CONDUCĂTORUL ŞI ISTORIA
– forme politice de a face Şi de
a scrie istoria naţională –
“Soluţia, aplicabilă
în cele din urmă atît în Lumea Nouă
cît şi în Lumea Veche, a fost găsită
în istorie, mai bine spus în istoria povestită
în anumite moduri”.
Reflecţii asupra originii
şi răspîndirii naţionalismului
“Să lichidăm cu
desăvîrşire mentalitatea anarhică,
mic-burgheză, [conform căreia] problemele istoriei
ale diferitelor ştiinţe sociale, sînt
doar probleme de specialitate. Acestea sînt probleme
ale teoriei şi ideologei comuniste”.
–Nicolae Ceauşescu,
1974.
Adrian CIOROIANU
1. “Reinventarea” politică a trecutului
“Reinventarea” trecutului şi investirea sa cu rolul
de piedestal pentru un cult al prezentului este o preocupare relativ răspîndită,
foarte profitabilă şi a cărei dispariţie nu aş
avea curajul să anunţ. Vorbind despre abuzurile memoriei,
Tzvetan Todorov trimite la un exemplu îndepărtat (dar, cu siguranţă,
nu cel mai îndepărtat): la începutul secolului al XV-lea,
împăratul aztec Itzcoatl ordona distrugerea tuturor stelelor
şi cărţilor care conservau memoria scrisă a poporului
său, pentru a încerca apoi recompunerea de manieră proprie
şi impunerea a unei alte tradiţii, în scopuri legitimatoare1. Exemplu îndepărtat, şi totuşi
foarte apropiat de toate regimurile totalitare ale secolului XX, care
au încercat crearea unor noi (adică selecţionate
şi purificate) istorii şi memorii pentru popoarele lor.
În regimurile de tip leninist (ca şi în ucronia lui Orwell),
dat fiind că trecutul este mai imprevizibil decît viitorul,
predicţiile referitoare la trecut sînt mai dificil de realizat
decît cele referitoare la viitor din simplul motiv că, odată
cu orînduirea comunistă, istoria este aproape sfîrşită.
Problema care se pune nu este viitorul: într-o zi, proletarii din
toate ţările se vor uni şi comunismul va ieşi învingător,
problema rămîne trecutul: comuniştii ştiu că
cel ce stăpîneşte trecutul va avea control şi asupra
viitorului – şi este chiar lupta pentru putere în interiorul
partidului cea care i-a învăţat acest lucru, ca şi
căutarea perpetuă a unei legitimări pentru cei din afara
partidului.
Studiul naţional-comunismului românesc oferă, pentru îmbinarea
dintre istorie şi politică (id est anexarea istoriei
de către politică) o cazuistică bogată tocmai datorită
îmbinării (reuşite, cel puţin pe termen scurt) dintre
ideologia comunistă şi spiritul naţionalist; analiza acestor
cazuri care însoţesc, practic, întreaga istorie a comunismului
românesc: de la Michael Rura (cel căruia-i datorăm una
dintre primele încercări de analizare a exploatării istoriei
de către regimul comunist2)
şi pînă la Vlad Georgescu3, evidenţierea manierei în
care regimul comunist din România a instrumentat în folos
propriu istoria ţării a constituit una dintre preocupările
constante ale celor care au analizat comunismul românesc.
În planul imaginarului mental şi al mitologiei politice, istoriografia
este la fel de bogată; aici există (şi acţionează,
după cum se poate observa) una sau mai multe “politici ale
trecutului”4, politici
care se hrănesc dintr-o continuă rescriere a istoriei - rescriere
ea însăşi tributară, deseori, imaginarului colectiv
al unei societăţi. Practic, toate culturile cu pretenţii
de vechime (i.e. atestate arheologic) pot fi “prinse”
în această activitate de revalorizare a trecutului, în
această dinamică pe care David Lowenthal o numeşte cu inspiraţie,
într-una dintre cărţile sale, “trecutul, această
ţară străină nouă”5.
