BIBLIOTECA FRANCEZĂ DIN BUCUREŞTI:
PRELIMINARII DIPLOMATICE, CREARE, PRIMII ANI DE FUNCŢIONARE

Ovidiu BOZGAN

Franţa este primul stat modern care a utilizat influenţa culturală ca instrument al politicii sale internaţionale. Necesitatea coordonării acţiunii sale culturale a devenit evidentă la sfârşitul secolului XIX, o perioadă de eclipsă a prestigiului său politic şi militar, cu atât mai mult cu cât influenţa exercitată de şcolile confesionale franceze din străinătate era considerată şi insuficientă şi uneori contrară ideologiei republicane împărtăşită la Paris. În 1884, din iniţiativa diplomatului Paul Cambon, s-a creat „Asociaţia naţională pentru propagarea limbii franceze în colonii şi în străinătate”, cunoscută curent sub numele de Alliance Française. Câţiva ani mai târziu, în 1902, s-a fondat „Misiunea laică franceză” care avea ca obiectiv nu doar difuzarea limbii franceze dar şi a valorilor politice ale Republicii a-III-a. În fine, ca o consecinţă a colaborării universităţilor franceze cu instituţii similare din străinătate, au luat naştere câteva Institute franceze: Florenţa (1908), Londra (1913), Madrid (1913)1.

Sfârşitul primului război mondial, care în percepţia contemporanilor se identifica cu o victorie franceză, a legitimat rolul major al Franţei la nivel continental, care s-a manifestat deopotrivă politic, militar şi cultural. În România încă din 1919 a fost creată Misiunea Universitară Franceză care avea menirea de a contribui la coeziunea intelectuală a statului român întregit prin difuzarea limbii şi culturii franceze, cu alte cuvinte de a extinde francofonia şi francofilia Vechiului Regat la noile provincii. Ca atare s-au creat centre culturale franceze mai ales în Transilvania unde ar fi trebuit să contrabalanseze influenţa culturală germano-maghiară. Totuşi nici celelalte provincii nu au fost neglijate fructificându-se francofonia deja existentă. Centrele culturale franceze, care utilizau şi personal românesc recrutat de membrii misiunii, urmau să asigure predarea limbii franceze, să creeze biblioteci şi în măsura posibilului să organizeze activităţi culturale. Coordonarea tuturor acestor activităţi revenea Institutului Francez din Bucureşti creat în mai 1924. În primii săi ani de funcţionare institutul nu a dispus de un sediu propriu. Abia la 23 ianuarie 1936 Universitatea din Paris a achiziţionat de la un anume Olănescu, pentru 12 miliarde de lei, un imobil situat în bulevardul Dacia, construit în anii 1909–1910. Serviciile Institutului Francez nu s-au mutat imediat în noul local datorită lucrărilor de refacere şi amenajare care au durat mai bine de 3 ani. Inaugurarea oficială a sediului institutului s-a făcut în octombrie 1939, an în care se semnase o convenţie culturală foarte favorabilă părţii române.

În condiţiile orientării culturale a statului român, Institutul Francez a funcţionat în mod efectiv fără o rivalitate serioasă chiar şi în anii celui de al doilea război mondial când Germania depunea eforturi intense pentru difuzarea influenţei sale culturale. Situaţia institutului şi implicit a influenţei culturale franceze, se va degrada rapid în primii ani postbelici, când noua orientare politică şi ideologică a României va determina măsuri de limitare şi chiar suprimare a prezenţei culturale occidentale. Cea mai importantă victimă a acestor măsuri, din perspectiva impactului asupra societăţii româneşti, va fi dispozitivul cultural francez, nucleul dur al acestuia fiind tocmai Institutul Francez. După o campanie de presă orchestrată de autorităţi, la 19 noiembrie 1948 regimul de la Bucureşti a denunţat unilateral convenţia culturală franco-română din 1939, fapt care antrena încetarea existenţei legale a institutului şi a misiunii universitare franceze. Partea franceză, pentru a menţine o minimă prezenţă culturală, a apelat la un subterfugiu, transformând institutul în servicii culturale ataşate Legaţiei Franţei la Bucureşti. În această manieră au mai putut funcţiona biblioteca institutului iar în localul acestuia au mai putut să fie organizate, discret, conferinţe şi concerte. Autorităţile comuniste au considerat intolerabilă continuarea activităţii institutului sub această formă mascată şi au trecut la represalii. Asupra acestora însărcinatul cu afaceri al Franţei la Bucureşti, Philippe de Luze transmitea la 4 martie 1950 următoarea telegramă : „Les opérations policières effectuées hier soir ont évidemment pour but d’intimider le public roumain qui nous est resté fidèle et continue à fréquenter l’ancien institut. Il est certain qu’elles entraineront de nombreuses défections et une nouvelle réduction de l’activité de notre service culturel. D’autre part, ces mesures sont à rapprocher de la décision qui vient d’être prise par le gouvernement roumain à l’encontre des services d’information et de presse anglais et américain. Les raisons invoquées pour demander leur fermeture sont également valables pour notre bibliothéque. Il n’est pas donc exclu que les autorités roumaines ne formulent dans un avenir prochain une demande semblable à notre égard »2. Într-adevăr la 6 iunie 1950 ministerul de externe român adresează o notă verbală legaţiei franceze, cerând închiderea definitivă a bibliotecii, care practic nu mai era frecventată de publicul român. Au urmat câţiva ani de ostilitate deschisă între cele două state, relaţiile diplomatice fiind reduse la cea mai simplă expresie a lor. Normalizarea relaţiilor franco-române, proces lent care debutează în 1954, a repus în discuţie problema institutului francez care pentru autorităţile franceze era un test al bunei dispoziţii a regimului de la Bucureşti şi al autenticităţii adeziunii sale la destindere. După laborioasele negocieri culturale de la Paris din 2–24 mai 1957, partea română a admis includerea în comunicatul final a unui paragraf care stabilea principial posibilitatea deschiderii unei biblioteci franceze la Bucureşti în condiţii de reciprocitate. În realitate partea română nu era dispusă să respecte acest acord fapt care a fost constatat cu prilejul convorbirilor culturale din 9–10 iulie 1959 care nu mai luau în discuţie problema bibliotecii franceze de la Bucureşti (formă camuflată a redeschiderii Institutului Francez). În pofida ameliorării şi dezvoltării relaţiilor franco-române în anii următori, regimul de la Bucureşti s-a opus energic oricăror sugestii făcute de partea franceză pentru găsirea unei soluţii convenabile. Raţiunile care au stat la baza acestei opoziţii au fost multiple. Orice prezenţă culturală occidentală putea contraria eficient pretenţia regimului de la Bucureşti de a deţine un control ideologic total. Apoi lichidarea instituţiilor culturale sovietice în anii 1963–1964, urmată de concesii făcute instituţiilor culturale occidentale, puteau duce la accentuarea adversităţii Uniunii Sovietice faţă de România.Or autorităţile române şi-au menţinut o conduită prudentă atât timp cât a fost posibil. Dar reorientarea economică a ţării spre Occident, presupunea concesii în domeniul cultural cu atât mai mult cu cât partenerii occidentali ai României făceau presiuni în acest sens.

