ISTORIE ŞI IDEOLOGIE

coordonator: Manuela Dobre

Despre autor


CONDUCĂTORUL ŞI ISTORIA


– forme politice de a face Şi de a scrie istoria naţională –

“Soluţia, aplicabilă în cele din urmă atît în Lumea Nouă cît şi în Lumea Veche, a fost găsită în istorie, mai bine spus în istoria povestită în anumite moduri”.

Reflecţii asupra originii şi răspîndirii naţionalismului

“Să lichidăm cu desăvîrşire mentalitatea anarhică, mic-burgheză, [conform căreia] problemele istoriei ale diferitelor ştiinţe sociale, sînt doar probleme de specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei şi ideologei comuniste”.

 

  –Nicolae Ceauşescu, 1974.

 

Adrian CIOROIANU


1. “Reinventarea” politică a trecutului


“Reinventarea” trecutului şi investirea sa cu rolul de piedestal pentru un cult al prezentului este o preocupare relativ răspîndită, foarte profitabilă şi a cărei dispariţie nu aş avea curajul să anunţ. Vorbind despre abuzurile memoriei, Tzvetan Todorov trimite la un exemplu îndepărtat (dar, cu siguranţă, nu cel mai îndepărtat): la începutul secolului al XV-lea, împăratul aztec Itzcoatl ordona distrugerea tuturor stelelor şi cărţilor care conservau memoria scrisă a poporului său, pentru a încerca apoi recompunerea de manieră proprie şi impunerea a unei alte tradiţii, în scopuri legitimatoare1. Exemplu îndepărtat, şi totuşi foarte apropiat de toate regimurile totalitare ale secolului XX, care au încercat crearea unor noi (adică selecţionate şi purificate) istorii şi memorii pentru popoarele lor.

În regimurile de tip leninist (ca şi în ucronia lui Orwell), dat fiind că trecutul este mai imprevizibil decît viitorul, predicţiile referitoare la trecut sînt mai dificil de realizat decît cele referitoare la viitor din simplul motiv că, odată cu orînduirea comunistă, istoria este aproape sfîrşită. Problema care se pune nu este viitorul: într-o zi, proletarii din toate ţările se vor uni şi comunismul va ieşi învingător, problema rămîne trecutul: comuniştii ştiu că cel ce stăpîneşte trecutul va avea control şi asupra viitorului – şi este chiar lupta pentru putere în interiorul partidului cea care i-a învăţat acest lucru, ca şi căutarea perpetuă a unei legitimări pentru cei din afara partidului.

Studiul naţional-comunismului românesc oferă, pentru îmbinarea dintre istorie şi politică (id est anexarea istoriei de către politică) o cazuistică bogată tocmai datorită îmbinării (reuşite, cel puţin pe termen scurt) dintre ideologia comunistă şi spiritul naţionalist; analiza acestor cazuri care însoţesc, practic, întreaga istorie a comunismului românesc: de la Michael Rura (cel căruia-i datorăm una dintre primele încercări de analizare a exploatării istoriei de către regimul comunist2) şi pînă la Vlad Georgescu3, evidenţierea manierei în care regimul comunist din România a instrumentat în folos propriu istoria ţării a constituit una dintre preocupările constante ale celor care au analizat comunismul românesc.

În planul imaginarului mental şi al mitologiei politice, istoriografia este la fel de bogată; aici există (şi acţionează, după cum se poate observa) una sau mai multe “politici ale trecutului”4, politici care se hrănesc dintr-o continuă rescriere a istoriei - rescriere ea însăşi tributară, deseori, imaginarului colectiv al unei societăţi. Practic, toate culturile cu pretenţii de vechime (i.e. atestate arheologic) pot fi “prinse” în această activitate de revalorizare a trecutului, în această dinamică pe care David Lowenthal o numeşte cu inspiraţie, într-una dintre cărţile sale, “trecutul, această ţară străină nouă”5.