În toate aceste culturi politice moderne, Istoria este destinată
să joace un cert rol legitimator în privinţa prezentului.
Conducătorii cei mai reprezentativi ai naţiunii sînt daţi
ca exemplu de curaj şi patriotism generaţiilor succesive de
şcolari (“învăţămîntul trebuia să
hrănească sentimentul naţional”6)
sau generaţiilor de electori. “Părinţii fondatori”
ai istoriei americane, eroii gali ai istoriei Franţei etc. –
toate acestea constituie un răspuns la aceeaşi singură
problemă: construcţia unui trecut care, pe de o parte,
să fie în măsură să ofere un model pentru prezent
şi, pe de altă parte,să fie demn de un viitor care va fi,
aproape obligatoriu, mai bun. Cum spun Khapaeva şi Kopossov, “este
cunoscut rolul esenţial al eroilor pentru reprezentarea valorilor”7.
Ţinînd seama de faptul că fiecare epocă are propriile
sale valori dominante, istoria trebuie rescrisă în funcţie
de acestea.
Miturile şi clişeele istorice sînt prezente inevitabil
în discursul politic comunist, discurs care este întotdeauna
(sau, în orice caz, adesea) în plină fermentaţie,
cu atît mai mult cu cît rescrierea istoriei nu este un fenomen
nici nou, nici necunoscut. Istoricii comunismului nu fac excepţie;
din acest punct de vedere, adevărata problemă este surprinderea
acelei logici a prezentului în funcţie de care va fi reconstruit/
rescris trecutul.
Într-un sistem politic bazat pe primatul autorităţii,
procesul de rescriere a istoriei este, în mod firesc, deseori legat
de mitul şi de cultul Conducătorului. În cazul
istoriei româneşti, această evoluţie în tandem
a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, la rigoare, urmărită
începînd cu timpurile eroice ale dacilor şi românior
(adică transcrierea lor modernă, în funcţie de necesităţi
politice) şi pînă la prezentul comunist, observîndu-se
modul în care cultura română a înregistrat / modificat
/ investit cu roluri precise anumite personaje istorice. Mitificarea acestor
personaje nu este produsul exclusiv al epocii comuniste; se poate spune
însă că regimul comunist a “moştenit”
aceste figuri, le-a “modelat” în funcţie de interesele
proprii şi, la capătul acestui proces, aceste personaje istorice
remodelate erau menite să joace rolul lor legitimator pentru noul
sistem politic. Pus în linie directă cu aceste figuri istorice,
Conducătorul comunist este încadrat în istorie
ca “lider naţional”, iar partidul pe care-l reprezintă
devine la rîndu-i “partid naţional”. De la statul
regelui dac Burebista şi pînă la statul lui Ceauşescu
este, în aceste condiţii, o simplă evoluţie istorică,
o “trecere” normală, singura posibilă. Conducătorul
are în spatele său o întreagă istorie, iar obligaţia
sa este să demonstreze periodic (este sarcina aparatului său
de propagandă şi a clienţilor săi) că –
faţă de această istorie – este un demn continuator,
că biografia sa – obligatoriu exemplară, după cum
era prezentată în cazul Conducătorului Ceauşescu
– este la rîndu-i demnă de această “biografie
a poporului” care este istoria naţională. Analizînd
cazul lui Stalin (caz similar în raport cu Nicolae Ceauşescu,
cu atît mai mult cu cît acesta din urmă şi cultul
său a fost cel care a umplut, cu o oarecare întîrziere
dar cu certă eficienţă, locul rămas gol prin moartea
“părintelui popoarelor” şi prin demantelarea cultului
său), Lilly Marcou observa că “această suprapunere
a unei istorii care se vrea eroică şi exemplară, enunţată
pe temeiul unui marxism condensat şi normativ, şi a unei biografii
care se identifică istoriei ţării şi a partidului
care o conduce, constituie baza ideologică a ceea ce se va numi mai
tîrziu «cultul personalităţii»”8.