Autorităţile de la Bucureşti reuşeau încă să evite abordarea problemei institutului cu ocazia semnării primului acord cultural franco-român din 11 ianuarie 1965. Chestiunea era cunoscută şi tratată la cel mai înalt nivel după cum arăta ambasadorul Jacques Emile Paris, comentând la 13 iulie 1965 discuţiile avute de Maurice Schumann la Bucureşti cu Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu: „En ce qui concerne …le sort de l’ Institut français, M. Maurer a confirmé d’une manière catégorique qu’il ne saurait être question pour les autorites roumaines d’en autoriser la réouverture, sous quelque forme que ce soit …Etant entendu que la formule d’un Institut de type classique ne vaut pas pour la Roumanie, il reste à definir la structure qui doit le remplacer. Je rappelle simplement ici que la seule réouverture, dans un local de l’Universite de Bucarest, d’un club reservé aux étudiants de français se heurte, depuis quatre mois, à une opposition souriante , mais parfaitement concertée”3. O notă elaborată de Quai d Orsay din 1965 privind relaţiile culturale franco-române recunoştea interesul primordial al părţii române pentru aspectele ştiinţifice şi tehnice ale relaţiilor culturale franco-romÂne: „Comme tous les pays de l’est , la Roumanie semble ne s’être interessée à une veritable reprise de relations culturelles avec l’Occident qu’en raison des avantages qu’elle comptait en retirer sur le plan scientifique et technique. Elle est demandeur dans ce domaine, en raison de l’imperfection des procédés soviétiques dans toute une série de domaines et de son désir d’indépendance économique”4. Declaraţiile de bune intenţii repetate de regimul din România nu însemnau şi abandonarea practicilor care vizau limitarea contactului românilor cu un alt sistem de valori. O notă din 15 aprilie 1966 a subdirecţiei relaţiilor culturale cu ţările din Est de la ministerul francez de externe sublinia mefienţa autorităţilor de la Bucureşti faţă de perspectiva apariţiei unor breşe în monopolul ideologic: „La vigilance idéologique explique de son côté les sérieux obstacles que notre conseiller culturel continue à rencontrer dans ses contacts avec les intellectuels locaux. Les Roumains qui rendent visite à ses services (installés depuis peu dans l’imeuble de notre ancien institut) sont ensuite interrogés par la police, système qui décourage les visites les plus justifiées et en limite le nombre”5. Reţinerea autorităţilor române în problema bibliotecii franceze provenea de la nivelul luării deciziilor după cum avea să constate ambasadorul Jean Louis Pons, chiar dacă într-o formă voalată. Convocat la 25 aprilie, de Nicolae Ceauşescu, ambasadorul a avut ocazia să treacă în revistă toate aspectele relaţiilor franco-române. Discuţia a debutat chiar cu relaţiile culturale, fapt care demonstrează priorităţile oficialităţilor franceze: „J’ai fait remarquer à mon interlocuteur que la Roumanie était l’un des derniers pays à ne pas tolerer l’existence d’une bibliothèque française …M. Ceauşescu m’a écouté, non sans froideur, et a fini par prendre la parole et par me dire qu’à sa connaissance nous n’avions pas encore de bibliothèque en Union Soviétique. Il était donc en bonne compagnie. Ayant ainsi satisfait aux exigences de l’idéologie, il s’est quelque peu humanisé et m’a laissé espèrer que les choses allaient changer et que la Roumanie le montrerait prochainement. Je lui ai dit que nous tenions beaucoup à ce que nos livres, deja rares dans ce pays, puissent parvenir facilement entre les mains des professeurs et des étudiants par priorité et il a paru en convenir”6. Speranţele evocate de ambasador aveau să se confirme prin revirimentul poziţiei autorităţilor române faţă de problema bibliotecii franceze în cursul aceluiaşi an. În august 1967 un înalt funcţionar al ministerului de externe de la Bucureşti lăsa să se înţeleagă că autorităţile nu se opuneau deschiderii unei „săli de lectură franco-române” în capitală7. O poziţie mai precisă era exprimată la 25 septembrie 1967 de Vasile Gliga, ministrul adjunct de externe care făcea ambasadorului francez propuneri detaliate. Potrivit acestora biblioteca franceză urma să fie o secţie a Bibliotecii centrale de stat, instalată în localul fostului Institut francez din bulevardul Dacia, cu o direcţie mixtă, un director francez dependent de ataşatul cultural şi altul român. Biblioteca franceză, în optica autorităţilor române, comporta o sală de lectură, un serviciu de împrumut, un centru de documentare ştiinţifică şi tehnică, putea să organizeze proiecţii, conferinţe, concerte, expoziţii. Programul activităţilor stabilit de directorul francez urma să fie aprobat de cel român care avea dreptul „de a coordona şi superviza ansamblul activităţilor”8. Directorul român era de asemenea abilitat să coordoneze utilizarea periodicelor, publicaţiilor, filmelor, diapozitivelor, înregistrărilor etc. Partea franceză reacţionează prompt la iniţiativa românească şi expediază la 10 octombrie 1967 un proiect de contrapropuneri care urmau să fie discutate cu responsabilii români prin intermediul ambasadei franceze. Principalele obiecţii se refereau la nevoia ca biblioteca să cuprindă şi un centru pedagogic pentru învăţarea limbii şi civilizaţiei franceze şi la statutul juridic . Francezii insistau pentru ca biblioteca să se afle sub patronajul Universităţii din Bucureşti şi ca problema codirecţiei, eventual admisă principial, să funcţioneze echilibrat, deoarece evident directorul român avea putere mai mare de decizie decât cel francez9. Trei zile mai târziu ambasadorul Pons era primit de acelaşi Gliga pentru a discuta propunerile franceze. Demnitarul român considera că în practică principiul codirecţiei va funcţiona fără ca partea franceză să fie lezată în schimb mărturisea că problema statutului juridic este mai dificilă în condiţiile în care în România nu era permisă funcţionarea instituţiilor străine. Ca atare, propunea Gliga, tutela Bibliotecii centrale de stat trebuia menţinută. De altfel jurisdicţia românească, promitea ministrul, va fi destul flexibilă. Dispoziţiile conciliante ale părţii române erau destul de clare pentru ambasadorul Pons care aprecia că „M. Gliga a paru, au total, plus soucieux de preserver certaines apparences juridiques que de préparer une quelconque prise en main du nouveau centre culturel français”10. La 19 octombrie 1967 ministerul de externe de la Paris telegrafia ambasadei de la Bucureşti că principiul dublului patronaj – Universitatea din Paris şi Biblioteca centrală de stat – era acceptat şi noua instituţie se putea numi chiar Centrul cultural româno-francez11. La 23 octombrie ambasadorul francez este din nou primit de Gliga care-l informează că problema bibliotecii va fi discutată în consiliul de miniştri. Principala dificultate era găsirea unei soluţii în cadrul legislaţiei române, care se va constitui necesarmente în precedent pentru situaţii similare, respectiv solicitările celorlalte state care doreau să-şi deschidă institute culturale în România. După opinia ambasadorului autorităţile puteau interveni în funcţionarea bibliotecii franceze dar faţă de Franţa atitudinile acestora erau amicale: „On notera à ce propos, que placée en principe dans la même situation, et soumise aux mêmes contraintes que celle de pays tels que l’URSS ou même la Grande Bretagne, notre action culturelle en Roumanie n’a pu enregistrer depuis trois ans des résultats relativement plus importants, que grâce à la tolérance particulière et la quasicomplicité, parfois, des autorités locales”12. Spiritul în care autorităţile franceze concepeau negocierile cu partea română era unul conciliant, acestea fiind dispuse la numite cedări. Totuşi francezii doreau să valorifice bunele dispoziţii ale regimului de la Bucureşti, interesat în amplificarea colaborării cu Franţa şi dispus la rândul său la concesii. Ambasadorul Pons consilia la 3 noiembrie 1967 ministerul de externe să adopte o atitudine mai fermă: ,,Peut-être le moment est-il venu …de leur laisser entendre que le prochain plan d ‘échanges ne saurait leur concéder de nouvelles facilités dans le domaine des bourses et des missions techniques que si le problème des bibliothèques reçoit une solution immédiate”13. Jean Basdevant, directorul relaţiilor culturale din ministerul de externe era de acord cu ambasadorul Pons apreciind că departamentul „estime en effet qu’il n’y a pas lieu de concéder à la Roumanie de nouveaux avantages en ce qui concerne notamment les échanges scientifiques et techniques , tant que ce pays adoptera une atittude dilatoire dans le domaines qui nous interessent le plus”14. Pornind de la interesul statului român de a dezvolta cooperarea tehnică şi ştiinţifică, francezii puteau exercita presiuni în ce priveşte soluţionarea problemei bibliotecii de la Bucureşti (în suspens se găsea şi situaţia bibliotecilor franceze de la Cluj şi Timişoara, de mulţi ani închise) şi în cadrul acestei soluţii globale, rezolvarea chestiunilor punctuale, cum ar fi predarea de cursuri de limbă şi civilizaţie franceză. La 4 decembrie 1967 ambasadorul Pons informa ministerul de externe despre răspunsul autorităţilor române la propunerile franceze din 10 octombrie. Răspunsul părţii române sub forma unui aide-mémoire, era mai restrictiv decât asigurările verbale date anterior. Biblioteca franceză era subordonată Bibliotecii centrale de stat, avea codirecţie franco-română, publicaţiile şi alte materiale ale bibliotecii rămâneau proprietatea statului francez, nu era acceptat centrul pedagogic iar manifestări cum ar fi expoziţii, conferinţe, proiecţii, concerte urmau să fie organizate de serviciile culturale franceze, după cum fusese practica anterior. Jean Louis Pons considera că propunerile româneşti trebuie analizate pe baza realităţilor şi rezultatelor deja obţinute, care erau favorabile acţiunii culturale franceze şi că abandonarea negocierilor ar putea atrage blocarea acestei acţiuni pentru o perioadă nedeterminată15. Ministerul de externe răspunde ambasadorului împărtăşindu-i vederile, totuşi insistă pentru a se menţiona Universitatea din Paris ca patron al bibliotecii franceze de la Bucureşti16. Cu unele mici modificări, partea franceză este dispusă să încheie un acord pe baza propunerilor româneşti din 4 decembrie 1967. Mai mult la 21 decembrie 1967 ministerul de externe francez era dispus să renunţe la menţionarea Universităţii din Paris, accepta ca o serie de manifestări să fie organizate de serviciile culturale franceze dar că „si l’ensemble de l’éxperience se revelait à l’usage peu satisfaisante, le gouvernement en tirerait les conclusions nécessaires”17. Problema bibliotecii franceze din Bucureşti preocupa autorităţile române la cel mai înalt nivel. La 29 ianuarie 1968 ambasadorul francez era convocat de Maurer pentru o discuţie care a abordat principalele aspecte ale relaţiilor franco-române: vizita generalului de Gaulle în România, achiziţionarea sistemului francez de televiziune în culori, cumpărarea de aeronave etc. Simpomatic pentru importanţa chestiunii discuţia a debutat cu problema bibliotecii. Maurer considera că România nu poate face concesii Franţei în condiţiile în care nu era dispusă să le extindă şi altor state. Franţa, spunea premierul român cunoaşte foarte bine poziţia internaţională a statului român pentru a înţelege şi accepta condiţiile părţii române. De altfel, pentru a fi cât mai credibil, Maurer schiţase în prealabil un tablou alarmant al situaţiei internaţionale care nu ar permite României suficientă libertate de mişcare. Ambasadorul francez nota amar în telegrama sa: ,,Je me suis étonné de ce changement d’atittude. C’étaient les autorités roumaines qui nous avaient approchés pour reprendre ce projet et nous avions fait nous mêmes de grands pas dans la direction de nos partenaires.M. Maurer en a convenu en me disant: J’ai changé d’avis”18 . Rigiditatea poziţiilor româneşti, cel puţin bizară din perspectiva interesului aproape vital al României de a stabili un parteneriat pe multiple planuri cu Franţa, a sfârşit prin a irita ministerul de externe de la Paris. Acesta transmitea la 14 februarie 1968 ambasadei de la Bucureşti instrucţiunea de a lăsa chestiunea în suspens fără a se compromite negocierile pentru schimburile culturale pe anii 1968–1969. Ministerul constata că românii doreau să transforme pur şi simplu biblioteca franceză într-o anexă a bibliotecii centrale de stat, amplasată într-un local proprietatea statului francez. Dacă s-ar fi acceptat o asemenea situaţie aşa zisa biblioteca franceză de la Bucureşti ar fi avut statutul cel mai defavorabil din statele comuniste din Est unde existau instituţii culturale franceze19. Intransigenţei ministerului de externe de la Paris îi corespundea o atitudine mai circumstanţiată a ambasadorului francez la Bucureşti care remarca amabilitatea autorităţilor române faţă de interesele franceze în general. La 21 februarie 1968 acesta considera că negocierile trebuiau continuate cu speranţa că treptat se va obţine satisfacţie pentru obiectivele franceze. Considerăm însă că intransigenţa ministerului de externe francez era poziţia cea mai realistă şi cea care a produs rezultate. Dorind să soluţioneze acest litigiu în preajma vizitei lui De Gaulle în România, românii erau dispuşi la concesii. La începutul lunii aprilie ambasadorul român la Paris, Constantin Flitan, comunică la Quai d’Orsay că guvernul român acceptă organizarea de concerte, expoziţii, conferinţe etc sub egida bibliotecii franceze de la Bucureşti. Profitând de noua schimbare de atitudine a regimului de la Bucureşti, partea franceză vine cu un nou proiect care lua în considerare şi o parte din propunerile româneşti. Biblioteca urma să se deschidă în localul din bulevardul Dacia proprietate a guvernului francez, patronată atât de Biblioteca centrală de stat cât şi de Universitatea din Paris. Publicaţiile, întregul material cultural erau proprietate franceză şi se accepta principiul codirecţiei. Reacţia autorităţilor de la Bucureşti nu a întârziat şi la 10 mai 1968 Vasile Gliga îl convoacă pe ambasadorul francez pentru a-i expune noi propuneri. Biblioteca franceză de la Bucureşti urma să fie plasată sub patronajul Comitetului de stat pentru cultură şi artă. Biblioteca trebuia să constituie o entitate juridică şi adminstrativă distinctă de ambasada Franţei la Bucureşti unde de altfel serviciile culturale îşi continuau activităţile conform autorizaţiilor primite. Conducerea era asigurată de doi directori, între atribuţiile celui român revenind şi verificarea materialului deţinut de bibliotecă în conformitate cu normele edictate de M.A.E. român (în primul rând înlăturarea publicaţiilor critice la adresa regimului de la Bucureşti). Biblioteca putea organiza diverse manifestări inclusiv invitarea unor personalităţi culturale şi organizarea de cursuri de limba franceză. Accesul cetăţenilor români la biblioteca franceză va fi liber. Întotdeauna în cursul negocierilor era prevăzută posibilitatea creării unei biblioteci române la Paris, dar acest aspect nu are nici o importanţă deoarece până în 1990 nu s-a realizat nimic concret. Românii permiteau părţii franceze chiar şi construirea unui nou local dacă acest lucru se impunea21. Principala exigenţă a părţii române era ca serviciile culturale să nu fie în acelaşi local cu cel al bibliotecii iar directorul bibliotecii să nu fie în acelaşi timp consilierul cultural al ambasadei. La 15 mai 1968 ministerul francez de externe accepta ca serviciile culturale să fie transferate la ambasadă pentru ca biblioteca să reocupe localul fostului Institut Francez22. Câteva zile după vizita triumfală a generalului De Gaulle în România, ambasadorul francez comenta favorabil noile iniţiative româneşti, care asigurau funcţionarea unui centru cultural complet, inclusiv cu activităţi didactice. Totuşi subzistau unele temeri în ce priveşte limitarea activităţii serviciilor culturale, care ar fi trebuit în optica autorităţilor româneşti, să se ocupe doar de aplicarea acordurilor culturale. Pons considera că nu trebuiau mutate serviciile culturale franceze din bulevardul Dacia în momentul în care acestea erau tot mai intens frecventate de publicul român. Propunerea era ca atât biblioteca cât şi serviciile culturale să coexiste în acelaşi local până când va fi construit un nou local, totul sub rezerva acordului autorităţilor române. Ambasadorul solicita departamentului trimiterea unui arhitect şi a unei bibliotecare şi credea  că era posibilă deschiderea parţială a bibliotecii în octombrie.