În toate aceste culturi politice moderne, Istoria este destinată să joace un cert rol legitimator în privinţa prezentului. Conducătorii cei mai reprezentativi ai naţiunii sînt daţi ca exemplu de curaj şi patriotism generaţiilor succesive de şcolari (“învăţămîntul trebuia să hrănească sentimentul naţional”6) sau generaţiilor de electori. “Părinţii fondatori” ai istoriei americane, eroii gali ai istoriei Franţei etc. – toate acestea constituie un răspuns la aceeaşi singură problemă: construcţia unui trecut care, pe de o parte, să fie în măsură să ofere un model pentru prezent şi, pe de altă parte,să fie demn de un viitor care va fi, aproape obligatoriu, mai bun. Cum spun Khapaeva şi Kopossov, “este cunoscut rolul esenţial al eroilor pentru reprezentarea valorilor”7. Ţinînd seama de faptul că fiecare epocă are propriile sale valori dominante, istoria trebuie rescrisă în funcţie de acestea.

Miturile şi clişeele istorice sînt prezente inevitabil în discursul politic comunist, discurs care este întotdeauna (sau, în orice caz, adesea) în plină fermentaţie, cu atît mai mult cu cît rescrierea istoriei nu este un fenomen nici nou, nici necunoscut. Istoricii comunismului nu fac excepţie; din acest punct de vedere, adevărata problemă este surprinderea acelei logici a prezentului în funcţie de care va fi reconstruit/ rescris trecutul.

Într-un sistem politic bazat pe primatul autorităţii, procesul de rescriere a istoriei este, în mod firesc, deseori legat de mitul şi de cultul Conducătorului. În cazul istoriei româneşti, această evoluţie în tandem a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, la rigoare, urmărită începînd cu timpurile eroice ale dacilor şi românior (adică transcrierea lor modernă, în funcţie de necesităţi politice) şi pînă la prezentul comunist, observîndu-se modul în care cultura română a înregistrat / modificat / investit cu roluri precise anumite personaje istorice. Mitificarea acestor personaje nu este produsul exclusiv al epocii comuniste; se poate spune însă că regimul comunist a “moştenit” aceste figuri, le-a “modelat” în funcţie de interesele proprii şi, la capătul acestui proces, aceste personaje istorice remodelate erau menite să joace rolul lor legitimator pentru noul sistem politic. Pus în linie directă cu aceste figuri istorice, Conducătorul comunist este încadrat în istorie ca “lider naţional”, iar partidul pe care-l reprezintă devine la rîndu-i “partid naţional”. De la statul regelui dac Burebista şi pînă la statul lui Ceauşescu este, în aceste condiţii, o simplă evoluţie istorică, o “trecere” normală, singura posibilă. Conducătorul are în spatele său o întreagă istorie, iar obligaţia sa este să demonstreze periodic (este sarcina aparatului său de propagandă şi a clienţilor săi) că – faţă de această istorie – este un demn continuator, că biografia sa – obligatoriu exemplară, după cum era prezentată în cazul Conducătorului Ceauşescu – este la rîndu-i demnă de această “biografie a poporului” care este istoria naţională. Analizînd cazul lui Stalin (caz similar în raport cu Nicolae Ceauşescu, cu atît mai mult cu cît acesta din urmă şi cultul său a fost cel care a umplut, cu o oarecare întîrziere dar cu certă eficienţă, locul rămas gol prin moartea “părintelui popoarelor” şi prin demantelarea cultului său), Lilly Marcou observa că “această suprapunere a unei istorii care se vrea eroică şi exemplară, enunţată pe temeiul unui marxism condensat şi normativ, şi a unei biografii care se identifică istoriei ţării şi a partidului care o conduce, constituie baza ideologică a ceea ce se va numi mai tîrziu «cultul personalităţii»”8.

Căutînd repere comparative în trecutul naţional, mi se pare evident că regimul comunist român lupta, de fapt, împotriva propriilor sale complexe de uzurpator. Constrînsă la acest rol, de furnizor de legitimitate, Istoria devine un fel de ritual de trecere către deplina credibilitate. Rescrierea sa în funcţie de interesul politic (pe de o parte) şi mitificarea ei în funcţie de ceea ce ar fi trebuit să arate (pe de alta) devin priorităţi de ordin ideologic.