Căutînd repere comparative în trecutul naţional,
mi se pare evident că regimul comunist român lupta, de fapt,
împotriva propriilor sale complexe de uzurpator. Constrînsă
la acest rol, de furnizor de legitimitate, Istoria devine un fel de ritual
de trecere către deplina credibilitate. Rescrierea sa în
funcţie de interesul politic (pe de o parte) şi mitificarea
ei în funcţie de ceea ce ar fi trebuit să arate (pe de
alta) devin priorităţi de ordin ideologic.
2. Gheorghiu-Dej – sau apelul salvator la Marx
Primul care şi-a pus problema acestei legitimităţii politice
a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar actul de naştere al “comunismului
naţional” românesc, pe care Dej îl va lăsa
moştenire lui Nicolae Ceauşescu, este legat de retragerea, la
insistenţele echipei lui Dej pe lîngă Nikita Hruşciov,
a Armatei Roşii din România, în anul 1958. În memoriile
sale, Hruşciov va povesti felul în care Dej şi-a argumentat
cererea, spunîndu-i că regimul comunist român este deja
în măsură să arate că are acordul deplin al
maselor şi că deţine controlul deplin asupra societăţii
chiar şi fără ajutorul armatei sovietice9. În acest fel, Dej dorea să demonstreze
atît statutul său, de unic şi necontestat conducător
al ţării, cît şi statutul partidului pe care-l conducea.
Tot el are şi intuiţia rolului pe care rescrierea istoriei îl
poate avea pentru cîştigarea unui capital real de credibilitate
internă - drept urmare, regimul său va încuraja în
mod constant acest proces de “reabilitare a istoriei naţionale”
(epurate, desigur de ceea ce ar fi contravenit intereselor partidului)
care putea pune capăt carierei de satelit politic pe orbita Moscovei
a partidului comunist din România. Operînd această mişcare,
PCR putea nutri speranţa că va deveni un “partid naţional”,
iar liderii săi, implicit, “lideri naţionali”. Din
punctul nostru de vedere, anul 1958 şi victoria pe care Dej a obţinut-o
atunci deschide calea “naţional-comunismului” românesc,
continuat ulterior spre un deznodămînt catastrofal de către
Nicolae Ceauşescu.
Se poate spune că după anii ’60, în anumite condiţii
politice, comuniştii români au înţeles această
rescriere a istoriei ca fiind o adevărată datorie de onoare,
o sarcină patriotică prin excelenţă. Aveau şi
motive pentru aceasta: după 1948, influenţa sovietică asupra
istoriografiei româneşti era cel puţin spus marcantă,
legăturile “istorice” de peste veacuri dintre români
şi ruşi jucau un rol atît de central10 încît exista riscul real ca “istoria
României” (sintagmă ce a înlocuit-o pe cea de “istorie
a românilor”) să devină o anexă a istoriei
imperiului vecin. După 1960, “reabilitarea” istoriei
naţionale a fost parte din efortul comuniştilor români
de distanţare faţă de tutela Moscovei; uneori, Istoria
era destinată să spună lucruri pe care Politica nu le putea
spune. Mai multe exemple pot fi oferite pentru susţinerea acestei
idei, iar cîteva dintre acestea sînt cu deosebire importante:
în primul rînd, reţinem coincidenţa cronologică
dintre două evenimente speciale, fiecare avînd semnificaţia
sa politică certă.
