ISTORIE ŞI IDEOLOGIE

coordonator: Manuela Dobre

Despre autor


FRONTUL UNIC NAŢIONAL ÎN STRATEGIA
PARTIDULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA (1941–1944)


Florin CONSTANTINIU
Membru corespondent al Academiei Române



În perioada comunistă actul de la 23 august 1944 a cunoscut în interpretarea istoriografică, o ciudată metamorfoză de la „eliberarea de sub jugul fascist a României de către glorioasa Armată Roşie“ la „revoluţia de eliberare socială ş inaţională, antifascistă şi antiimperialistă“. Documentele de partid fixau un cadru prestabilit, care reprezenta pentru cercetătorul român un adevărat „Pat al lui Procust“. În perioada postdecembristă, opţiunile politice – de astă dată diversificate – ale cercetătorilor s-au dovedit aproape tot atât de contraproductive întrucât fidelităţile politice au acţionat ca un factor de blocare a investigaţiei asupra unui eveniment capital atât în istoria naţională cât şi în istoria celui de al doilea război mondial.

Printre problemele rămase nesoluţionate ale istoriei lui 23 august 1944, se numără şi participarea Partidului Comunist din România (PCdR) la pregătirea şi înfăptuirea amintitului act.

În istoriografia perioadei comuniste, rolul PCdR a fost progresiv amplificat, pe măsura distanţării leadership-ului de la Bucureşti de „Marele frate“ de la Moscova, în final, PCdR devenind autorul dacă nu exclusiv, atunci cel puţin, principal al răsturnării regimului Antonescu. S-ar putea spune că interpretarea dată de documentele de partid – şi pe cale de consecinţă – de istoriografia din perioada comunistă actului de la 23 august 1944 a pendulat între exaltarea factorului extern (Armata Roşie) şi exaltarea factorului intern (PCdR).

Problema fundamentală care se pune oricărui cercetător obiectiv, interesat de ponderea PCdR în realizarea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania nazistă, poate fi formulată în termenii următori: PCdR a urmat directivele Moscovei sau a acţionat independent?

Răspunsul este dificil de dat din cauza caracterului extrem de îngust al bazei documentare. Puţinele mărturii şi argumente logice pot fi utilizate pentru a dovedi ambele teze.

Ne-am pronunţat şi cu alte prilejuri în favoarea punctului de vedere, potrivit căruia, în anii 1941–1944, PCdR a urmat cu fidelitate indicaţiile Moscovei – ale Kominternului până în 1943 (când Internaţionala Comunistă s-a „autodizolvat“) – ale structurilor cripto-kominterniste, create după 1943 şi ale serviciilor secrete sovietice.1

Studiul, recent apărut, al istoricului american Eduard Mark, consacrat strategiei Frontului Naţional în concepţia lui Stalin în anii 1941–19472 ni se pare a confirma interpretarea noastră. Autorul a valorificat nu numai documente din arhivele fostelor ţări comuniste, direct sau prin studii publicate pe temeiul lor, dar şi interceptările instrucţiunilor date de Moscova partidelor comuniste, interceptări făcute de autorităţile britanice de la mijlocul lui 1943 până la sfârşitul lui 1945 (nume de cod ISCOT).

Concluzia lui Eduard Mark este că prin strategia Frontului Naţional, Stalin a urmărit două obiective: a) să menţină „Marea Alianţă“ cu Marea Britanie şi SUA şi b) să asigure, sub camuflajul Frontului Naţional, avansul comunismului în Europa, fără a alarma pe aliaţii săi occidentali. 3

Frontul Naţional trebuia să fie o amplă alianţă/coaliţie politică, în cadrul căreia partidele comuniste urmau să colaboreze cu partidele „burgheze“, având drept obiectiv lupta împotriva fascismului, adică a celui de al treilea Reich şi a regimurilor care colaborau cu el. Fronturile Naţionale trebuiau să fie în cadrul naţional – al fiecărei ţări, aşadar – o reproducere a ceea ce „Marea Alianţă“ era pe plan internaţional.4