2. Gheorghiu-Dej – sau apelul salvator la Marx


Primul care şi-a pus problema acestei legitimităţii politice a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar actul de naştere al “comunismului naţional” românesc, pe care Dej îl va lăsa moştenire lui Nicolae Ceauşescu, este legat de retragerea, la insistenţele echipei lui Dej pe lîngă Nikita Hruşciov, a Armatei Roşii din România, în anul 1958. În memoriile sale, Hruşciov va povesti felul în care Dej şi-a argumentat cererea, spunîndu-i că regimul comunist român este deja în măsură să arate că are acordul deplin al maselor şi că deţine controlul deplin asupra societăţii chiar şi fără ajutorul armatei sovietice9. În acest fel, Dej dorea să demonstreze atît statutul său, de unic şi necontestat conducător al ţării, cît şi statutul partidului pe care-l conducea. Tot el are şi intuiţia rolului pe care rescrierea istoriei îl poate avea pentru cîştigarea unui capital real de credibilitate internă - drept urmare, regimul său va încuraja în mod constant acest proces de “reabilitare a istoriei naţionale” (epurate, desigur de ceea ce ar fi contravenit intereselor partidului) care putea pune capăt carierei de satelit politic pe orbita Moscovei a partidului comunist din România. Operînd această mişcare, PCR putea nutri speranţa că va deveni un “partid naţional”, iar liderii săi, implicit, “lideri naţionali”. Din punctul nostru de vedere, anul 1958 şi victoria pe care Dej a obţinut-o atunci deschide calea “naţional-comunismului” românesc, continuat ulterior spre un deznodămînt catastrofal de către Nicolae Ceauşescu.

Se poate spune că după anii ’60, în anumite condiţii politice, comuniştii români au înţeles această rescriere a istoriei ca fiind o adevărată datorie de onoare, o sarcină patriotică prin excelenţă. Aveau şi motive pentru aceasta: după 1948, influenţa sovietică asupra istoriografiei româneşti era cel puţin spus marcantă, legăturile “istorice” de peste veacuri dintre români şi ruşi jucau un rol atît de central10 încît exista riscul real ca “istoria României” (sintagmă ce a înlocuit-o pe cea de “istorie a românilor”) să devină o anexă a istoriei imperiului vecin. După 1960, “reabilitarea” istoriei naţionale a fost parte din efortul comuniştilor români de distanţare faţă de tutela Moscovei; uneori, Istoria era destinată să spună lucruri pe care Politica nu le putea spune. Mai multe exemple pot fi oferite pentru susţinerea acestei idei, iar cîteva dintre acestea sînt cu deosebire importante: în primul rînd, reţinem coincidenţa cronologică dintre două evenimente speciale, fiecare avînd semnificaţia sa politică certă.

Unul dintre acestea este apariţia textelor inedite semnate de Marx referitoare la Principatele Române şi la istoria lor în secolul al XIX-lea, inclusiv contactele şi divergenţele cu Imperiile vecine, otoman, habsburgic şi ţarist11; faptul că Marx – adică unul dintre puţinele nume inatacabile în toată Europa de Est – scria, printre altele, despre “şiretlicurile” Rusiei12 în relaţiile sale istorice cu România, despre faptul că ideea politică de bază a revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească fusese lupta împotriva protectoratului rusesc13, despre cedarea Basarabiei către Rusia de către Imperiul Otoman, în dispreţul oricăror reglementări14 şi mai ales anumite fraze a căror simplă lectură trimitea către subînţelesuri – “În timpul ultimei lor ocupaţii, ruşii s-au arătat aşa cum sînt; liberatorii şi-au reluat adevăratul lor caracter” sau “«Ţăranul român» nutreşte pentru «muscal» (moscovit) numai ură” sau “ruşii se revărsară în Moldo-Valachia (…) Un jaf enorm, hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc.”15 –, toate acestea reprezentau în ochii intelectualităţii româneşti a vremii, ieşită din îngheţul stalinismului pur şi dur, o palidă dar sesizabilă răzbunare pentru ultimele aproape două decenii de mimetism necondiţionat. Epuizarea tirajului iniţial al cărţii – 20.500 de exemplare – la puţin timp după lansarea pe piaţă a volumului, în decembrie 1964, poate fi considerată atît ca rod al interesului publicului românesc pentru lucrare (alături de ceea ce ea sugera), cît şi un succes al politicii de propagandă a regimului Dej.