Depăşirea momentului vizitei generalului de Gaulle a făcut ca autorităţile de la Bucureşti să revină la practicile lor dilatorii iar iluziile ambasadorului francez au fost infirmate fără menajamente. Ritmul negocierilor scade în intensitate şi partea română reia mai vechile propuneri restrictive. La sfârşitul anului 1968 românii refuză din nou crearea unui centru pedagogic în cadrul bibliotecii deşi un astfel de centru funcţiona din 1966 la serviciile culturale. Diversele manifestaţii culturale organizate de bibliotecă nu puteau fi frecventate decât pe bază de invitaţii or stabilirea invitaţiilor trebuia supusă acordului directorului român. Cum autorităţile române insistau ca biblioteca să nu fie în acelaşi local cu serviciile culturale mutarea acestora prezenta un inconvenient potenţial „celui d’installer le service culturel sur le même emplacement que la chancellerie diplomatique. Certes le climat politique à Bucarest n’est plus celui des années cinquante; mais il est quand même certain que de nombreux visiteurs du conseiller culturel hésiteraient à pénetrer dans l’enceinte de l’Ambassade et ne risqueraient pas que l’on puisse supposer qu’ils ont fait également un visite à la chancellerie diplomatique. Par ailleurs nul ne peut prévoir l’avenir; un retour aux anciennes contraintes n’est pas définitivement exclu et notre service culturel n’a dû qu’à sa localisation différente de celle des autres services de l’ambassade de pouvoir reprendre assez rapidement son activité”23. Un nou reviriment al autorităţilor române deblochează negocierile privind biblioteca franceză, propunerile din 31 martie 1969 depăşind speranţele francezilor. Noul proiect, prezentat de Gliga noului ambasador Pierre Pelen, renunţa la principiul dublului patronaj şi al dublei direcţii, accesul publicul la toate activităţile era liber, singurul control prevăzut era acordul Comitetului de stat pentru cultură şi artă asupra programului de activităţi şi materialelor difuzate, biblioteca poate exercita o acţiune culturală şi în provincie. Ambasadorul considera că în această formă, acordul poate fi semnat ceea ce era şi dorinţa ardentă a părţii române. Pierre Pelen încerca să-şi explice brusca schimbare de atitudine a guvernului într-o scrisoare adresată la 5 aprilie 1969 lui Jean Basdevant cu care se afla în relaţii de amiciţie personală, cu atât mai mult cu cât francezii erau gata să semneze în ianuarie 1969 un acord mai puţin favorabil pentru acţiunea culturală franceză: ,,On ne peut qu’émettre des hypothèses, mais je crois que l’essentiel est que les autres pays avec lequels les Roumains sont également en négociation, les Etats Unis, l’Italie et la Hongrie, n’ont pas accepté certaines exigences… Bien sûr la Roumanie aurait pu signer avec nous le texte que nous avions accepté mais à la veille de la visite du président Ceausescu à Paris et dans l’atmosphère actuelle des relations franco-roumaines, ils n’ont pas voulu prendre le risque d’être obligés d’accorder à d’autres pays un régime plus favorable, car ils souhaitent sincèrement nous être agréables. Comme ils tiennent à ce que les textes soient les mêmes pour tous, ils se sont d’ailleurs empressés de prévenir les autres pays qu’ils nous avaient remis un nouveau projet qui servirait de modèle pour tous les autres accords. Tout dépendra de la manière dont ces textes seront appliqués et sur ce point, il faut bien voir qu’avec le nouveau régime le contrôle que pourront exercer les autorités roumaines sur l’activité des bibliothèques installées à Bucarest gagnera beaucoup en souplesse et peut être en efficacité. Placés plus loin qu’un codirecteur installé sur place les fonctionnaires du Comité d’état pour la culture et l’art pourront doser leur action beaucoup plus facilement et la varier selon les pays sans qu’on s’en rende compte. Selon l’atmosphère politique, les uns ou les autres en seront les bénéficiaires ou les victimes”24.