Încă în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 – lui Gheorghi Dimitrov, venit după instrucţiuni – Stalin i-a spus: „partidele (comuniste – n.n.) din fiecare ţară să desfăşoare o mişcare de apărare a URSS. Să nu se pună problema revoluţiei socialiste. Poporul sovietic duce un război patriotic împotriva Germaniei fasciste. Este vorba de distrugerea fascismului“.5 Aşadar nu revoluţia socialistă, altfel spus luarea puterii de către comunişti, ci distrugerea fascismului, la care erau invitate să colaboreze toate forţele ostile extremismului de dreapta, în variantele sale nazistă şi fascistă.6

Indicaţiile lui Stalin erau îndreptate împotriva acelor comunişti (William McCagg îi numeşte „insurecţionişti“),7 care confundau lupta împotriva ocupaţiei/dominaţiei germane cu lupta împotriva capitalismului, pentru revoluţia socialistă. O astfel de atitudine nu putea fi decât în detrimentul Uniunii Sovietice. Din perspectiva lui Stalin, care avea nevoie de alianţa cu Marea Britanie şi SUA, orice ar fi putut alarma aceste „state capitaliste“, în privinţa intenţiilor comuniştilor trebuia eliminat. Partidele comuniste din fiecare ţară trebuiau să lupte, alături de partidele „burgheze“, pentru un singur obiectiv: distrugerea fascismului, adică să se plaseze pe aceeaşi platformă pe care se aflau URSS, Marea Britanie şi SUA.

Impunerea acestei linii nu s-a făcut chiar atât de lesne8. Exemplul cel mai cunoscut este desigur cel al comuniştilor din Iugoslavia, care, sub conducerea lui I.B. Tito şi siguri de forţa lor, creiau structurile viitoarei puteri comuniste, spre marea iritare a Moscovei, preocupată permanent de reacţiile aliaţilor ei occidentali.

Documentele şi conduita politică a PCdR dezvăluie totala încadrare a comuniştilor din România în politica de Front Naţional, promovată de Moscova. Primul document programatic al PCdR, după declanşara atacului împotriva URSS, exprimă fidel şi amplu această politică.

Pentru a constata cât de similară în conţinut este circulara din 8 iulie 1941 cu directiva Kominternului din 7 iulie 1941 adresată partidelor comuniste, redăm, mai jos, pasajele cele mai semnificative ale acestui din urmă document:

1) Partidele comuniste din toate ţările ocupate de Germania trebuie să treacă neîntârziat la organizarea unui front naţional unic şi, în acest scop, să stabilească legătura cu toate forţele care acţionează împotriva Germaniei, indiferent de caracterul şi de orientarea lor politică (de Gaulle şi aderenţii lui în Franţa; aderenţii lui Beneš, în Cehia şi Moravia (sic!); aderenţii lui Nygaardsvold în Norvegia; aderenţii din Belgia şi Olanda ai guvernelor belgian şi olandez, aflate în emigraţie la Londra şi alţii). Sarcina acestui front trebuie să conste în ridicarea la luptă activă a tuturor păturilor populaţiei din ţara respectivă împotriva jugului hitlerist.

În Anglia şi SUA, comuniştii trebuie de asemeni să lanseze lozinca frontului naţional împotriva barbarilor fascişti“.9

În circulara din 8 iulie a CC a PCdR, când se enumeră sarcinile partidului se arată: „Comuniştii trebuie să-şi concentreze toate forţele pentru formarea Frontului Unic Naţional. Social-democraţii, naţional-ţărăniştii, ţărăniştii radicali, liberalii şi masele largi de sub influenţa lor urăsc ocupaţia germană şi clica trădătoare a slugilor din ţară ale lui Hitler. Masele gardiste, lovite de clica sângeroasă a generalului Antonescu, de armatele ocupante, trebuie eliberate de sub influenţa şefilor lor şi câştigate pentru frontul unic de eliberare a poporului român“.10

Rapiditatea cu care conducerea PCdR a pus în aplicare directiva Kominternului din 7 iulie 1941 este semnificativă: a doua zi după ce Internaţionala Comunistă a lansat directiva privind constituirea Frontului Unic Naţional, conducerea PCdR a şi excutat-o.

Ceea ce se cuvine subliniat este că, în dorinţa de a asigura un sprijin cât mai larg preconizatei alianţe politice, PCdR era dispus să colaboreze până şi cu „masele gardiste“ adică şi cu membrii Mişcării legionare (se făcea distincţia între simplii membri şi conducători). Credinţa că legionarii ar fi putut să fie atraşi în Frontul Unic Naţional se întemeia pe conflictul dintre generalul Ion Antonescu şi Garda de Fier şi pe sprijinul acordat de Hitler celui dintâi în zilele rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Prin intenţia de a include în Frontul Unic Naţional şi aderenţii de rând ai Mişcării Legionare, întreg spectrul politic românesc era solicitat să se alăture comuniştilor într-o luptă a cărei miză, potrivit documentului, era „libertatea sau sclavia tuturor popoarelor din Europa şi din lumea întreagă“.11

Circulara CC al PCdR din 8 iulie 1941 punea accentul nu pe apărarea URSS ci pe „libertatea şi independenţa poporului român“12, un obiectiv, care, cel puţin în principiu, putea să ralieze forţele politice ale ţării.

Lozinca Frontului Unic Naţional a fost reluată la începutul lunii august, în documentul intitulat Frontul Unic al popoarelor iubitoare de libertate, împotriva fascismului german în care se spunea, printre altele, că, în urma acordurilor dintre URSS şi Anglia, Cehoslovacia şi Polonia „s-a deschis şi în România drumul larg spre realizarea unui singur front unic de luptă (subliniat în text – n.n.) al poporului întreg împotriva ocupanţilor fascişti. Toţi prietenii Angliei (conducătorii naţional-ţărănişti, liberali şi social-democraţi) se pot uni şi trebuie să se unească cu toţi aceia care au luptat, până la atacul banditesc antisovietic al lui Hitler, pentru apărarea păcii şi independenţei ţării, faţă de ambele tabere imperialiste“. Structura politică destinată să realizeze această unire a forţelor politice româneşti urma să se numească Frontul Unic Naţional.13

Manifestul PCdR din august 1941 amintea, în pasajul citat mai sus, de teza Kominternului din perioada dintre izbucnirea războiului şi atacarea URSS, potrivit căreia noul război mondial era o confruntare între două grupări imperialiste: Franţa şi Marea Britanie, pe de o parte, Axa Berlin–Roma, pe de alta.14 Atacul Gemraniei şi al partenerilor ei împotriva URSS modificase radical datele problemei şi acum Frontul Unic Naţional apărea soluţia ideală pentru lupta împotriva celui de la treilea Reich.

Noua lozincă a Kominternului a fost reluată în Platforma-program din 6 septembrie 1941 a CC al PCdR, intitulată în spiritul noii orientări „naţionale“, prescrise de Moscova Lupta poporului român pentru libertate şi independenţă naţională. PCdR se declara „gata să colaboreze cu toate partidele, grupările, persoanele politice şi cu toţi patrioţii români, pentru realizarea oricărei revendicări din Platformă, punând ca singurul (subl. ns.) criteriu al colaborării: atitudinea faţă de ocupanţii hitlerişti, de slugile lor trădătoare de ţară şi de războiul criminal contra Uniunii Sovietice“.

Platforma-program relua ideea circularei CC al PCdR din 8 iulie 1941 a frontului unic muncitoresc drept bază a Frontului Unic Naţional, subliniid că, în cazul celui dintâi, comuniştii trebuiau să colaboreze cu „munictori social-democraţi, naţional-ţărănişti, gardişti şi fără de partid“.

În vederea realizării Frontului Unic Naţional, PCdR declara că „renunţă la orice lozincă sau acţiune, care ar putea să-i DESPARTĂ de celelalte partide şi grupări politice, care sunt pentru dezrobirea naţională a poporului român. Însă ei nu renunţă la programul lor, la propagarea programului lor şi a lozincilor finale“.15

Toate aceste apeluri şi încercări ale PCdR în direcţia constituirii unui Front Unic Naţional au eşuat. PCdR era perceput – corect! – în societatea românească drept un „corp străin“, o coloană a V-a a Kremlinului. Răpirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, precum şi atitudinea deschis aprobatoare a PCdR faţă de acest rapt erau prea proaspete în amintirea tuturor pentru ca iniţiativele comuniştilor privind unirea tuturor partidelor şi grupărilor politice ostile politicii lui Antonescu de colaborare cu Germania, să aibă vreun ecou.