Al doilea eveniment (de fapt, în strictă ordine cronologică, acesta devansîndu-l cu puţin pe cel amintit mai sus) este aşa numita “declaraţie de independenţă” a comuniştilor români: prilejul a fost Plenara lărgită a PMR din 15–22 aprilie 1964; profitînd de polemica deschisă dintre cele două centre majore ale comunismului mondial, Moscova şi Beijing, partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej a elaborat şi dat publicităţii o declaraţie în sprijinul ideii de “egalitate” şi echitate în lumea comunistă, plecînd de la principiul dreptului fiecărui partid de a-şi conduce societatea spre comunism în ritmul şi în felul în care crede de cuviinţă, fără amestecul vreunui partid cu veleităţi tutelare (care, în cazul României, nu putea fi altul decît partidul comunist al Uniunii Sovietice)16. Această Declaraţie, devenită în timp aproape un obiect de cult pentru “comunismul naţional” românesc, a avut în acel moment importanţa sa ideologică certă, chiar dacă ea era un document al ortodoxismului partinic elaborat de un partid cu pretenţii “naţionale” ce-şi rezerva dreptul de a pleda pentru unitatea de monolit a reţelei comuniste mondiale, cu atît mai mult cu cît se suprapunea peste disensiuni mai vechi sau simultane dintre România şi organismul economic integrator al lumii comuniste, CAER17.


3. Cel ce face istorie trebuie să o şi scrie: Nicolae Ceauşescu


Nicolae Ceauşescu – în acel moment unul dintre principalii locotenenţi ai lui Gheorghiu-Dej – a fost, şi el, marcat de gramajul de rusofobie a defensivei antisovietice conduse de liderul comunist român al momentului. Din momentul în care el însuşi a asigurat succesiunea lui Dej, Ceauşescu a continuat această defensivă, conştient de beneficiile în planul legitimării interne şi externe pe care această legitimare prin istorie le poate aduce regimului său (istorie printre ale cărei constante, cel puţin pentru epoca modernă, se numără şi rusofobia românilor).

Ca bun discipol al lui Dej, Ceauşescu va înţelege repede că, prin intermediul istoriei rescrise, Conducătorul se re-crează el însuşi, găsind mereu sursele şi resursele unei neîntrerupte revitalizări ideologice şi simbolice, atît pentru sine cît şi pentru partidul în fruntea căruia se află, partid prezentat – printr-o formulare tributară limbii de lemn a propagandei oficiale, dar care va face o îndelungată carieră în documentele de partid – ca o chintesenţă a activismului istoric revoluţionar şi a tradiţiilor democratice ale muncitorimii române18. Pe de altă parte, preocuparea faţă de istorie este menită a transmite semnele respectului pe care regimul îl poartă identităţii româneşti în sens larg; un paragraf dintr-o cuvîntare a lui Ceauşescu (parafrază din istoriografia romantică românească) va face carieră în următoarele decenii: “Oare cum s-ar simţi un popor care (…) nu şi-ar cunoaşte istoria? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin pe lume? Fără îndoială că aşa ar fi”19.

Felul în care Ceauşescu şi constructorii cultului său vor folosi simbolurile istoriei naţionale se află în continuarea directă a rescrierii istoriei pe care, la propriu, comunismul o operează de la începuturile istoriei sale ca forţă conducătoare a societăţii. Conducătorul Ceauşescu va înţelege relativ repede că un control asupra trecutului reprezintă maniera cea mai sigură de stăpînire a prezentului: trebuie – spunea el delegaţilor de partid prezenţi la Congresul al XI-lea (25–28 noiembrie 1974) – “să lichidăm cu desăvîrşire mentalitatea anarhică, mic-burgheză

problemele istoriei, ale diferitelor ştiinţe sociale, sînt doar probleme de specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei şi ideologiei comuniste”20

Mergînd în continuarea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a făcut şi paşi pe care acesta nu-i făcuse: ca unul din ce în ce mai convins că face istoria ţării sale, Conducătorul Ceauşescu a încercat, el însuşi, să rescrie la propriu istoria ţării. În cele ce urmează, voi urmări procesualitatea acestei strădanii a Conducătorului, cu cele trei faze ale sale pe care le-am sesizat în manifestările sale publice de “istoric”.