Unul dintre acestea este apariţia textelor inedite semnate de Marx
referitoare la Principatele Române şi la istoria lor în
secolul al XIX-lea, inclusiv contactele şi divergenţele cu Imperiile
vecine, otoman, habsburgic şi ţarist11; faptul că Marx – adică unul
dintre puţinele nume inatacabile în toată Europa de Est –
scria, printre altele, despre “şiretlicurile” Rusiei12
în relaţiile sale istorice cu România, despre faptul
că ideea politică de bază a revoluţiei de la 1848
în Ţara Românească fusese lupta împotriva
protectoratului rusesc13,
despre cedarea Basarabiei către Rusia de către Imperiul Otoman,
în dispreţul oricăror reglementări14
şi mai ales anumite fraze a căror simplă lectură trimitea
către subînţelesuri – “În timpul ultimei
lor ocupaţii, ruşii s-au arătat aşa cum sînt;
liberatorii şi-au reluat adevăratul lor caracter” sau
“«Ţăranul român» nutreşte pentru
«muscal» (moscovit) numai ură” sau “ruşii
se revărsară în Moldo-Valachia (…) Un jaf enorm,
hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc.”15
–, toate acestea reprezentau în ochii intelectualităţii
româneşti a vremii, ieşită din îngheţul
stalinismului pur şi dur, o palidă dar sesizabilă răzbunare
pentru ultimele aproape două decenii de mimetism necondiţionat.
Epuizarea tirajului iniţial al cărţii – 20.500 de exemplare
– la puţin timp după lansarea pe piaţă a volumului,
în decembrie 1964, poate fi considerată atît ca rod al
interesului publicului românesc pentru lucrare (alături de
ceea ce ea sugera), cît şi un succes al politicii de propagandă
a regimului Dej.
Al doilea eveniment (de fapt, în strictă ordine cronologică,
acesta devansîndu-l cu puţin pe cel amintit mai sus) este aşa
numita “declaraţie de independenţă” a comuniştilor
români: prilejul a fost Plenara lărgită a PMR din 15–22
aprilie 1964; profitînd de polemica deschisă dintre cele două
centre majore ale comunismului mondial, Moscova şi Beijing, partidul
condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej a elaborat şi dat publicităţii
o declaraţie în sprijinul ideii de “egalitate”
şi echitate în lumea comunistă, plecînd de la principiul
dreptului fiecărui partid de a-şi conduce societatea spre comunism
în ritmul şi în felul în care crede de cuviinţă,
fără amestecul vreunui partid cu veleităţi tutelare
(care, în cazul României, nu putea fi altul decît partidul
comunist al Uniunii Sovietice)16.
Această Declaraţie, devenită în timp aproape un obiect
de cult pentru “comunismul naţional” românesc,
a avut în acel moment importanţa sa ideologică certă,
chiar dacă ea era un document al ortodoxismului partinic elaborat
de un partid cu pretenţii “naţionale” ce-şi
rezerva dreptul de a pleda pentru unitatea de monolit a reţelei comuniste
mondiale, cu atît mai mult cu cît se suprapunea peste disensiuni
mai vechi sau simultane dintre România şi organismul economic
integrator al lumii comuniste, CAER17.
3. Cel ce face istorie trebuie să
o şi scrie: Nicolae Ceauşescu
Nicolae Ceauşescu – în acel moment unul dintre principalii
locotenenţi ai lui Gheorghiu-Dej – a fost, şi el, marcat
de gramajul de rusofobie a defensivei antisovietice conduse de liderul
comunist român al momentului. Din momentul în care el însuşi
a asigurat succesiunea lui Dej, Ceauşescu a continuat această
defensivă, conştient de beneficiile în planul legitimării
interne şi externe pe care această legitimare prin istorie le
poate aduce regimului său (istorie printre ale cărei constante,
cel puţin pentru epoca modernă, se numără şi
rusofobia românilor).
Ca bun discipol al lui Dej, Ceauşescu va înţelege repede
că, prin intermediul istoriei rescrise, Conducătorul
se re-crează el însuşi, găsind mereu sursele
şi resursele unei neîntrerupte revitalizări ideologice
şi simbolice, atît pentru sine cît şi pentru partidul
în fruntea căruia se află, partid prezentat – printr-o
formulare tributară limbii de lemn a propagandei oficiale, dar care
va face o îndelungată carieră în documentele de
partid – ca o chintesenţă a activismului istoric
revoluţionar şi a tradiţiilor democratice ale muncitorimii
române18. Pe de
altă parte, preocuparea faţă de istorie este menită
a transmite semnele respectului pe care regimul îl poartă identităţii
româneşti în sens larg; un paragraf dintr-o cuvîntare
a lui Ceauşescu (parafrază din istoriografia romantică
românească) va face carieră în următoarele
decenii: “Oare cum s-ar simţi un popor care (…) nu şi-ar
cunoaşte istoria? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte
părinţii şi se simte străin pe lume? Fără
îndoială că aşa ar fi”19.