Orice negociere ascunde obiective nedeclarate dar evidente pentru părţile contractante. Temerile părţii române că biblioteca franceză va funcţiona sub inspiraţia ambasadei Franţei la Bucureşti nu erau deloc fanteziste iar separarea strictă a activităţii serviciilor culturale franceze de cea a bibliotecii era în fond irealizabilă. Acest fapt era recunoscut de Pierre Pelen într-o depeşă expediată la Paris la 5 iunie 1969, puţin timp înaintea semnării acordului privind crearea bibliotecii franceze: „En ce qui concerne le fonctionnement de la bibliothèque, il me paraît que son activité, débarrassée des contraintes et complications qui aurait entrainées une codirection franco-roumaine, devra être étroitement coordonnée avec le travail de l’ambassade et s’exercer sous son autorité. C’est pourquoi une subordination doit, à mon avis, exister entre le conseiller culturel et le directeur de la bibliothèque. Ce dernier doit accomplir sa tâche sous la tutelle de l’ambassade, c’est à dire en l’éspece, du conseiller culturel et relever de celui-ci. Il est bien entendu que, dans la pratique quotidienne, le directeur de la bibliothèque jouira d’une large autonomie dans la gestion de son établissement; mais les orientations de son action et les décisions importantes devront être prises en accord avec l’ambassade. Cette subordination devra, bien entendu, s’exercer discrètement, de façon à ce que les autorités roumaines, qui ont tenu à ce que les services culturels et la bibliothèque soient dissociés, ne s’en offusquent ”25.