Prima fază sau punctul de plecare al acestui efort istoric “constructiv” se află în cuvîntările Conducătorului prilejuite de aniversarea unor momente diverse din istoria ţării (preponderent) sau a partidului, cuvîntări publicate de fiecare dată în scurt timp şi, deseori, traduse în limbi de circulaţie internaţională cu atît mai mult cu cît conţineau aprecieri menite să evalueze unele probleme delicate, precum aspectele potenţial litigioase cu unele ţări vecine sau cu partidul comunist sovietic21. Uneori, caracterul conjunctural al acestor aniversări putea da naştere unor asocieri total inedite, între evenimente care, din punct de vedere istoric, nu aveau foarte multe lucruri în comun – precum aniversarea simultană, în mai 1975, mai întîi a celor 30 de ani trecuţi de la victoria asupra Germaniei naziste şi a 98 de ani de la cucerirea independenţei naţionale a statului român22, sau, mai apoi, în aceeaşi lună, aniversarea a 375 de ani de la prima unire a românilor de către Mihai Viteazul şi a 2000 de ani de atestare a oraşului Alba Iulia23; sau situaţia similară, în iunie 1978, a aniversării în comun a revoluţiei burgheze din 1848 din Ţara Românească şi a naţionalizării întreprinse de comunişti în 194824. La o primă impresie, această alăturare prin nimic explicabilă ar decurge din obligativitatea, ca atare, a aniversărilor respective, impuse din considerente politice formale.

Ipoteza mea este că această alăturare era însă, pentru Conducătorul Ceauşescu, perfect legitimă şi în deplină concordanţă cu propria sa percepţie asupra istoriei naţionale. Avem toate datele să credem că, el însuşi crescut în fapt la şcoala unui marxism rudimentar filtrat prin interpretările staliniste pe care le cunoscuse, sub formă fragmentară şi nici măcar sistematică, în închisoare, Nicolae Ceauşescu era pe deplin convins că orînduirea comunistă reprezintă un “sfîrşit al istoriei” sau, altfel spus, un apogeu de nedepăşit al istoriei în înţelesul ei general. În consecinţă, Nicolae Ceauşescu putea foarte bine accepta ideea posibilei asocieri dintre astfel de evenimente total diferite, din moment ce ele conduceau, potrivit convingerii sale simple dar foarte ferme, către prezentul socialist al ţării şi către singurul viitor posibil din punct de vedere politic – cel comunist.

A doua fază în rescrierea la propriu a istoriei de către Conducătorul Ceauşescu a constat în selectarea unora dintre aprecierile sale referitoare la un eveniment istoric anume şi strîngerea lor între coperţile unui volum. Cel mai nimerit exemplu este volumul dedicat (în 1979, după estimările cele mai credibile) momentului istoric 23 august 194425. Trebuie spus, în context, că raţiunea alegerii acestui eveniment nu constă numai în aniversarea celor 35 de ani la data apariţiei probabile a lucrării. 23 august 1944 are, pentru regim, o importanţă ce derivă din înfăţişarea sa - de către istoriografia oficială şi de către discursul oficial de partid – ca reprezentînd “momentul zero” al noii Românii postbelice, data la care întoarcerea armelor de către armata română împotriva aliatului german de pînă atunci ar fi coincis cu începutul unei “revoluţii de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” care a condus în mod legitim şi firesc, în cele din urmă, la preluarea puterii de către partidul comunist. Momentul este cu atît mai important pentru rescrierea istoriei de către regimul comunist26 cu cît este unul dintre cele mai clare exemple ale complexului său de inferioritate şi a poziţiei sale de uzurpator în raport cu adevăraţii subiecţi ai istoriei – la orice estimare lucidă, aportul comuniştilor la declanşarea loviturii de stat din 23 august 1944 este, în raport cu rolul suveranului de atunci, regele Mihai, unul secundar (iar, în particular, rolul lui Ceauşescu în acel act istoric este unul insignifiant, fapt ce va conduce la soluţii “reparatorii” dintre cele mai neaşteptate – vezi, spre exemplu, analiza care s-ar putea face tabloului “28 August 1944” semnat de Corneliu Ionescu (în care Elena şi Nicolae Ceauşescu apar conducînd o manifestaţie de la un balcon din Piaţa Universităţii)27, prin comparaţie cu fotografia evenimentului, aşa cum apare ea tot într-un volum omagial dedicat Conducătorului28.