Felul în care Ceauşescu şi constructorii cultului său
vor folosi simbolurile istoriei naţionale se află în continuarea
directă a rescrierii istoriei pe care, la propriu, comunismul o operează
de la începuturile istoriei sale ca forţă conducătoare
a societăţii. Conducătorul Ceauşescu va înţelege
relativ repede că un control asupra trecutului reprezintă maniera
cea mai sigură de stăpînire a prezentului: trebuie –
spunea el delegaţilor de partid prezenţi la Congresul al XI-lea
(25–28 noiembrie 1974) – “să lichidăm cu desăvîrşire
mentalitatea anarhică, mic-burgheză
problemele istoriei,
ale diferitelor ştiinţe sociale, sînt doar probleme de
specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei şi ideologiei
comuniste”20.
Mergînd în continuarea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu
a făcut şi paşi pe care acesta nu-i făcuse: ca unul
din ce în ce mai convins că face istoria ţării
sale, Conducătorul Ceauşescu a încercat, el însuşi,
să rescrie la propriu istoria ţării. În cele ce urmează,
voi urmări procesualitatea acestei strădanii a Conducătorului,
cu cele trei faze ale sale pe care le-am sesizat în manifestările
sale publice de “istoric”.
Prima fază sau punctul de plecare al acestui efort istoric “constructiv”
se află în cuvîntările Conducătorului
prilejuite de aniversarea unor momente diverse din istoria ţării
(preponderent) sau a partidului, cuvîntări publicate de fiecare
dată în scurt timp şi, deseori, traduse în limbi
de circulaţie internaţională cu atît mai mult cu
cît conţineau aprecieri menite să evalueze unele probleme
delicate, precum aspectele potenţial litigioase cu unele ţări
vecine sau cu partidul comunist sovietic21. Uneori, caracterul conjunctural al acestor aniversări
putea da naştere unor asocieri total inedite, între evenimente
care, din punct de vedere istoric, nu aveau foarte multe lucruri în
comun – precum aniversarea simultană, în mai 1975, mai
întîi a celor 30 de ani trecuţi de la victoria asupra
Germaniei naziste şi a 98 de ani de la cucerirea independenţei
naţionale a statului român22,
sau, mai apoi, în aceeaşi lună, aniversarea a 375 de ani
de la prima unire a românilor de către Mihai Viteazul şi
a 2000 de ani de atestare a oraşului Alba Iulia23; sau situaţia similară,
în iunie 1978, a aniversării în comun a revoluţiei
burgheze din 1848 din Ţara Românească şi a naţionalizării
întreprinse de comunişti în 194824. La o primă impresie, această alăturare
prin nimic explicabilă ar decurge din obligativitatea, ca atare,
a aniversărilor respective, impuse din considerente politice formale.
Ipoteza mea este că această alăturare era însă,
pentru Conducătorul Ceauşescu, perfect legitimă
şi în deplină concordanţă cu propria sa percepţie
asupra istoriei naţionale. Avem toate datele să credem că,
el însuşi crescut în fapt la şcoala unui marxism
rudimentar filtrat prin interpretările staliniste pe care le cunoscuse,
sub formă fragmentară şi nici măcar sistematică,
în închisoare, Nicolae Ceauşescu era pe deplin convins
că orînduirea comunistă reprezintă un “sfîrşit
al istoriei” sau, altfel spus, un apogeu de nedepăşit
al istoriei în înţelesul ei general. În consecinţă,
Nicolae Ceauşescu putea foarte bine accepta ideea posibilei asocieri
dintre astfel de evenimente total diferite, din moment ce ele conduceau,
potrivit convingerii sale simple dar foarte ferme, către prezentul
socialist al ţării şi către singurul viitor posibil
din punct de vedere politic – cel comunist.