Acordul prin care se decidea crearea unei Biblioteci franceze la Bucureşti şi, pe bază de reciprocitate, a unei Biblioteci româneşti la Paris, a fost semnat la 25 iunie 1969 în capitala României, de ambasadorul francez Pierre Pelen şi ministrul adjunct al M.A.E., Vasile Gliga. Biblioteca franceză funcţiona sub patronajul ministerului francez al educaţiei naţionale. Erau prevăzute toate activităţile negociate anterior inclusiv predarea de cursuri de limbă franceză. Fiecare din părţile contractante îşi desemnează directorul dar cu consultarea celeilalte părţi (articolul 4). Pentru rezolvarea problemelor care interesează biblioteca franceză directorul acesteia poate întreţine relaţii cu comitetul de stat pentru cultură şi artă. De asemenea directorul francez informează partea română asupra materialelor culturale primite şi asupra activităţilor programate de biblioteca franceză (această informare trebuia să se facă lunar). Accesul publicului la toate activităţile organizate de biblioteca franceză este liber (articolul 10). Imobilul utilizat de biblioteca franceză nu poate fi folosit de misiunea diplomatică a Franţei (prevedere absolut inutilă prin nerealismul ei). Angajarea personalului autohton se face respectând legile statului pe teritoriul căruia funcţionează biblioteca respectivă. Cele două părţi pot să-şi acorde reciproc exonerări fiscale şi vamale pentru materialul cultural necesar funcţionării celor două biblioteci26.

După semnarea acordului, autorităţile franceze au declanşat, într-un ritm accelerat, preparativele pentru deschiderea bibliotecii. La 1 noiembrie 1969 soseşte în ţară Louis Truffaut , primul director al bibliotecii. Misiunea sa era de a pregăti localul fostului Institut francez în conformitate cu exigenţele acordului, de a reînnoi fondul de carte şi de a recruta personalul necesar funcţionării bibliotecii. Prima angajată a bibliotecii era Eliza Grigorescu care lucra din 1967 la serviciile culturale franceze. Au fost analizate mai multe candidaturi, unele cu nume sonore. Astfel printre solicitanţi se numărau Florica Parhon şi Florica Eugenia Condurachi(născută la Miroslava în 1928) care avea o experienţă impresionantă, traducătoare din franceză din 1957, funcţionară la AGERPRES până în 1965 şi la UNESCO între 1965–1969. Cele două candidaturi n-au fost reţinute. La sfârşitul anului 1969 erau deja angajate Eliza Grigorescu, Floarea Goué, Rodica Savopol şi Alexandra Schiau (născută în 1943). În 1970 vor mai fi angajate Mihaela Minoiu, Elida Mitrache şi Mihaela Ionescu. Prioritatea se dădea candidatelor cu licenţa în filologice franceză. De exemplu Mihaela Minoiu născută în 1941 urmase filologia franceză la Universitatea din Bucureşti între 1959–1964. Angajările de personal românesc trebuiau suprevizate de Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic care din diverse considerente întârzia să-şi dea acordul. Directorul Truffaut insista la 19 iunie 1971 pe lângă oficiu să se reglementeze situaţia Mihaelei Minoiu. Demersuri mai complicate au fost necesare pentru angajarea Anei Costea (mama ei era de origine franceză). Născută la Bucureşti în 1948, absolventă de filologie franceză la Bucureşti, îşi obţine licenţa în iulie 1973. În toamna aceluiaşi an este repartizată în comuna Perişoru, Ialomiţa dar de unde obţine negaţie. După opinia lui Truffaut, oficiul se opunea pentru că ar fi dorit să-şi impună o candidată proprie dar şi pentru „le ressentiment éprouvé par le fait qu’elle a directement sollicité un emploi chez nous”. În 1975 personalul românesc al bibliotecii era compus din Floarea Goué, Mihaela Minoiu, Elena Piereta Hillart, Anca Maria Bogdan (fiica actriţei Margareta Pogonat), Alexandra Schiau, Irène Bujeniţă, Cornelia Buşoiu, Rodica Savopol, Eliza Grigorescu (pensionată în 1974), Doina Rodica Punea şi Anca Costea. Cel puţin la fel de importantă era asigurarea bazei financiare a bibliotecii. Pierre Pelen propunea la 11 decembrie 1969 M.A.E. francez un buget pentru anul 1970 format din 568065 de lei şi 43000 de franci. Importantele mijloace financiare erau justificate de ambasador în acelaşi raport: „Malgré son nom, cet établissement est en fait un centre culturel chargé d’assurer le prêt de livres et de revues, l’organisation de manifestations culturelles, la diffusion et le prêt du matériel culturel envoyé par le département, tant à Bucarest qu’en province, ainsi qu’une aide à la fois pédagogique et matériel aux professeurs de français roumains qui sont environ au nombre de 3500. L’ouverture du service de prêt de livres est attendue par les lecteurs roumains avec une grande impatience. Il sera impossible d’assurer un travail convenable avec le personnel actuellement en place, d’autant plus que cette ouverture aura aussi pour conséquence l’augmentation des prêts de films, disques, diapositives. D’autre part nous devons tenir compte de l’action vigoureuse dévéloppée par différents gouvernements étrangers dans le même domaine (Italie, Etats -Unis, Hongrie, Angleterre et Allemagne fédérale) afin de ne pas decevoir le public roumain”27

Deschiderea oficială a bibliotecii s-a produs la 22 ianuarie 1970 deşi evenimentul fusese programat pentru 7 ianuarie (întârzierea s-a datorat derulării la Bucureşti a celei de a doua sesiuni a comisiei guvernamentale franco-române pentru cooperare economică, tehnică şi ştiinţifică). Evenimentul a fost intens mediatizat fapt care demonstra predispoziţiile favorabile ale autorităţilor de la Bucureşti pentru Franţa. Deschiderea Bibliotecii franceze care, aşa cum recunoşteau diplomaţii francezi era în fond redeschiderea Institutului, constituia un succes diplomatic de proporţii din mai multe motive. În primul rând se aveau în vedere tradiţiile culturale ale elitei româneşti formată înainte de instalarea regimului comunist şi care putea constitui o clientelă importantă. Diplomaţia franceză avea în vedere şi un alt public, tineretul studios care în majoritate optase pentru studiul francezei. Din punct de vedere ideologic, deşi autorităţile române îşi luaseră unele măsuri de precauţie, penetrarea spiritului lumii libere în societatea românească putea duce pe termen lung la erodarea dogmelor comuniste care irezistibil pierdeau din consistenţă.

Aparent însă, partea franceză nu dorea să irite prin atitudini rebele susceptibilitatea regimului de la Bucureşti şi directorul bibliotecii franceze înţelegea să respecte acordul din 1969, chiar dacă uneori tonul amabil lăsa să se citească în filigran, aprehensiuni şi opoziţii. La 23 martie 1970 Truffaut scria lui Vasile Florea directorul direcţiei externe din comitetul de stat pentru cultură şi artă: „La Bibliothèque étant de par sa fonction même, un lieu d’échanges franco- roumains, il me paraît souhaitable de prévoir des manifestations capables d’enrichir la connaissance mutuelle de nos deux cultures …Je pense que nous pourrions réiterer ces expériences fructueuses dans le cadre de notre bibliothèque en choisissant l’un de vos grands poètes …Je songe aussi à une soirée musicale ou des artistes roumains interpréteraient des pièces françaises. De façon à étoffer le programme culturel que nous proposons au public roumain j’envisage d’organiser des séances hébdomadaires sur l’évolution de la peinture et de la littèrature françaises du Moyen Age au XXe siècle. Ces conférences formeraient alors une sorte de cours régulier… La 27 martie Truffaut îşi precizează proiectul privind recitalul de poezie oprindu-se la Ion Barbu şi propunând ca animatorul acestei activităţi să fie Romulus Vulpescu. La 23 aprilie 1970 Truffaut revine cu noi detalii: „je vous adresse le projet définitif de notre programme de mai et vous serais très reconnaissant de bien vouloir m’autoriser dès que possible à le diffuser …J’ai pu rencontrer entre-temps M. Virgil Theodorescu que vous aviez eu l’amabilité d’informer du léger malentendu relatif à Alexandru Philippide. Ce faux problème aura sans doute d’heureuses conséquences: si nous réalisons la soirée Barbu en mai, pourquoi ne pas envisager dès maintenant une soirée Philippide au début de juin, lors du passage du professeur Guillermou”28. Scrupulos Truffaut ţinea să informeze la 12 mai asupra câtorva detalii pe care dorea să le introducă în recitalul consacrat lui Ion Barbu şi cerea acordul asupra poeziilor selectate (Copacul, Munţii, Peisagiul retrospectiv, După melci, Jos secund, Riga Krypto şi lapona Enigel etc). Înafară de conţinutul activităţilor culturale propriu zise, directorul Truffaut informa periodic asupra materialului cultural primit din Franţa, acceptând cenzura autorităţilor române. La 16 martie 1971 Truffaut scria lui Florea: ,,En réponse au désir que vous avez exprimé ce matin même j’ai l’honneur de vous remettre: Churchill tome I et II, la Renaissance: Arts, Vie, Mœurs, Rendez-vous au jugement dernier (romanul lui Petru Dumitriu, publicat în 1961?) en vous priant de les retourner dès que vous en aurez pris connaissance. Il va sans dire que les objections que vous formuleriez éventuellement seraient aussitôt et strictement prises en considération franche et loyale… Permettez moi de rappeler à ce propos que certaines livres de sociologie, de philosophie ou de littèrature appartiennent chez nous à un fonds spécial et ne sont prêts que sur demande écrite d’une directeur d’organisme (chef de recherche, doyen). Ils ne figurent donc pas sur les listes destinées au grand public. Je profite de l’occasion pour vous communiquer la liste du dernier arrivage de disques, ainsi que celle des livres arrivés hier. Comme d’habitude la diffusion en est subordonnée à votre acord”29. Aceea şi prudenţă se manifestă şi în cazuri mai precise cum ar fi furnizarea de documentaţie universitarilor români. La 6 martie 1973 Truffaut expunea următoarele autorităţilor române: „Deux assistants de la faculté de français de Jassy, préparant, respectivement, une thèse sur Simone de Beauvoir et une sur Malraux, j’amerais leur envoyer le plus tôt possible les ouvrages Tout compte fait et Malraux, inédits. Je vous serais donc reconnaissant de bien vouloir me donner votre accord pour les mettre en circulation”30. Noul director al bibliotecii din septembrie 1973, Maurice Villemur (era director adjunct din septembrie 1971) continuă într-o oarecare măsură tradiţia inaugurată de predecesorul său: „J’ai l’honneur de vous adresser ci-joint les listes du matériel que nous est nouvellement parvenu, livres et films. Comme d’habitude nous ne mettrons ce matériel en circulation qu’avec votre agrément”31. Deşi cu mai puţină asiduitate, aceeaşi atitudine o observă al treilea director al Bibliotecii din 1976, Raymond Arnold (fost director al Institutului francez de la Köln): „Je me permets de vous faire parvenir ci-jointe la liste des journaux et revues périodiques dont notre établissement culturel sera destinataire cette année 1977. Ces publications seront donc à la disposition des visiteurs dans notre salle de lecture ainsi que dans la salle de travail de la bibliothèque nouvellement installée ces jours-ci. Je vous serais très reconnaissant de me faire connaître les observations qu’appelerait éventuellement, de votre point de vue, cette liste, au sujet de laquelle, je vous fournirais, à tout moment, les explications et les précisions nécessaires”32.

Funcţionarea efectivă a Bibliotecii franceze din Bucureşti poate fi reconstituită în detaliu graţie rapoartelor expediate de directori săi Direcţiei generale a relaţiilor culturale din ministerul francez de externe. În primul său raport de sinteză privind activitatea bibliotecii după 22 ianuarie 1970, Truffaut descrie în detaliu activitatea prodigioasă desfăşurată aici. Principalele obiective urmărite de director erau fructificarea impactului rezultat din activitatea serviciilor culturale ale ambasadei şi transformarea bibliotecii, printr-o acţiune sistematică, într-un veritabil centrul cultural complet. Directorul a depus o adevărată campanie pentru a stabili relaţii amicale cu personalităţi culturale şi cu presa care ar fi putut deveni factori de influenţare în sensul dezvoltării activităţii bibliotecii. Relaţiile cu comitetul de stat pentru artă şi cultură erau considerate foarte bune deşi erau semnalate unele incidente minore33 care-l făceau pe director să concluzioneze că „les accords conclus doivent être respectés à la lettre: c’est à ce prix seulement que la bibiothèque peut prospérer sans gêner ni inquiéter”34. Privaţi mult timp de acces la cartea franceză, era de aşteptat că românii se vor înscrie în număr mare la biblioteca franceză. În primele 10 zile de la inaugurare 415 persoane au plătit o taxă modică pentru a se înscrie. O activitate de succes a constituit-o împrumutul de discuri, mai ales în rândul tineretului încât a fost nevoie de a opera o selecţie, prioritatea dându-se celor care aveau cele mai bune note la limba franceză! Activităţile bibliotecii sunt popularizate prin intermediul programelor tipărite distribuite fie diverselor instituţii fie direct în localul bibliotecii. La finalul lungului său raport Truffaut consideră că rezultatele obţinute, încurajatoare, nu sunt definitive şi că dificultăţile s-ar aplana dacă România şi-ar deschide propria bibliotecă la Paris35. Din 1971 activităţile bibliotecii s-au diversificat, spre satisfacţia directorului, mai ales în domeniul cursurilor de limbă franceză, desfăşurate în colaborare cu ministerul învăţământului. De altfel, printre propunerile făcute de directorul bibliotecii, prioritare sunt cele relative la activităţile pedagogice, prin înfiinţarea unui centru pedagogic care să pună la dispoziţie manuale utilizate în Franţa şi să-i iniţieze pe amatori în metodele audio-vizuale cele mai recente. Nu era neglijat nici publicul cel mai tânăr deoarece „nous persistons à croire que c’est là un excellent moyen d’initier les plus jeunes à notre langue et d’éveiller leur curiosité à tout ce qui est français”36. Rapoartele expediate de directorii bibliotecii, datele statistice, permit reconstituirea profilului publicului care frecventa biblioteca şi în ultimă instanţă rolul cultural şi ştiinţific jucat de instituţia franceză.

DINAMICA INSCRIERILOR LA BIBLIOTECA FRANCEZĂ37

Descreşterea numărului de înscrişi în anii 1980 ar putea avea cel puţin două explicaţii: perimarea fondului de carte şi de publicaţii periodice datorită unei mai slabe preocupări pentru reînnoirea fondurilor38 şi măsurile de intimidare luate de autorităţi împotriva celor care frecventau biblioteca, desigur exercitate într-o manieră discretă.

 

CATEGORII SOCIO-PROFESIONALE ALE CITITORILOR

Simpla lectură a acestui tabel relevă faptul că principala clientelă a bibliotecii franceze era reprezentată de tineretul studios care de altfel era şi publicul ţintă al autorităţilor franceze. Scăderea numărului de tineri înscrişi la bibliotecă antrena analiza acestui fenomen aşa cum rezultă dintr-un raport de sinteză din 1973. În acel an tinerii reprezentau 50% din numărul total de inscrişi în vreme ce în 1972 aceştia reprezentau 65%. Explicaţia rezidă, după opinia directorului, în lipsa lucrărilor de specialitate care sunt solicitate în bibliografiile şcolare sau universitare. Pe locul doi se situează pensionarii, în mod indiscutabil nostalgicii fostului Institut francez, avizi de literatură franceză sau de reviste mondene. Totuşi locul doi începe să fie disputat de categoria profesorilor. 

STATISTICA ÎMPRUMUTURILOR PE DOMENII DE CUNOAŞTERE

(număr volume împrumutate)

Dacă activitatea bibliotecii (împrumutul de carte) domina autoritar toate celelalte activităţi ale instituţiei franceze, ea era secondată de difuzarea producţiilor cinematografice franceze, manifestare atrăgătoare care se adresa cu precădere tineretului. Totuşi filmele proiectate erau de valoare inegală, producţiile vechi (unele realizate chiar înainte de al doilea război mondial) coexistau cu pelicule de dată recentă. Ameliorarea acestei stări de fapt a preocupat pe responsabilii bilbiotecii iar Arnold sugera o adevărata strategie în acest sens în raportul său din 23 noiembrie 1976 către consilierul cultural al ambasadei: „Je me permets de vous soumettre une suggestion en rapport avec les projections de films de long métrage qui constituent, jusqu’à présent, l’essentiel de nos programmes de manifestations culturelles. S’il y a parmi les films fournis actuellement par le département, des œuvres de grande qualité, il en est d’autres qui, pris isolement et en raison notamment de leur âge, peuvent être un sujet d’étonnement… A cet égard, je suis d’avis que lorsqu’il s’agit de films d’une certaine ancienneté, l’intérêt du public ne peut être suscité valablement qu’en recherchant une sorte d’unité dans une suite de présentations, unité de thème… Le décès de Jean Gabin pourrait constituer une remarquable référence puisqu’il n’a pas passé inaperçu ici… Je suis persuadé qu’un tel programme (serie omagială Jean Gabin – n.n.) en hommage à un héros populiste dont l’œuvre cinématographique est le reflet d’une part de l’histoire sociale de notre pays devrait attirer d’autres catégories de public que celui qui vient traditionnellement dans notre établissement”39. Popularitatea şedinţelor cinematografice, dar nu numai, a făcut ca de timpuriu să se resimtă inadecvarea localului bibliotecii franceze pentru acest gen de manifestări. In plus responsabilii acţiunii culturale franceze erau obligaţi să ia în considerare concurenţa celorlalte centre culturale occidentale care păreau mai dinamice şi dotate corespunzător. Soluţia fusese enunţată încă din 1967 şi este reluată la 20 martie 1972 într-un raport semnat de Truffaut şi Villemur40 şi anume construirea unei săli polivalente pe terenul din spatele bibliotecii franceze. Problema este preluată de diplomaţii francezi în post la Bucureşti care declanşează o adevărată campanie de convingere a funcţionarilor de la Paris. Principala motivaţie este concurenţa acerbă a centrelor culturale occidentale care risca să submineze influenţa culturală franceză până atunci suverană: „La concurrence étrangère est forte sur ce plan. Rendant compte au département de l’inauguration de la Bibliothèque américaine en janvier 1972, mon predecesseur rappelait la réflexion d’un visiteur roumain opposant l’impression d’avant-garde que donnait cette réalisation à l’atmosphère d’avant-guerre qui caracteriserait les autres bibliothèques, c’est à dire la française et l’italienne. On ne peut que constater la stagnation en Roumanie de l’italien …et l’essor remarquable de l’anglais. La concurrence va s’accentuer encore”41. În cele din urmă autorităţile franceze au acceptat ideea dar au impus unele condiţii: sala polivalentă trebuia să servească doar proiecţiilor cinematografice şi eventual concertelor dar nu şi reprezentaţiilor teatrale, capacitatea trebuia să fie de 250 de locuri iar costul nu trebuia să depăşească 450000 de franci . Odată depăşită birocraţia de pe malurile Senei, diplomaţii francezi de la Bucureşti vor întâlni un adversar şi mai redutabil în birocraţia românească. Primele demersuri pe lângă autorităţile române încep în 1974 şi după multe luni ministerul de externe de la Bucureşti îşi dă acordul la 7 martie 1975. Lucrările însă întârziau să înceapă şi afacerea sălii polivalente a fost evocată la nivel înalt, în cursul întâlnirii dintre Manea Mănescu şi Jacques Chirac din iulie 197542 care părea să fi deblocat rezolvarea acestei chestiuni minore. Executarea lucrărilor a fost încredinţată trustului Carpaţi şi existau speranţe că în septembrie 1976 sala va fi finalizată. Din motive pe care nu le cunoaştem Institutul Carpaţi a manifestat o imensă rea credinţă în abordarea acestei probleme deşi în mai 1976 se încheiase un contract între instituţia franceză şi antreprenorul român. În final francezii au renunţat la serviciile trustului Carpaţi şi au încheiat un nou contract la 10 decembrie 1977 cu Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic în valoare de 870725 franci (creşterea devizului se pare că se datora scumpirii materialelor de construcţii într-o conjunctură marcată de cutremurul din 4 martie 1977). Deşi prin contract partea română se angaja să termine lucrările până la 31 decembrie 1978 sala polivalentă a putut fi inaugurată abia la sfârşitul lunii septembrie 1979. 