Tot spre sfîrşitul anilor ‘70 începe şi cea de-a treia fază a manifestărilor de istoric ale Conducătorului, odată cu apariţia unor volume dedicate în exclusivitate istoriei patriei şi partidului comunist29 (publicate uneori şi la anumite edituri din exteriorul ţării30); chiar dacă este imposibil de estimat în ce măsură aceste scrieri pot fi atribuite Conducătorului sau celui care îngrijea edţia respectivă (precum Ion Popescu-Puţuri – în cazul volumul din 1979 şi nu numai -, el însuşi comunist din vechea gardă a ilegaliştilor, devenit ulterior unul dintre principalii istorici de partid şi director al Institutului de Istorie a PCR), un astfel de volum (şi aprecierile cuprinse aici) devine repede noul standard în materie de istorie, aşa cum cu decenii în urmă, în Uniunea Sovietică, Cursul scurt de istorie a PC(b) al Uniunii Sovietice scris de Stalin stabilise canoanele genului. Ultima producţie de gen atribuită lui Nicolae Ceauşescu este, în fine, o încercare de cuprindere a întregii istorii a ţării - sau, după cum sugerează titlul lucrării, o istorie a ţării filtrată prin reflecţia Conducătorului31.

De fapt, chiar şi simpla comparaţie a titlurilor acestor două volume amintite aici ne arată consumarea, în acest interval, a unui veritabil salt calitativ: de la istoria patriei şi a partidului în opera preşedintelui (în 1979) la istoria poporului în concepţia aceluiaşi (în 1988); aceste transformări terminologice nu sînt rodul hazardului, ci al evoluţiei în care se află Conducătorul însuşi (din perspectiva ambiţiilor sale istoriografice32, intuite de coordonatorul ediţiilor) şi regimul său ca atare, înscris pe linia unui naţional-comunism din ce în ce mai rigid.