A doua fază în rescrierea la propriu a istoriei de către
Conducătorul Ceauşescu a constat în selectarea
unora dintre aprecierile sale referitoare la un eveniment istoric anume
şi strîngerea lor între coperţile unui volum. Cel
mai nimerit exemplu este volumul dedicat (în 1979, după estimările
cele mai credibile) momentului istoric 23 august 194425. Trebuie spus, în context,
că raţiunea alegerii acestui eveniment nu constă numai
în aniversarea celor 35 de ani la data apariţiei probabile
a lucrării. 23 august 1944 are, pentru regim, o importanţă
ce derivă din înfăţişarea sa - de către
istoriografia oficială şi de către discursul oficial de
partid – ca reprezentînd “momentul zero” al noii
Românii postbelice, data la care întoarcerea armelor de către
armata română împotriva aliatului german de pînă
atunci ar fi coincis cu începutul unei “revoluţii de
eliberare socială şi naţională, antifascistă
şi antiimperialistă” care a condus în mod legitim
şi firesc, în cele din urmă, la preluarea puterii de către
partidul comunist. Momentul este cu atît mai important pentru rescrierea
istoriei de către regimul comunist26
cu cît este unul dintre cele mai clare exemple ale complexului său
de inferioritate şi a poziţiei sale de uzurpator în raport
cu adevăraţii subiecţi ai istoriei – la orice estimare
lucidă, aportul comuniştilor la declanşarea loviturii de
stat din 23 august 1944 este, în raport cu rolul suveranului de
atunci, regele Mihai, unul secundar (iar, în particular, rolul lui
Ceauşescu în acel act istoric este unul insignifiant, fapt
ce va conduce la soluţii “reparatorii” dintre cele mai
neaşteptate – vezi, spre exemplu, analiza care s-ar putea face
tabloului “28 August 1944” semnat de Corneliu Ionescu (în
care Elena şi Nicolae Ceauşescu apar conducînd o manifestaţie
de la un balcon din Piaţa Universităţii)27, prin comparaţie cu fotografia evenimentului,
aşa cum apare ea tot într-un volum omagial dedicat Conducătorului28.
Tot spre sfîrşitul anilor ‘70 începe şi cea
de-a treia fază a manifestărilor de istoric ale Conducătorului,
odată cu apariţia unor volume dedicate în exclusivitate
istoriei patriei şi partidului comunist29 (publicate uneori şi la anumite
edituri din exteriorul ţării30);
chiar dacă este imposibil de estimat în ce măsură
aceste scrieri pot fi atribuite Conducătorului sau celui care
îngrijea edţia respectivă (precum Ion Popescu-Puţuri
– în cazul volumul din 1979 şi nu numai -, el însuşi
comunist din vechea gardă a ilegaliştilor, devenit ulterior
unul dintre principalii istorici de partid şi director al Institutului
de Istorie a PCR), un astfel de volum (şi aprecierile cuprinse aici)
devine repede noul standard în materie de istorie, aşa cum
cu decenii în urmă, în Uniunea Sovietică, Cursul
scurt de istorie a PC(b) al Uniunii Sovietice scris de Stalin stabilise
canoanele genului. Ultima producţie de gen atribuită lui Nicolae
Ceauşescu este, în fine, o încercare de cuprindere
a întregii istorii a ţării - sau, după cum sugerează
titlul lucrării, o istorie a ţării filtrată prin reflecţia
Conducătorului31.
De fapt, chiar şi simpla comparaţie a titlurilor acestor două
volume amintite aici ne arată consumarea, în acest interval,
a unui veritabil salt calitativ: de la istoria patriei şi
a partidului în opera preşedintelui (în 1979)
la istoria poporului în concepţia aceluiaşi
(în 1988); aceste transformări terminologice nu sînt
rodul hazardului, ci al evoluţiei în care se află Conducătorul
însuşi (din perspectiva ambiţiilor sale istoriografice32, intuite de coordonatorul ediţiilor)
şi regimul său ca atare, înscris pe linia unui naţional-comunism
din ce în ce mai rigid.
1
Tzvetan Todorov, “La mémoire et ses abus”, în
Esprit, nr. 193, 1993, p. 34.
2 Michael
Rura, Reinterpretation of History as a method for furthering communism
in Romania, Washington, 1961.
3 Vlad
Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor
români, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.
4
după titlul, inspirat, al lucrării The Politics of the
Past (editori Peter Gathercole şi David Lowenthal), Routledge,
New York, 1994, lucrare dedicată actualizării “politice”
a studiilor aheologice.
5 David
Lowenthal, The Past is a Foreign Country, Cambridge University
Press, New York, 1985.
6 Suzanne
Citron, Le mythe national. Histoire de France en question, Ed.
Ouvrieres / Etudes et documentation internationales, Paris, 1989, p.
27.
7 Dina
Khapaeva şi Nicolai Kopossov, Les demi-dieux de la mythologie
soviétique. Etude sur les représentations collectives
de l’histoire, în “Annales ESC”, nr. 4–5,
1992, p. 964.
8 Lilly
Marcou, Staline entre mythe et réalité, în
“Politix. Travaux de science politique”, nr. 18, 1992, p.
100.
9
Khrushchev Remembers. The Last Testament, Little, Brown & Co.,
1974, pp. 227–229; pentru perspectiva mai largă a lui Hruşciov
asupra României, v. şi Nikita Khrouchtchev, Mémoires
inédits, Ed. Belfond, Paris, 1991, pp. 140–144.
10
Vezi Adrian Cioroianu, Dilemele mimetismului istoriografic. Cazul
“Analelor Româno-Ruse”(1946–1963), în
T. Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Solcan (coordonatori), Faţetele
istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului
Ştefan Ştefănescu, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2000, pp. 591–610.
11
Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite),
Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964; însăşi povestea
acestui volum este grăitoare pentru impactul pe care cartea l-a
avut în viaţa intelectuală românească: iniţial,
aceste manuscrise despre istoria românilor fuseseră găsite
în “Arhiva Marx-Engels” de la Institutul Internaţional
de Istorie Socială din Amsterdam de profesorul Stanislaw Schwann,
istoric polonez din Szczecin; semnalînd această descoperire
la Bucureşti, oficialităţile de partid de aici l-au pus
în contact pe S. Schwann cu istoricul român Andrei Oţetea;
cei doi apar şi ca editori ai volumului apărut la Bucureşti,
volum pentru a cărui apariţie a fost nevoie de un acord venit
de la vîrful partidului, tocmai datorită conţinutului
său pe alocuri puţin măgulitor faţă de comportamentul
ca vecin al Rusiei. Odată apărut, volumul a fost receptat
cu neplăcere la Moscova şi a dat naştere la replici deschise
(prin revista “Literaturnaia Gazeta”, de exemplu) sau comunicate
pe cale diplomatică.
16
*** Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc
Român în problemele mişcării comuniste şi
muncitoreşti internaţionale adoptată de plenara lărgită
a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie
1964, Ed. Politică, Bucureşti, 1964 .
17
pentru detalii despre conflict, în viziunea reprezentantului român
la CAER v. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre
Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc,
Bucureşti, 1997.
18
Nicolae Ceauşescu, The Romanian Communist Party, continuer of
the Romanian people’s revolutionary and democratic struggle, of
the traditions of the working class and socialist movement in Romania,
Bucureşti, Agerpress, 1966 – una dintre primele scrieri “istorice”
ale noului Conducător, dedicată tocmai inserării partidului
condus de el în istoria României, principala şi
cea mai eficientă dintre strategiile de legitimare pe care noul
lider de partid le moştenea de la predecesorul său.
19
N. Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii
construcţiei socialiste, vol. 1, Ed. Poli-tică, Bucureşti,
1968, p. 462.
20
*** Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, Ed.
Politică, Bucureşti, 1975, p. 76.
21
v. N. Ceauşescu, Exposé made at the jubilee meeting of
the Grand National Assembly dedicated to the 50th anniversary of the
Union of Transylvania and Romania, November 29, 1968, Bucureşti,
Ed. Meridiane, 1968; idem, Speech at the festive meeting dedicated
to the semicentenary anniversary of the Romanian Communist Party,
May 7, 1971, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971; idem, Expunere
prezentată la Sesiunea solemnă comună a Comitetului Central
al Partidului Comunist Român, Marii Adunări Naţionale
şi activului central de partid şi de stat consacrată
sărbătoririi centenarului proclamării independenţei
de stat a României, 9 mai 1977, Bucureşti, Ed. Politică,
1977.
22
idem, Cuvîntare la adunarea festivă din Capitală
cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la victoria asupra fascismului
şi a 98 de ani de la cucerirea independenţei de stat a României,
9 mai 1975, Bucureşti, Ed. Politică, 1975
23
idem, Cuvîntare la grandioasa adunare populară consacrată
împlinirii a 375 de ani de la prima unire politică a Ţărilor
Române, înfăptuită de Mihai Viteazul, şi
sărbătoririi oraşului bimilenar Alba Iulia, 28 mai 1975,
Bucureşti, Ed. Politică 1975.
24
idem, Cuvîntare la marea adunare populară din Bucureşti
organizată cu prilejul aniversării a 30 de ani de la revoluţia
burghezo-democratică din 1848 şi a 30 de ani de la naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie, 10 iunie 1978, Bucureşti,
Ed. Politică, 1978.
25
idem, August 23, 1944: an expression of the entire peoples will;
selected text from President Nicolae Ceausescu’s works, Bucureşti,
Agerpres, f.a. (la Biblioteca Congresului American, anul de apariţie
estimat, sub semnul întrebării, este 1979).
26
evoluţia istoriografică a momentului 23 august 1944 (altfel
spus, continua sa rescriere) reprezintă în sine un fragment
interesant de istorie; pentru o evaluare onestă a etapelor în
evoluţia “mitului 23 August 1944” v. Florin Anghel,
Une évolution de la mystification des événements
du 23 Aout 1944 dans le discours officiel communiste, 1945-1989,
în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr.
3-4, iulie-decembrie 1994, p. 331.
27
Vezi reproducerea în albumul omagial O viaţă de erou…,
1988, p. 23, ilustraţia 14.
28 Precum
*** Omagiu Marelui Erou, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988,
p. 51.
29
Istoria patriei şi a Partidului Comunist Român în opera
preşedintelui Nicolae Ceauşescu (cuvînt înainte
de Ion Popescu-Puţuri), Bucureşti, Ed. Militară, 1979.
30
v. Nicolae Ceauşescu, Momenti di storia del popolo romeno, del
movimento democratico e rivoluzionario della Romania, Roma, Editori
riuniti, 1978.
31
Istoria poporului român în concepţia preşedintelui
Nicolae Ceauşescu (coordonator Ion Popescu-Puţuri), Bucureşti,
Ed. Politică, 1988.
32
trebuie, totuşi, menţionat că dincolo de aceste ambiţii
istoriografice, în privinţa profesionalizării stricte
în istorie Nicolae Ceauşescu a lăsat loc fratelui său,
Ilie. Doctor în ştiinţe politice şi în economie
din 24 ianuarie 1978, Conducătorul Ceauşescu nu a urmărit,
din tot ce cunoaştem despre el, obţinerea unui doctorat în
istorie – poate şi din convingerea fermă că el
este oricum un creator de istorie.
|