Evocarea preliminariilor înfiinţării şi funcţionării Bibliotecii franceze din Bucureşti dezvăluie tenacitatea cu care ambele părţi îşi urmăreau interesele. Românii şi francezii s-au lansat într-o adevărată competiţie în care primii căutau să-şi conserve monopolul cultural şi ideologic prin manevre dilatorii iar ultimii încercau să menţină francofonia într-un stat tradiţional ataşat culturii franceze deşi mijloacele nu au fost întotdeauna suficiente. Din această competiţie cel care a câştigat o victorie relativă a fost publicul românesc.

---

 

1Serge Berstein, Pierre Milza, Histoire de la France au XXe siècle, tome I: 1900–1930, Paris, 1990, pp. 203–204

2 Archives du Ministère des Affaires Etrangères (în continuare A.M.A.E.), Z. Europe 1944–1960, Roumanie 120, f. 21.

3 AMAEF, Z. Europe 1961–1965, Roumanie, 1838.

4 AMAEF, Z. Europe 1961–1965, Roumanie, 1838.

5 ibidem, Z. Europe 1966–1970, Roumanie 2526.

6 ibidem, Roumanie 2539.

7 ibidem, Roumanie 2527.

8 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie 2526. În acelaşi timp ambasadorul României la Paris, Victor Dimi riu, într-o discuţie cu Jean Basdevant, directorul direcţiei relaţiilor culturale de la Quai d’Orsay, evoca chiar redeschiderea Institutului Francez de la Bucureşti.

9 ibidem, Roumanie 2527.

10 ibidem.

11 ibidem.

12 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie, 2527.

13 ibidem, Roumanie 2526.

14 ibidem.

15 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie 2526, Roumanie 2527.

16 ibidem, telegramă Basdevant către Pons, Paris, 8 decembrie 1967.

17 ibidem.

18 ibidem, Roumanie 2540.

19 ibidem, Roumanie 2527.

21 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie, 2527. Aceleaşi propuneri au fost expuse de noul ambasador român Constantin Flitan la 11 mai 1968 lui Basdevant care le aprecia drept „constructive”.

22 ibidem.

23 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie, 2527.

24 AMAEF, Z. Europe 1966–1970, Roumanie, 2527.

25 ibidem. Cu aceeaşi ocazie Pierre Pelen îşi dădea acordul pentru numirea lui Louis Truffaut ca director al şi cerea de urgenţă fonduri pentru bibliotecă şi pentru serviciile culturale.

26 Prin acordul din 3 august 1969, semnat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Bucureşti, se crea biblioteca americană de la Bucureşti (teoretic era prevăzută alta românească în S.U.A.). Biblioteca americană din Bucureşti era plasată sub autoritatea Comitetului de stat pentru cultură şi artă iar cea românească sub autoritatea United States Information Agency. Fiecare parte contractantă numea propriul director. Articolul 5 interzicea difuzarea de materiale ostile ţării gazdă sau statelor cu care întreţinea relaţii diplomatice. Cei doi directori informau în prealabil asupra programelor de activităţi. Pentru biblioteca americană erau admise toate manifestările specifice unui centru cultural, inclusiv cursuri de limba engleză. Accesul publicului era liber. vezi textul englez la Mircea Carp, „Vocea Americii” în România (1969–1978), Iaşi, 199, p. 143–145.

27 Archives de l’Institut Français de Bucarest (în continuare A.I.F.B.). În momentul consultării lor aceste arhive nu erau inventariate, ulterior documentele au fost cotate.

28 A.I.F.B.

29 A.I.F.B.

30 ibidem.

31 ibidem.

32 ibidem.

33 Cu prilejul unei expoziţii de periodice franceze din octombrie 1970 un funcţionar din ministerul român de externe a reacţionat la faptul că fusese expus un număr din revista „Historia” care relata despre invazia Cehoslovaciei din 1968.

34 A.I.F.B.

35 ibidem.

36 ibidem, raport Truffaut-Villemur către Direcţia generală a relaţiilor culturale din Ministerul francey de externe, Bucureşti, 14 martie 1973.

37 Tabelul vizează pe cei care se înscriseseră la biblioteca propriu-zisă. Separat exista posibilitatea de înscriere şi la alte secţii ale bibliotecii. În 1977 existau 851 de înscrieri la discotecă, 1034 la secţia de documentare şi 286 la secţia ştiinţifică, ultimele două cu propriile fonduri de carte.

38 Fondul de carte de care dispunea Biblioteca franceză nu era impresionant. Iniţial acesta avea aproximativ 25000 de volume. În 1975 exista un fond de carte de 28520 de volume care scăzuse la 25000 în 1979. Este adevărat că în acelaşi an centru pedagogic dispunea de 3200 de volume iar secţia de documentare ştiinţifică avea 2500 de volume.

39 A.I.F.B. Această idee a fost aplicată în practică ori de câte ori a fost posibil. De exemplu în 1979 când se împlineau 20 de ani de la dispariţia lui Gérard Philippe (1922 –1959) au fost proiectate câteva din filmele care-l aveau ca protagonist: L’idiot (1945), Montparnasse (1957), Pot-Bouille (1957), Le joueur (1958).

40 A.I.F.B.

41 ibidem. Francis Levasseur ambasadorul Franţei către Jean Sauvagnargues ministru de externe, Bucureşti, 21 iunie 1974.

42 ibidem. Pentru informarea lui Jacques Chirac la 24 iulie 1975 a fost redactată o notă care avea ca subiect problema sălii polivalente: „La construction d’une salle de conférences et de spectacles à la Bibliothèque française de Bucarest est prévue. L’architecte auteur de l’avant-projet est le Professeur Cezar Lazarescu, président de l’Union des architectes et conseiller du président Ceausescu pour l’urbanisme. La préparation du devis detaillé qui doit être soumis à Paris traine en longueur car l’entreprise d’état Carpati qui est la meilleure n’a pas encore accepté de s’en charger. D’après le Professeur Lazarescu un simple mot glissé par le premier ministre à M.Manea Manescu, au hasard de leurs rencontres, pourrait faire accélérer les choses considérablement, les souhaits des hautes autorités étant impératifs pour les sociétés d’état”