1 Tzvetan Todorov, “La mémoire et ses abus”, în Esprit, nr. 193, 1993, p. 34.
2 Michael Rura, Reinterpretation of History as a method for furthering communism in Romania, Washington, 1961.
3 Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.
4 după titlul, inspirat, al lucrării The Politics of the Past (editori Peter Gathercole şi David Lowenthal), Routledge, New York, 1994, lucrare dedicată actualizării “politice” a studiilor aheologice.
5 David Lowenthal, The Past is a Foreign Country, Cambridge University Press, New York, 1985.
6 Suzanne Citron, Le mythe national. Histoire de France en question, Ed. Ouvrieres / Etudes et documentation internationales, Paris, 1989, p. 27.
7 Dina Khapaeva şi Nicolai Kopossov, Les demi-dieux de la mythologie soviétique. Etude sur les représentations collectives de l’histoire, în “Annales ESC”, nr. 4–5, 1992, p. 964.
8 Lilly Marcou, Staline entre mythe et réalité, în “Politix. Travaux de science politique”, nr. 18, 1992, p. 100.
9 Khrushchev Remembers. The Last Testament, Little, Brown & Co., 1974, pp. 227–229; pentru perspectiva mai largă a lui Hruşciov asupra României, v. şi Nikita Khrouchtchev, Mémoires inédits, Ed. Belfond, Paris, 1991, pp. 140–144.
10 Vezi Adrian Cioroianu, Dilemele mimetismului istoriografic. Cazul “Analelor Româno-Ruse”(1946–1963), în T. Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Solcan (coordonatori), Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, pp. 591–610.
11 Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964; însăşi povestea acestui volum este grăitoare pentru impactul pe care cartea l-a avut în viaţa intelectuală românească: iniţial, aceste manuscrise despre istoria românilor fuseseră găsite în “Arhiva Marx-Engels” de la Institutul Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam de profesorul Stanislaw Schwann, istoric polonez din Szczecin; semnalînd această descoperire la Bucureşti, oficialităţile de partid de aici l-au pus în contact pe S. Schwann cu istoricul român Andrei Oţetea; cei doi apar şi ca editori ai volumului apărut la Bucureşti, volum pentru a cărui apariţie a fost nevoie de un acord venit de la vîrful partidului, tocmai datorită conţinutului său pe alocuri puţin măgulitor faţă de comportamentul ca vecin al Rusiei. Odată apărut, volumul a fost receptat cu neplăcere la Moscova şi a dat naştere la replici deschise (prin revista “Literaturnaia Gazeta”, de exemplu) sau comunicate pe cale diplomatică.
12 Ibidem, p. 121.
13 Ibidem, p. 130.
14 Ibidem, p. 167.
15 Ibidem, pp. 167–169.
16 *** Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, Ed. Politică, Bucureşti, 1964.
17 pentru detalii despre conflict, în viziunea reprezentantului român la CAER v. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.
18 Nicolae Ceauşescu, The Romanian Communist Party, continuer of the Romanian people’s revolutionary and democratic struggle, of the traditions of the working class and socialist movement in Romania, Bucureşti, Agerpress, 1966 – una dintre primele scrieri “istorice” ale noului Conducător, dedicată tocmai inserării partidului condus de el în istoria României, principala şi cea mai eficientă dintre strategiile de legitimare pe care noul lider de partid le moştenea de la predecesorul său.
19 N. Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 1, Ed. Poli-tică, Bucureşti, 1968, p. 462.
20 *** Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1975, p. 76.
21 v. N. Ceauşescu, Exposé made at the jubilee meeting of the Grand National Assembly dedicated to the 50th anniversary of the Union of Transylvania and Romania, November 29, 1968, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1968; idem, Speech at the festive meeting dedicated to the semicentenary anniversary of the Romanian Communist Party, May 7, 1971, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971; idem, Expunere prezentată la Sesiunea solemnă comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Marii Adunări Naţionale şi activului central de partid şi de stat consacrată sărbătoririi centenarului proclamării independenţei de stat a României, 9 mai 1977, Bucureşti, Ed. Politică, 1977. 
22 idem, Cuvîntare la adunarea festivă din Capitală cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la victoria asupra fascismului şi a 98 de ani de la cucerirea independenţei de stat a României, 9 mai 1975, Bucureşti, Ed. Politică, 1975
23 idem, Cuvîntare la grandioasa adunare populară consacrată împlinirii a 375 de ani de la prima unire politică a Ţărilor Române, înfăptuită de Mihai Viteazul, şi sărbătoririi oraşului bimilenar Alba Iulia, 28 mai 1975, Bucureşti, Ed. Politică 1975.
24 idem, Cuvîntare la marea adunare populară din Bucureşti organizată cu prilejul aniversării a 30 de ani de la revoluţia burghezo-democratică din 1848 şi a 30 de ani de la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, 10 iunie 1978, Bucureşti, Ed. Politică, 1978.
25 idem, August 23, 1944: an expression of the entire peoples will; selected text from President Nicolae Ceausescu’s works, Bucureşti, Agerpres, f.a. (la Biblioteca Congresului American, anul de apariţie estimat, sub semnul întrebării, este 1979).
26 evoluţia istoriografică a momentului 23 august 1944 (altfel spus, continua sa rescriere) reprezintă în sine un fragment interesant de istorie; pentru o evaluare onestă a etapelor în evoluţia “mitului 23 August 1944” v. Florin Anghel, Une évolution de la mystification des événements du 23 Aout 1944 dans le discours officiel communiste, 1945-1989, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 1994, p. 331.
27 Vezi reproducerea în albumul omagial O viaţă de erou…, 1988, p. 23, ilustraţia 14.
28 Precum *** Omagiu Marelui Erou, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 51.
29 Istoria patriei şi a Partidului Comunist Român în opera preşedintelui Nicolae Ceauşescu (cuvînt înainte de Ion Popescu-Puţuri), Bucureşti, Ed. Militară, 1979.
30 v. Nicolae Ceauşescu, Momenti di storia del popolo romeno, del movimento democratico e rivoluzionario della Romania, Roma, Editori riuniti, 1978.
31 Istoria poporului român în concepţia preşedintelui Nicolae Ceauşescu (coordonator Ion Popescu-Puţuri), Bucureşti, Ed. Politică, 1988.
32 trebuie, totuşi, menţionat că dincolo de aceste ambiţii istoriografice, în privinţa profesionalizării stricte în istorie Nicolae Ceauşescu a lăsat loc fratelui său, Ilie. Doctor în ştiinţe politice şi în economie din 24 ianuarie 1978, Conducătorul Ceauşescu nu a urmărit, din tot ce cunoaştem despre el, obţinerea unui doctorat în istorie – poate şi din convingerea fermă că el este oricum un creator de istorie.
Despre autor


© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN: 973-575-658-7
Comments to: Manuela DOBRE
Last update: Septembrie 2003
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU