşte: Spania”90.