PCdR a continuat însă statornic să urmeze politica de Front Naţional şi, când Armata Roşie, intrată pe teritoriul României în urma Operaţiunii Uman–Botoşani (5 martie–17 aprilie 1944), ameninţa să ocupe întreaga ţară, acest partid a fost solicitat de cei care îl refuzaseră până atunci să li se alăture. Aşa s-a născut, la 20 iunie 1944, Blocul Naţional-Democratic, alcătuit din PNŢ, PNL, PSD şi PCdR. În România, directiva Kominternului din 7 iulie 1941 s-a realizat la 20 iunie 1944, dar nu ca urmare a acţiunii PCdR, ci a partidelor democratice, care au crezut că prezenţa comuniştilor în alianţa politică îndreptată împotriva regimului Antonescu şi a Germaniei, va uşura situaţia României în faţa URSS.


1 Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România?, Bucureşti, 1997, p. 125 şiurm.
2Eduard Mark, Revolution by Degrees: Stalin’s National–Front Strategy for Europe, 1941–1947, Cold War International History Project, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington, D.C., February 2001 (Working Paper No 31).
3Ibidem, p. 7.
4 William McCagg Jr., Stalin Embattled, 1943–1948, Detroit, 1978, p. 31 şi urm
5Gabriel Gorodeţki , Mif „Ledokola“, Moscova, 1995, p. 184.
6Pentru instrumentalizarea antifascismului în beneficiul totalitarismului comunist vezi, pe larg, François Furet , Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul al XX-lea, Bucureşti, 1995, p. 227 şiurm.
7 William McCagg Jr., op. cit., p. 29.
8Vezi, pe larg, Pierre Broué, Histoire de l’Internationale Communiste, 1919–1943, Paris, 1997, p. 765 şi urm.
9Komintern i vtoraia mirovaia voina, parte a II-a, sub redacţia lui K. M. Anderson şi A. O. Ciubarian, Moscova, 1998, p. 114. La 6 iulie 1941, V. M. Molotov a discutat cu G. M. Dimitrov şi D. Z. Manuilski propunerile Comitetului Executiv al Kominternului privind constituirea fronturilor naţionale unice în ţările ocupate de Germania, ibidem, p. 109–111. Vezi şi cuvântarea lui G. M. Dimitrov la şedinţa din 22 iunie 1941 a Secretariatului Comitetului Executiv al Kominternului, ibidem, p. 93–96.
10Istoria Partidului Comunist Român, Sinteză, Documentar, capitolul/vol. V, p. 79 (volum pregătit de Institutul de Studii Istorice şi Politice de pe lângă CC al PCR, cu menţiunea „strict secret“).
11Ibidem, p. 78.
12Ibidem, p. 79.
13Ibidem, p. 87.
14Pentru extrema versatilitate a politicii sovietice este de amintit că, la 7 septembrie 1939, când Stalin a dat instrucţiuni lui Dimitrov în privinţa propagandei Kominternului, în noul cadru creat de război, după ce a spus că acest conflict se desfăşura „între două grupări de ţări capitaliste pentru o nouă împărţire a lumii“, a precizat că „împărţirea statelor capitaliste între democratice şi fasciste a pierdut semnificaţia sa anterioară“, trăgând apoi concluzia că „A susţine astăzi frontul popular (antifascist – n.n.), unitatea naţiunii, înseamnă a recădea pe poziţii burgheze. Lozinca Frontului (popular antifascist – n.n.) trebuie suspendată “, P. Broué, op. cit., p. 737. Aşadar, Moscova revenea acum în iunie 1941, la… poziţiile burgheze  !
15Istoria Partidului Comunist Român, ed. cit., p. 91–92. Vojtech MastnyRussia’s Road to the Cold War. Diplomacy, Warfare and Politics of Communism, New York, 1979, p. 62 consideră că Platforma-program, elaborată de Komintern pentru PCdR, este o mărturie a „înaltei priorităţi, acordată de Stalin problemelor româneşti“.
Despre autor


© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN: 973-575-658-7
Comments to: Manuela DOBRE
Last update: Septembrie 2003
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU